Originea cuvântului românesc oraş. Critica unei ipoteze (I)

Potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, ediţia 1998, cuvântul românesc oraş provine din maghiarul város[1]. Celelalte ediţii ale celui mai uzitat dicţionar generalist al limbii române[2] reţin – deloc surprinzător – şi ele aceeaşi explicaţie, care se regăseşte, de altfel, şi în alte instrumente similare: Dicţionarul Şăineanu, DER, NODEX ş.a.m.d. Am putea considera, având în vedere această cvasiunanimitate a opiniilor, că problema este rezolvată – dacă nu ne-ar atrage atenţia un detaliu aparent insignifiant: articolul-definiţie redactat de Lazăr Şăineanu la sfârşitul secolului XIX[3] şi cel inclus în cea mai recentă ediţie a DEX, de la începutul veacului XXI, sunt riguros identice, ceea ce ne pune în gardă că nu avem de-a face cu o adevărată convergenţă de opinii, respectiv, cu un rezultat identic a două sau mai multe cercetări distincte, ci, pur şi simplu, cu o preluare mecanică a textului, care n-a mai fost supus nici unei examinări critice[4].

          Trei elemente, unul de natură lingvistică, iar celelalte două, extralingvistice, ne împiedică să acceptăm o asemenea propunere. Primul dintre acestea este faptul că ipoteza circulaţiei termenului város/oraş între limbile română şi maghiară nu are caracter de legitate fonetică, prezumatul transfer nedesfăşurându-se în acelaşi mod în toate situaţiile comparabile. Dispunem, în acest sens, de o analogie aproape perfectă, care ne îngăduie să verificăm o atare aserţiune: dubletul toponimic Maros/Mureş, care – această observaţie a mai fost formulată[5] – ar fi reclamat, în cazul dintâi, un echivalent românesc ureş[6] pentru maghiarul város. Întrucât intervenţiile noastre au un alt obiectiv (acela de a pune în evidenţă necesitatea de a nu scoate din analiză etimologică criteriile extrafilologice relevante), vom lăsa pe seama foneticienilor lămurirea acestui aspect şi ne vom îndrepta atenţia către celelalte două aspecte.

          Cel de-al doilea element care se opune unei asemenea ipoteze, şi care este invocată de tot mai mulţi cercetători ai fenomenologiei culturale europene[7], ţine de dimensiunea istorico-antropologică a problemei: o populaţie migratoare nu putea să dispună de un termen pentru o realitate caracteristică exclusiv populaţiilor sedentare (aşezările stabile în general, localităţile urbane în particular), cu atât mai puţin să şi impună un atare termen unor populaţii care au fost deprinse cu viaţa urbană, neîntrerupt, timp de cel puţin un mileniu anterior sosirii sale în regiune.

          Nu în ultimul rând, cel de-al treilea element care ne reţine atenţia se circumscrie geografiei cultural-lingvistice: în pofida aparenţelor, cuvântul oraş – de fapt, arhemul fonetico-semiotic de care aparţine acesta – se regăseşte, încă din cele mai vechi timpuri, în toată aria locuită de traco-daco-români, deopotrivă printre vorbitorii dialectului daco-român devenit limbă literară şi printre dialectele traco-române, în primul rând a celui aromân.

          Înainte de a examina aceste două aspecte ale contextului extralingvistic, considerăm că nu este lipsit de interes să acordăm puţină atenţie prezumatului etimon vár/város. Ne-am putea aştepta, dacă acceptăm prezumţia că acest termen aparţine în mod organic limbii maghiare, ca distribuţia sa în toponimia teritoriului pe care această limbă are caracter de idiom dominant să fie oarecum omogenă. O trecere în revistă a toponomiei oficiale de pe teritoriul Ungariei de astăzi (corespunzând etapei secolelor XVII-XIX din evoluţia limbii maghiare) ne indică, însă, cu totul altceva: mai mult de 60% din totalul celor 70-80 de toponime care conţin radicalul analizat[8] sunt concentrate în Transdanubia (jumătatea de vest a Ungariei contemporane) şi alte aproape 20 de procente se întâlnesc în Biharia exterioară (teritoriul de la est de Tisa) – în vreme ce în zonele Ungariei centrale şi de nord sunt repartizate mai puţin de o zecime din toponimele acestei clase[9]. Fapt pe care-l găsim deosebit de semnificativ, cele două arii care concentrează cvasitotalitatea toponimelor în vár/város sunt tocmai cele două zone de puternic substrat latinofon ale sintezei maghiare (Pannonia şi Dacia occidentală), în vreme ce nordul teritoriului şi interfluviul Dunăre-Tisa reprezintă aria în care protomaghiarii şi-au stabilit o prezenţă dominantă cu cel puţin un secol şi jumătate, două mai timpurie.

          Foarte adevărat, criteriul analitic utilizat mai sus are doar o valoare de sugestie, nu şi utilitate riguros ştiinţifică, el neputând argumenta, în nici un caz, spre exemplu, ipoteza că radicalul în discuţie n-ar fi făcut parte din zestrea lingvistică prepannonică a limbii maghiare[10]. Ceea ce putem însă afirma cu cvasicertitudine este faptul că, anterior sosirii protomaghiarilor în Câmpia Pannonică, populaţiile latinofone din bazinul Dunării intraseră deja în contact cu acest termen, a cărui utilizare – dar şi origine străină, nelatină – este atestată în scris încă din secolul V. Astfel, cronicarul romano-got Iordanes menţionează, în „Getica” sa, la jumătatea secolului VI, dar cu referire explicită la realităţi anterioare cu mai bine de un secol şi jumătate: Quos tamen ille quamvis cum paucis excepit diuque fatigatis ita prostravit, ut vix pars aliqua hostium remaneret quae in fuga versa eas partes Scythiae petere, quas Danabri amnis fluenta praetermeant, quam lingua sua Hunni Var (subl. ns.) appeIlant[11]. Că nu este vorba de o simplă coincidenţă fonetică şi că Iordanes (trăitor, altminteri, în Moesia dunăreană, deci în vecinătatea apropiată a zonei geografice vizate) era foarte bine informat, o va dovedi un alt fapt de limbă care se va petrece în această regiune un secol şi jumătate după dispariţia cărturarului: preschimbarea toponimului urban Odessos în Varna; "...ελθοντες επι την λεγομενην Βαρναν (subl. ns.) πλησιον 'Οδυσσου και του εκεισε μεσογαιου"[12].

          Am considerat utilă această digresiune pentru a pune în evidenţă două lucruri: primul (deja menţionat), că termenul vár/város era deja în circulaţie în spaţiul latinofon din bazinul Dunării cu secole înainte de venirea maghiarilor în regiune (implicit că prezenţa sa în arealul de formare a limbii maghiare are o altă istorie decât cea sugerată de etimologia „canonică”), iar al doilea, că prin cazul “Odessos/Varna”, este certificat, o dată în plus, că radicalul în discuţie nu putea conduce la apariţia cuvântului oraş, ci a lăsat cu totul alte amprente în vocabularul românesc[13]. În plus, parcursul radicalului vár/város în terminologia regiunii ne aduce în faţa unei întrebări esenţiale pentru elucidarea problemei etimologice aici analizate: avea acest termen, în epoca primelor contacte dintre limbile română şi maghiară (deci în secolele X-XII), dar şi de-a lungul următoarelor trei veacuri, înţelesul de “oraş”, pe care să-l preia, eventual, cuvântul românesc echivalent? Corpusul de documente de epocă, foarte amplu de altfel, este categoric în a formula un răspuns negativ. Spre exemplu, mai multe documente relative la invazia tătaro-mongolă din anii 1240-1241, utilizează, cu referire la oraşul Oradea, expresii precum “Waradiensem civitatem” “Waradinum civitatem” sau “civitate Varadino”[14]. Similar, într-un document din anul 1324, oraşul Orăştie este indicat prin “civitas Woras”[15], iar un alt act de cancelarie, de la 9 februarie 1342, indică Timişoara prin formula “cives de Temesvar”[16]. Cu aceeaşi aparenţă de repetitivitate semantică ne întâlnim şi în cazul localităţilor Cluj – “civitas Kuluswar/Kolosvar”[17] într-un document din 1316, Feldioara – „oppidum Fewldwar” la 1391 şi „civitas Feldwar” la 1419[18], Vărădia – „oppidum Waradia” la 1483[19] ş.a.m.d. Exemplele ce pot fi extrase din actele de cancelarie ale vremii sunt însutit mai numeroase şi vizează toponime incluzând radicalul vár/város distribuite pe toate teritoriile în care limba maghiară era utilizată ca limbă de administraţie. Ele ne obligă să conchidem că, nici în epoca primelor contacte lingvistice româno-maghiare, nici în cursul “evului de mijloc” al manifestării complexului cultural-lingvistic maghiar, termenul în discuţie nu era încărcat cu semnificaţia “oraş”[20] şi, ca atare, nu a putut transmite limbii române un sens inexistent[21]. Un argument suplimentar în favoarea acestei interpretări, dar şi o dovadă a faptului că ne aflăm, în această epocă, în plin proces de “botezare administrativă” a aşezărilor umane din spaţiul transilvan (şi nu numai) – deci nu putem lua în discuţie pierderea semnificaţiei originale a termenului în discuţie şi tratarea sa ca un simplu element convenţional – este şi faptul că numeroase alte toponime care includ acest element corespund (ori sunt atribuite chiar în acest răstimp) unor localităţi care nu au atins nici atunci şi nici în alt moment al existenţei lor condiţia şi/sau statutul urban:  Caprevar/Căprioara[22], Almasvar/Almas, Ikavar/Cernat, Kemevar/Subcetate, Kustalyvar/Ocland, Leanyvar/Floreşti, Sebusvar/Bologa, Tundevar/Vadu Crişului Varfalva/Moldoveneşti, Varhegy/Buza, Waraskesev/Vânători[23] etc.

          Este cât se poate de limpede, aşadar, că, în epoca în care etimologia „canonică” a cuvântului oraş prezumă un import terminologic dinspre limba maghiară spre cea română, radicalul vár/város nu dispunea de această semnificaţie, ceea ce elimină fără drept de apel o asemenea origine. O analiză eliberată de clişee a parcursului celor două cuvinte – românescul oraş şi maghiarul város – poate ilustra modul în care ele au convers semantic spre o semnificaţie comună[24] (şi, poate, s-au şi influenţat reciproc sub aspect fonetic) abia de-a lungul ultimei jumătăţi a mileniului II, ceea ce reprezintă un proces firesc pentru două culturi şi idiomuri cu o mare capacitate sincretică, aflate de peste unsprezece veacuri în relaţie de vecinătate şi interferenţă. Dar „poveştile” (încărcăturile cultural-istorice) pe care le poartă cu ele cele două cuvinte rămân fundamental diferite, iar preocuparea pentru corecta decriptare a acestora are ca miză nu simpla „gimnastică a minţii”, ci şansa de a sonda, printr-un instrument privilegiat, prefacerile sociale şi spirituale ale unui trecut cu nimic mai prejos decât „prezentul civilizat”.

          Cu această motivaţie, vom încerca să demonstrăm, în partea a doua a intervenţiei noastre, care a fost parcursul real al devenirii cuvântului românesc oraş – despre care menţionăm, deocamdată, că nu îl vedem ca un construct intern al limbii române, ci tot ca pe un împrumut, dar unul preluat din altă arie cultural-lingvistică şi, în mod categoric, cu mult înainte ca vreun contact lingvistic româno-maghiar să fie măcar posibil.