Părinţii noştri. Breviarium

Pe bună dreptate, se insistă tot mai frecvent asupra ideii potrivit căreia începuturile culturii scrise româneşti ar trebui plasate în perioada patristică, urmând modele demne de luat în seamă. Dar cum rostul acestor rânduri nu este acela de a alimenta sau clarifica problema amintită, vom porni, totuşi, de la premisa că ar fi oportună o „recalculare” a începuturilor[1].

Este, într-adevăr, ridicol să continuăm a ne plasa începutul culturii scrise într-un document redactat cu litere chirilice. De vreme ce acceptăm definiţia dată limbii române de Alexandru Rosetti, conform căreia limba noastră este latina secolului XX (acum şi XXI), vortbită neîntrerupt pe teritoriul fostei Dacii[2], va trebui să fim de acord cu o realitate indiscutabilă: „toţi scriitorii care foloseau limba latină în epoca de formare a noastră ca popor, dacă nu sunt români propriu-zişi, nu li se poate refuza însă apartenenţa la popilaţia care, pe bun drept se numeşte străromână, iar producţiunile lor, dacă nu sunt romane – elegii sau epopei – nu aparţin mai puţin speciilor literare proprii epocii şi condiţiilor de atunci”[3].

Cunoscătorii constată dintru început că zona nord-dunăreană – o putem numi mai precis carpato-danubiano-pontică – abundă în personalităţi patristice de prim rang, ceea ce nu constituie un motiv de nedumerire pentru cei ce au cunoştinţă despre evanghelizarea săvârşită de Sfântul Apostol Andrei[4]. Lucrarea andreiană a dus la formarea unui spaţiu apostolic cu putere de iradiere în jur; efectul protoevanghelizării se resimte clar în vocabularul creştin de bază care e latin şi nu grec sau slav[5]. De altfel, tocmai acest lucru îl vădesc autorii la care vom face referire mai jos. O întreagă tradiţie andreiană îşi cere dreptul, din nou, la afirmare în Dobrogea mai ales (peştera lui Andrei, izvorul lui Andrei, chiar dacă aparţin unui anumit folclor); fără a fi adeptul tradiţiilor neverificate, nu pot să nu remarc că una este superstiţia şi alta ceea ce numim Sfânta Tradiţie[6]. Tocmai în aceasta din urmă se înscriu amintirea Apostolului Andrei, precum şi urmaşii săi întru spirit.

Printre primele nume mari ale patristicii din acele locuri, îl amintim pe cel al creatorului sistemului monahal apusean, Sfântul Ioan Cassian. Născut în 360, într-un vicus Cassi sau Cassiani din Scytia Minor, Cassian a urmat studii de literatură (preponderent Vergilius, Horatius, Cicero) în zona natală, pe litoralul pontic[7]. Ştim de la Sfântul Epifanie[8] că în zona natală a lui Cassian se aflau numeroase mănăstiri bine organizate, fapt care a contribuit la educarea tânărului de atunci în spirit monahal. Cassian însuşi va mărturisi mai târziu că a copilărit printre călugări „ale căror îndemnuri le auzeam şi ale căror exemple le vedeam”[9]. Un îndelungat periplu facilitat de generozitatea Imperiului îl poartă pe Ioan Cassian prin Palestina, Egipt, la Constantinopol (unde Sfântul Ioan Gură de Aur îl hirotoniseşte ierodiacon), apoi la Roma (unde intervine la papa Inocenţiu în favoarea lui Ioan Gură de Aur), pentru ca în final să se oprească la Massalia (Marsilia), unde va face cunoştinţă cu un alt celebru nume al patristicii de limbă latină, Ghenadie din Marsilia (acesta va lăsa posterităţii rânduri pline de admiraţie despre cel cunoscut ca un bărbat ilustru natione Scytia). Aici a întemeiat Cassian două mănăstiri.

După drumeţie urmează opera scrisă, redactată, desigur, în limba maternă, adică latină. Ni s-au păstrat trei scrieri ale lui Cassian: De institutis cenobiorum et de octo principalium vitiorum remediis (Despre aşezămiontele monahale şi despre remediile principalelor opt păcate); Collationes Sanctorum Patrum (Colaţiuni sau Convorbiri cu Sfinţii Părinţi); De incarnatione Domini contra Nestorium libri VII (Şapte cărţi împotriva lui Nestor, despre întruparea Domnului)[10]. Prima dintre lucrări porneşte de la o mărturisire ce ar trebui să fie şi asttăzi principiul călăuzitor al celor ce, cu lipsă de smerenie, se avântă în a vorbi vrute şi nevrute, căci „problemele monahale nu sunt lucruri de exprimat în cuvinte, ci de trăit”[11]. Viciile pe care trebuie să le doboare monahul sunt: lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de bani, mânia, tristeţea, trândăvia, slava deşartă, mândria. Sfaturile lui Cassian merg până la amănunte legate de vestimentaţia monahală, rugăciunile nocturne, dar şi cele diurne, sau feluritele aspecte ale convieţuirii în mănăstire. Pentru monahismul apusean, scrierea lui Ioan Cassian reprezintă un manual de prim rang. Colaţiunile cuprind 24 de cărţi, după numărul bătrânilor din Apocalipsă; feluritele convorbiri cu monahi din Egipt ne aduc în faţă teme precum contemplarea lui Dumnezeu, dobândirea împărăţiei cerurilor, cele opt păcate, desăvârşirea prin dragoste. Nu putem trece peste consideraţiile lui Ioan Cassian despre prietenie (influenţa lui Cicero, cu De amicitia, este evidentă), stare axată pe curăţia inimii şi pe desăvârşire. De altfel, această lucrare este considerată capodopera lui Cassian[12]. Cea de-a treia lucrare amintită îşi are importanţa ei prin aceea că prezintă Apusului, pentru prima dată, erezia nestoriană. Limbajul plin de culoare, nu doar al acestei scrieri, precum şi problematica abordată fac din Sfântul Ioan Cassian unul din pilonii patristicii, dincolo de deosebiri apărute în timp, adică un părinte pentru toţi creştinii. Nu este întâmplător faptul că latina sa deosebită a făcut ca anumiţi termeni să intre în limbile neolatine.

Cinstire din pareta tuturor se cuvine adusă cuviosului Dionisie Exiguul, cel despre care pe bună dreptate se spune că este „tatăl erei creştine”. Multe trebuie să fi fost calităţile acestui cărturar plecat din Scytia Minor, dar, dintre numeroşii admiratori, rândurile cele mai frumoase pare să le fi scris Cassiodor. Merită să urmărim portretul făcut de senatorul Aurelius Cassiodorus, viitor abate al mănăstirii Vivarium: „Chiar şi azi, Biserica ortodoxă (catholica, în textul latin) naşte bărbaţi iluştri, strălucitori în străfulgerarea podoabei principiilor dovedite. Căci chiar în vremurile noastre a trăit şi călugărul Dionisie, de neam scit, dar cu totul roman prin obiceiuri şi întru totul învăţat în ambele limbi: a dat făptuirilor sale întreaga moderaţie pe care o aflase citind în cărţile Domnului. Scripturile divine le-a comentat şi le-a înţeles cu o atât de mare dorinţă de cunoaştere, încât despre orice fragment ar fi fost întrebat, ar fi avut pregătit răspunsul, cunoscător şi fără vreo amânare. A citit dialectica împreună cu mine şi şi-a petrecut cei mai mulţi ani ai vieţii sale în pilduitoarea-i conducere (Dumnezeu fiind călăuzitor) a glorioasei învăţături... El era dăruit cu o atât de mare pricepere a spiritului latinei şi al limbii greceşti, încât orice cărţi greceşti îi cădeau în mână, le traducea în latină fără poticnire, pentru ca apoi, din nou, pe cele latine deja să le recitească în greacă; încât credeai că sunt scrise la un loc versiunile pe care gura sa, cu o neştirbită iuţeală, le lăsa să curgă”[13]. Calităţile sale au fost (re)cunoscute, astfel că papa Gelasius l-a chemat la Roma, unde Dionisie va depune până la finele vieţii o enormă muncă de traducător şi luminător al scrierilor creştine de până atunci. Era un bun cunoscător a tot ceea ce s-a scris şi gândit până la el, fapt care îl transforma într-un adevărat model: „...dar, ca să arătăm bunurile gândirii sale, printr-o laudă firească, să spunem şi că era cu totul nesmintit în credinţă, legat neîncetat der regulile Părinţilor; iar cei ce îl citesc pot întreba orice, căci se ştia că prin ştiinţa lui dobândeşti puterea de a străluci”[14].

Dionisie a fost un adevărat enciclopedist, prefigurând modelul renascentist: traducător fără egal, autor de prefeţe la cele tălmăcite (deci în cunoştinţă de cauză), editor şi rânduitor al decretelor pontificale (pe parcursul pontificatelor a zece papi, de la Atanasie II la Vigilius), autor de epistole către cei din rândul cărora s-a ridicat şi pe care nu i-a uitat niciodată (fusese crescut de un călugăr scit, adică străromân, de vreme ce se numea Petrus); trebuie aici să subliniem un amănunt esenţial pentru clarificarea unor aspecte legate de spaţiul în discuţie: Dionisie a tradus din greacă în latină o serie de texte cerute de conaţionalii săi cunoscuţi sub numele de călugării sciţi. Le-a tradus şi trimis lucrarea Despre crearea omului a lui Grigore de Nyssa, apoi Scrisoarea sinodală din anul 430 scrisă de Sfântul Chril al Alexandriei spre îndreptare patriarhului Nestor al Constantinopolului[15]. Le va fi trimis, desigur, şi alte traduceri în latină, ceea ce dovedeşte fără drept de tăgadă că spaţiul era latin în întregime. Corespondenţa lui Dionisie cu monahii din ţinutul său natal este una din cele mai preremptorii dovezi ale latinităţii spaţiului carpato-danubiano-pontic din secolele V-VI. În sfârşit, trebuie să vorbim despre dimensiunea universală a smeritului Dionisie, căci el este autorul caslculului pascal şi, implicit, al erei creştine. Motivaţia este cât se poate de clară: „...am ales să socotesc anii de la Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, pentru ca astfel să le fie cunoscut tuturor începutul speranţei noastre şi să se vădească mai limpede cauza răscumpărării neamului omenesc, adică Patimile Mântuitorului nostru”[16]. Chiar dacă – se pare – nu este o datare foarte exactă, până când nu avem una mai bună, trebuie să-i mulţumim lui Dionisie pentru faptul că ne-a dat o identitate în timp.

Dincolo de toate acestea, rămâne şi un model uman de urmat: „Îndelung ar trebui să reţes toate despre acel bărbat care, printre celelalte virtuţi, e dovedit că a avut-o, cu deosebire, pe aceea de a se fi încredinţat întreg lui Dumnezeu, fără să respingă însă a fi părtaş la convorbirile despre cele lumeşti. Cast peste măsură ori de câte ori le vedea pe soţiile altora, era blând când se simţea izbit de vârtejul nebun al celor furioşi. Vărsa lacrimi mişcat de căinţă când auzea cuvintele flecare ale veseliei; postea fără a le aduce reproşuri celor ce-şi luau prânzul. De altfel, le era spre plăcere comesenilor, căci printre bucatele hărăzite trupului, dădea mereu la iveală bogăţii ale spiritului, când era întrebat. Dacă totuşi mânca puţin în acele ocazii, se atingea doar de bucatele obişnuite. De aceea consider şi eu că supremul fel al puterii de a îndura se află printre plăcerile omeneşti, precum şi în a păstra măsura cumpătării”[17].

Ţinutul care i-a dat pe aceşti mari Părinţi ai Bisericii a fost însă darnic şi pe mai departe, căci, aşa cum spune tot Dionisie, într-o prefaţă epistolară, „a crescut bărbaţi plini de căldură şi minunaţi prin blândeţea purtării... Credinţa lor strălucind cu fapta bună era pentru toţi exemplu de viaţă şi sinceritate... Ei au păstrat întotdeauna cu neînfricată tărie dogmele dreptei credinţe, căci, deşi erau simpli după cuvânt, întru ştiinţă nu se vădeau nepricepuţi”[18]. Despre lucrarea câtorva dintre aceştia să vedem în continuare câteva aspecte, căci în mod cert şi ei se încadrează în categoria celor despre care Ieronim spunea că au dat ceva „neuitării”.

Pe Teotim, episcopul Tomisului, preotul stridonez îl consideră demn de a figura printre bărbaţii iluştri; plin de admiraţie pentru cultura sa, îl prezintă astfel: „Teotim, episcop al Tomisului din Sciţia, a dat la iveală, în felul dialogurilor şi al vechii elocinţe, scurte lucrări împărţite în scurte capitole. Aflu din auzite că scrie şi alte lucrări”[19]. Ştim că a fost un poliglot clasicizant, de vreme ce scria în stilul celor vechi, în latină, greacă şi gotică. Sfântul Ioan Damaschinul, la care s-au păstrat o serie din sentinţele moralizatoare ale episcopului tomitan (în Sacra Parallela), îl aşează alături de Sfântul Ioan Gură de Aur. Că era o autoritate a timpului său, se poate deduce din faptul că la Sinodul din 403 se ridică în apărarea lui Ioan Gură de Aur.

Episcopul Ioan al Tomisului, prin 448-449, ne este cunoscut prin intermediul scriitorului latin Marius Mercator[20]. De la acesta aflăm că Ioan a scris împotriva monofizitismului, dar şi admirabile, prin limbă şi conţinut, predici (Sermones). Aflăm totodată, prin intermediul aceluiaşi Mercator, despre intensa activitate de traducător din greacă în latină a episcopului tomitan, ceea ce dovedeşte nevoia de texte latineşti în acele locuri şi, implicit, faptul că zona era latinofonă.

În numele Scytiei drepcredincioase îi scrie episcopul Teotim II al Tomisului papei Leon, la anul 458, desigur, tot în limba latină.

Indirect aflăm despre Valentinian, episcop latin, şi după nume şi după scris, al Tomisului. În secolul VI, el îi scrie papei Vigilius pe teme teologice, apărând dreapta credinţă de încercările nefaste ale arhiepiscopului monofizit Theodor Askidas al Cezareei, aflat sub oblăduirea lui Iustinian. Papa îi răspunde ca unuia ce se dovedea temeinic calcedonian şi patristic (această epiustolă s-a păstrat) şi demn de stima contemporanilor[21].

Dincolo de unele incertitudini legate de originea sa, nu tocmai convingătoare (incertitudinile, desigur), trebuie să-l amintim pe Sfântul Niceta de Remesiana, cel căruia îi datorăm cunoscutul imn Te Deum laudamus. Fie şi numai pentru aceasta, Niceta din Remesiana rămâne în patristică drept unul din titani. Dar opera sa este vastă şi merită o cercetare amănunţită[22]. Cu o lucrare întinsă şi bine întemeiată (însemnând scrieri şi misionarism), ierarhul Niceta putea să se adreseze Atotputernicului spunându-I: In Te Domine speravi non confundar in aeternum (În Tine Doamne, am avut nădejdea să nu mă ruşinez în veci).

Fie şi din puţinele date pe care le-am oferit despre cei pe care i-am numit „Părinţii noştri”, se poate deduce că aceştia au fost spirite patristice autentice şi, prin tradiţia pe care au urmat-o, apostolice. În privinţa limbii latine în care cu atâta graţie şi devoţiune au scris, adresându-se cu demnitate Romei de unde-şi simţeau originea, ne sunt părinţi, căci, cum bine remarca un cunoscător al problemei, opera lor reprezintă în fapt aportul „la patrimoniul limbii române, în stadiul pe care ea îl parcurgea la acea epocă”[23]. Există deci suficiente argumente pentru ca începuturile noastre spirituale să nu mai bâjbâie, cum ar spune Eugen Lovinescu, prin fumul înecăcios şi tămâia slavonismului, nici măcar la nivelul alfabetului. Şi nici sub apăsătoarea cupolă a Sfintei Sofii, cea bizantină.