* cu privire specială asupra problematicii reconstructelor instituţionale
Cu ilustra excepţie a principelui academician Dimitrie Cantemir[1], de la cumpăna veacurilor XVII şi XVIII, care a adus problema substratului preroman în prim-planul cercetării europene, limitându-se (inevitabil pentru epoca sa) la schiţarea problematicii cultural-lingvistice, istoria traco-geto-dacilor a format obiectul unor demersuri ştiinţifice sistematice, tot la nivelul formulărilor generice a unor direcţii de cercetare, abia începând cu ultimele decenii ale secolului XIX, prin operele unor Bogdan Petriceicu Hasdeu[2] şi Grigore Tocilescu[3]. Cea dintâi mare sinteză ştiinţifică privitoare la substratul autohton preroman apare însă abia după Primul Război Mondial: tratatul „Getica, o protoistorie a Daciei”, publicat de Vasile Pârvan[4] în anul 1926. În pofida fundamentării sale pe o bază de date arheologică extrem de redusă (dar exhaustiv analizată şi interpretată cu rigoare şi vizionarism ştiinţific), „Getica” lui Pârvan rămâne şi astăzi neegalată în câteva dimensiuni esenţiale ale obiectului cercetării: formularea singurei panoramări globale privitoare la geografia istorică a Daciei preromane; evidenţierea caracterului de actor istoric colectiv al neamurilor Daciei ptolemeice; circumstanţierea fenomenului istoric getio-dacic în ansamblul geopolitic regional contemporan; nu în ultimul rând, identificarea şi analizarea unor pattern-uri structural-fenomenologice[5] specifice istoriei civilizaţionale ale Daciei pre- şi postromane. Perioada interbelică a studiilor privitoare la istoria preromană a Daciei (epocile preclasică şi clasică) mai este marcată şi de apariţia câtorva studii punctuale, dintre care pot fi amintite „La campagne de Philippe en 339”[6] de Paul Nicorescu sau „La succesion des roi odryses”[7] de Radu Vulpe (relevante în privinţa conexiunilor evenimenţiale şi instituţionale dintre geţi şi tracii sudici), „Cele mai vechi monede din Istros”[8] de Constantin Moisii sau „Histoire ancienne de la Dobroudja”[9] de, din nou, Radu Vulpe (relative la evoluţia coloniilor gereceşti din Pontul Stâng şi impactul lor asupra societăţii autohtone) şi „Decretul oraşului Dionysopolis pentru lauda lui Acornion”[10] de G.G. Mateescu, respectiv, „Herodot şi pretinsul monoteism al geţilor”[11] de Constantin Daicoviciu şi „Religia geto-dacilor”[12] de I.I. Russu (referitor la instituţia sacerdotală a autohtonilor).
Marcată de puternice presiuni ideologice, cercetarea istorică care a urmat celui de-Al Doilea Război Mondial a reuşit totuşi să înregistreze, în prima generaţie, câteva reuşite incontestabile. Cercetările arheologice, desfăşurate mai ales sub egida lui Constantin Daicoviciu, Nicolae Gostar, Mihail Macrea şi Radu Vulpe, pun în evidenţă sistemul de cetăţi din Munţii Orăştiei, dar şi din alte zone ale fostei Dacii, prin câteva monografii de referinţă, dar şi printr-o serie de studii de mai mică întindere: „Cetatea dacică de la Piatra Roşie”[13], „Aşezările dacice din Munţii Orăştiei”[14], „Cetăţi dacice din sudul Transilvaniei”[15], „Aşezări getice din Muntenia”[16], „Materiale dacice din necropola şi aşezarea de la Ciumeşti şi problema raporturilor dintre daci şi celţi în Transilvania”[17], „Cetăţile dacice din Moldova”[18], respectiv, „Monedele sciţilor în Dobrogea”[19], „Burebista şi celţii de la Dunărea de mijloc”[20], „Tresors daces en argent des collections de l’Academie de la Republique Socialiste de Roumanie”[21], „Unele aspecte ale relaţiilor dintre Dicomes şi Marcus Antonius în lumina descoperirilor numismatice”[22], „Aşezarea getică de la Tinosul”[23], „Noi date privind arheologia şi istoria bastarnilor”[24], „Il paese di Dromichete”[25] ş.a.m.d. Interpretarea materialului arheologic permite avansarea şi pe direcţia formulării unor oibservaţii privitoare la arta traco-getică[26], precum şi – de mare interes pentru demersul nostru – formularea primelor (şi până în prezent singurelor) observaţii concluzive privitoare la fundamentul instituţional al societăţii autohtone preromane[27] sau la liniile generale ale devenirii civilizaţiei geto-dacice[28]. O direcţie de cercetare mai puţin dinamică, dar nu lipsită de rezultate majore, este studierea izvoarelor literare antice, fiind de menţionat contribuţii precum „Burebista şi oraşele pontice”[29], „Les Costoboces”[30], „Les Bures allies de Decebale dans la premiere guerre dacique de Trajan”[31], „Dion Cassius et la campagne de Trajan en Moesie Inferieurre”[32], „O ipoteză despre Zopyrion”[33], „Zoltes şi Rhemaxos. Tracii, sciţii şi Istria în sec. III-II î.e.n.”[34], „Contribuţii la istoria veche a României”[35], „Ştirile antice asupra fortificaţiilor la geto-daci”[36], „Unde a fost „regatul” lui Dicomes”[37], nu în ultimul rând, „Decebal, regele erou al dacilor”[38]. Şi cercetarea lingvistică a substratului preroman este adâncită, definitoriu în acest sens fiind volumul „Limba traco-dacilor” al lui Ioan I. Russu[39], de observat fiind însă faptul că pe această direcţie de studiu nu s-a depăşit paradigma trasată de B.P. Hasdeu. Ca un element negativ, distinct de cercetările puternic marcate de presiunile ideologice ale epocii (şi care au fost marginalizate rapid, uneori chiar de către proprii lor autori), consemnăm faptul că în această perioadă îşi fac apariţia şi câteva teze viciate de preluarea necritică a unor surse documentare occidentale – caz exemplar în acest sens fiind studiul „Rubobostes oder Burobostes? Zu Trog. Pomp. prol. XXXII”[40] al lui Vladimir Iliescu, care a încercat să introducă nesustenabila identizare a lui Rubobostes cu Burebista, fiind cu rapiditate şi probitate ştiinţifică amendat, printre alţii, de Constantin Daicoviciu.
Cea de-a doua etapă a cercetării postbelice[41] este marcată de o adâncire a direcţiilor de cercetare deja trasate, fiind de semnalat o anumită rafinare metodologică, debarasarea cvasigenerală de balastul ideologic al etapei anterioare, dar şi – fireşte, ne exprimăm doar cu privire la sfera cercetărilor asupra istoriei şi civilizaţiei Daciei preromane – o disponibilitate scăzută pentru extinderea studiilor în direcţii noi, interdisciplinare, ba chiar şi o abandonare a unor problematici deja schiţate: amintim, în acest sens, problematicile organizării instituţionale (capitol la care n-a mai fost continuată nici măcar completarea „listelor regale”), structurilor socio-antropologice autohtone, ori modelării sociale a datelor arheologice. Cercetările arheologice sunt, şi în această perioadă, principalul (chiar aproape singurul) furnizor de informaţie, în condiţiile în care analiza critică a izvoarelor nu se mai bucură de o atenţie suficientă, iar schimbul de informaţii cu cercetătorii străini este (din motive care nu ţin de istoricii români) drastic limitat. Raportat la volumul de informaţie acumulat, numărul monografiilor şi sintezelor care apar în această perioadă este mai degrabă restrâns; totuşi, cele apărute se constituie în contribuţii importante la cunoaşterea sensibil mai detaliată a jumătăţii de mileniu care a precedat cucerirea romană a Daciei. Consemnăm câteva titluri mai importante: „Dacia de la Burebista la cucerirea romană”[42], „Monedele geto-dacilor”[43], „Studia Thracologica”[44], „Noi, Tracii”[45], „Burebista şi epoca sa”[46], „Ziridava”[47], „Geto-dacii din Câmpia Munteniei”[48], „Civilizaţia fierului la geto-daci”[49], „Geto-dacii”[50], „Buridava dacică”[51], „Ceramica traco-getică”[52], „Introducere în arhitectura dacilor”[53], „Spiritualitatea geto-dacilor”[54], „Geto-dacii în istoria militară a lumii antice”[55], „Studii de istorie şi epigrafie”[56], „Cetăţi şi aşezări dacice din Munţii Orăştiei”[57], „Cetăţi şi aşezări dacice în sud-vestul Transilvaniei”[58] ş.a. Acestora li se adaugă un mare număr de articole ştiinţifice, cele mai multe dintre ele limitate însă la consemnarea unor faze de cercetare rutinieră (rapoarte de săpătură, reveniri şi observaţii marginale etc.) – înregistrându-se însă şi excepţii notabile, mai ales pe câteva direcţii de studiu deja configurate: studiul obiceiurilor funerare[59], aspecte ale religiei şi sacerdoţiului[60], arhitectura militară şi habitatul asociat[61], unele detalii de geografie etno-istorică (din păcate, însă, pe fondul absenţei unui instrument sintetic)[62], elemente de viaţă politică şi (de mare interes în ceea ce ne priveşte) de organizare statală[63], şi, foarte rar, analiza critică a unor izvoare[64].
Tabloul istoriografic românesc se schimbă radical după 1990, atât pe ansamblu, cât şi raportat la domeniul de interes pentru lucrarea de faţă. Există, indiscutabil, şi multe elemente de continuitate (inclusiv sub aspectul continuării unor direcţii de cercetare iniţiate anterior sau al valorificării prin monografii şi sinteze a datelor obţinute prin cercetările precedente), precum şi câteva direcţii majore de avansare – cele mai importante fiind, în opinia noastră, recuperarea cercetărilor interbelice şi/sau din diaspora (care se manifestă printr-un mare volum de reeditări), elaborarea de către Academia Română a unei noi Istorii a Românilor (care alocă jumătăţii de mileniu de evoluţie a Daciei preromane un spaţiu amplu, de peste 400 de pagini, înzecit mai mult decât la ediţia precedentă), respectiv, valorificarea oportunităţilor create de apariţia tehnologiilor comunicării şi crearea unor ample, interactive şi în permanentă extensie biblioteci virtuale[65]. Activitatea de redactare a unor sinteze şi instrumente monografice[66] creşte şi ea exponenţial, proporţional cu numărul de facultăţi, institute şi centre de cercetare în domeniul istoriei – dar nu poate fi trecut cu vederea faptul că, de cele mai multe ori, calitatea acestor sinteze şi monografii este grevată atât de carenţe de ordin metodologic (concentrări de material neprelucrat, frecvent redundant – situaţii întâlnite mai ales la nivelul aşa-numitelor repertorii arheologice, dar şi al multor compendii de uz universitar), cât şi de abordări conceptuale neunitare ori chiar de un primitivism care reproduce, voit sau involuntar[67], abordările propagandistice ale perioadei neo-rossleriene sau ale celei bolşevice. Poate cea mai importantă caracteristică a perioadei o constituie procesul de modernizare şi inovare a abordărilor conceptual-metodologice, în acest registru câştigurile şi regresiile ştiinţifice amestecându-se uneori chiar în cadrul aceloraşi lucrări[68].
Cu toate aceste limite şi provocări, specifice manifestărilor ştiinţifice din toate culturile intrate în faza post-postmodernismului, ultimele două decenii au înregistrat numeroase reuşite ale cercetării convergente temei noastre de interes. Cităm, fără pretenţia exhaustivităţii[69], câteva sinteze, compendii şi monografii la temă: „Dacia răsăriteană în secolele VI-I î.e.n. Economie şi monedă”[70], „Decebal, regele dacilor”[71], „Civilizaţia geto-dacilor”[72], „Dacia apuseană”[73], „Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României”[74], „Din istoria culturii şi religiei geto-dacice”[75], „Zargidava. Cetatea dacică de la Brad”[76], „Sarmizegetusa Regia, capitala Daciei preromane”[77], „Dava getică de la Grădiştea, jud. Brăila”[78], „Aşezări şi cetăţi geto-dacice din Oltenia”[79], „Imaginar şi imagine în Dacia preromană”[80], „Istoria monedei în Dacia preromană”[81], „Scripta Dacica”[82], „Dacii din estul Transilvaniei”[83], „Dacia şi Imperiul Roman”[84], „The Coming of Rome”[85], „Războinici şi artizani de prestigiu în Dacia preromană”[86], „Istoria şi civilizaţia dacilor”[87], „Practica nemuririi. O istorie critică a izvoarelor greceşti referitoare la geţi”[88], „Dacii de pe cursul mijlociu al Mureşului”[89], „Centrul religios pandacic de la Augustin, jud. Braşov”[90], „Civilizaţia geto-dacilor. Spiritualitatea”[91], „Enciclopedie de numismatică antică în România”[92], „Războinici şi societate în aria celtică transilvăneană – Studii pe marginea mormântului cu coif de la Ciumeşti”[93] etc. Un mare număr de lucrări de gen importante, cu relevanţă pentru tema noastră de interes, sunt editate şi în Republica Moldova, dintre acestea amintind, ca lucrări efectiv consultate, sinteza „Limbajul mitic şi religios al artei princiare getice (sec. 4-3 î. Chr.)”[94] şi monografia „Amforele greceşti în mediul barbar din nord-vestul Pontului Euxin în sec. VI – începutul sec. II a.Chr.”[95]. Sunt de semnalat, de asemenea, şi destul de multe articole ştiinţifice de mică întindere, care continuă tendinţele anterioare din domeniul analizei izvoarelor literare şi epigrafice[96], cercetărilor arheologice propriu-zise[97], manifestărilor spirituale şi religioase[98], respectiv, aspectelor de geografie istorică şi demografie[99] sau de istorie militară[100].
Cu rarisime şi marginale excepţii, problematica apariţiei şi evoluţiei instituţiilor fundamentale, schiţată de Constantin Daicoviciu, nu mai face obiect de studiu[101] - iar atunci când este serendipic atinsă, abordările sunt marcate de schematisme şi prejudecăţi, ignorându-se definiţiile conceptuale consacrate de tratatele juridice şi socio-antropologice, ba chiar şi de dicţionarele de uz generalist, trecându-se cu uşurinţă peste exigenţe metodologice sau peste normele logicii universale, ori, pur şi simplu, aplicând etichete fără măcar a mima efortul argumentativ. Cheia de lectură instituţională a informaţiilor reconstruite prin corecta interpretare a izvoarelor literare şi datelor arheologice este aproape cu desăvârşire ignorată, fapt cu atât mai surprinzător, cu cât ea este acceptată şi generos utilizată pentru alte epoci istorice (începând cu cea a Daciei romane), în bună măsură ca reflex al „modei ştiinţifice” şi mai puţin al efortului elaborativ propriu al „şcolii istoriografice româneşti actuale”. Ca atare, rămân neclarificate probleme elementare precum clarificarea „listelor regale”, delimitarea geografică şi agregarea formaţiunilor politice, cronologia relativă a evenimentelor, analiza critic-comparativă a potenţialelor militare ş.a.m.d., toate acestea îngreunând atingerea obiectivului determinand pe care şi l-a propus această teză: de schiţare a unui model dinamic al arhitecturii instituţionale din societatea autohtonă, preromană, a Daciei Magna.
[1] Dimitrie Cantemir (1673-1723), principe al Moldovei (1693-1711) şi membru al Academiei din Berlin. Lucrările sale de referinţă în domeniul istoriei sunt “Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae” şi „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”.
[2] Bopgdan Petriceicu Hasdeu (1838-1907), membru al Academiei Române. Alături de numeroasele sale articole privitoare la istoria lingvistică, inclusiv prin formularea unei metode de reconstituire a substratului nici astăzi depăşită, Hasdeu contribuie decisiv la definirea acestei direcţii de studiu prin revoluţionarul său articol „Perit-au dacii?” din anul 1860.
[3] Grigore Tocilescu (1850-1909, membru al Academiei Române. Lucrarea sa de referinţă este „Dacia înainte de romani”, apărută la Bucureşti în anul 1880.
[4] Vasile Pârvan (1882-1927), membru al Academiei Române. Sub semnătura sa apar şi alte lucrări de referinţă pentru tema aici tratată: “Începuturile vieţii romane la gurile Dunării” (1923) şi „Dacia. Civilizaţiile antice din regiunile carpato-danubiene” (1928).
[5] Un exemplu în acest sens îl constituie analiza comparată a campaniei generalului roman Licinius Crassus, din 29-28 î.Hr. şi, respectiv, a campaniei generalului bizantin Priscus, din anii 594-595 d.Hr., context în care pune în evidenţă constantele de cadru geografic şi nivel tehnico-organizaţional ale acestei tipologii de operaţiuni militare.
[6] “Dacia” nr. 2/1925, pg. 22-28
[7] “Istros” 1/1934, pg. 230-248
[8] Buletinul Societăţii Numismatice Române nr. 16/1921, pg. 108-112
[9] “La Dobroudja” nr. 4/1938, pg. 35-454
[10] Anuarul Institutului de Istorie Naţională, Cluj 4/1929, pg. 223-336
[11] “Apulum” 2/1946, pg. 90-94
[12] Anuarul Institutului de Studii Clasice Cluj, 5/1944-1948, pg. 61-139. Am inclus această lucrare la perioada interbelică ţinând cont de data redactării sale efective, dar şi de faptul că primii ani de după cea de-a doua conflagraţie mondială au reprezentat, în România, o încercare de continuare a conduitei interbelice.
[13] Constantin Daicoviciu, Bucureşti 1951
[14] Constantin Daicoviciu şi Istvan Ferenczi, Bucureşti 1951
[15] Ion Berciu şi Mihail Macrea, Bucureşti 1966
[16] Radu Vulpe, Bucureşti 1966
[17] Ion Horaţiu Crişan, Baia Mare, 1966
[18] Nicolae Gostar, Bucureşti 1969
[19] V. Canarache, în „Studii şi Cercetări de Istorie Veche” 1/1950, vol. 1, pg. 213-257
[20] Mihail Macrea, în „Studii şi Cercetări de Istorie Veche” 7/1956, vol. 1-2, pg. 119-136
[21] Dorin Popescu, în “Inventaria Archaeologica” 5/1968
[22] M. Chiţescu, în „Studii şi Cercetări de Istorie Veche” 19/1968, vol. 4, pg. 655-664
[23] Radu Vulpe, în “Studii şi Materiale privitoare la trecutul istoric al Judeţului Prahova”, Ploieşti 1/1968, pg. 21-26
[24] Mircea Babeş, în „Studii şi Cercetări de Istorie Veche” 20/1969, vol. 2, pg. 195-217
[25] Constantin Daicoviciu, în “Dacica. Studii şi articole privind istoria veche a pământului românesc”, Cluj 1970, pg. 97-100
[26] Dumitru Berciu, “Arta traco-getică”, Bucureşti 1969
[27] Constantin Daicoviciu, “Noi contribuţii la problemele statului dac”, în „Studii şi Cercetări de Istorie Veche” 6/1955, vol. 1-2, pg. 47-60
[28] Hadrian Daicoviciu, „Dacii”, Bucureşti 1970
[29] Emil Condurachi, în „Studii şi Cercetări de Istorie Veche” 4/1953, vol. 3-4, pg. 515-524
[30] Ioan I. Russu, în “Dacia NS” 3/1959, pg. 341-352
[31] Radu Vulpe, în “Studii Clasice” 5/1963, pg. 223-247
[32] Radu Vulpe, în “Studii Clasice” 6/1964 pg. 211-213
[33] Alexandru Suceveanu, în „Studii şi Cercetări de Istorie Veche” 17/1966 vol. 4, pg. 635-644
[34] Ioan I. Russu, în în Apulum 6/1967, pg. 123-143
[35] Dimitrie M. Pippidi, Bucureşti 1967
[36] Florin Medeleţ, în “Tibiscus” 1/1970, pg. 34-38
[37] Dumitru Protase, în „Studii şi Cercetări de Istorie Veche” 21/1970, 1, pg. 150-151. Acest studiu este, din păcate, şi un jalon al preluării defectoase a problematicii instituţionale, dovedind înţelegerea defectuoasă a unor concepte instituţional-juridice, precum cel de „regat”.
[38] Dumitru Tudor, Bucureşti 1967
[39] Bucureşti 1969
[40] În „Studii Clasice” 10/1968, pg. 115-122
[41] Evident, este vorba de o împărţire convenţională, cele două etape nefiind separate între ele printr-o cezură fermă. De altfel, cele două generaţii de cercetători care domină acest domeniu de studiu se continuă una pe alta într-un mod liniar, organic.
[42] Hadrian Daicoviciu, Bucureşti 1972
[43] Constantin Preda, Bucureşti 1973
[44] Radu Vulpe, Bucureşti 1976
[45] Iosif Constantin Drăgan, Craiova 1976
[46] Ion Horaţiu Crişan, Bucureşti 1977
[47] Ion Horaţiu Crişan, Arad 1978
[48] Mioara Turcu, Bucureşti 1979
[49] Ioan Glodariu şi Eugen Iaroslavschi, Bucureşti 1979
[50] Radu Florescu şi Ion Miclea, Bucureşti 1980
[51] Dumitru Berciu, Bucureşti 1981
[52] Emil Moscalu, Bucureşti 1983
[53] Dinu Antonescu, Bucureşti 1984
[54] Ion Horaţiu Crişan, Bucureşti 1986
[55] Mihail Zahariade şi Alexandru Vulpe, Bucureşti 1987
[56] Dimitrie M. Pippidi, Bucureşti 1988
[57] Ioan Glodariu, Eugen Iaroslavschi şi Adriana Rusu, Bucureşti 1988
[58] Hadrian Daicoviciu, Istvan Ferenczi şi Ioan Glodariu, Bucureşti 1989
[59] Eugen Comşa – „Contribuţie la riturile funerare din secolele II-I î.e.n. din sud-estul Olteniei”, în Apulum 10/1972, pg. 65-78; Alexandru Vulpe - La necropole tumulaire gete de Popeşti, în Thraco-Dacica 1/1976, pg. 193-216; Mihai Irimia – „Date noi privind necropolele getice de la Bugeac, com. Ostrov, jud. Constanţa”, în Thraco-Dacica 6/1985, pg. 75-85; Emil Moscalu – „Mormântul princiar getic de la Peretu”, în Thraco-Dacica 7/1986, pg. 59-70; Gheorghe Calotoiu – „Necropola geto-dacică de la Teleneşti-Drăgoieşti, jud. Gorj”, în Litua 3/1986, pg. 11-88; Mircea Babeş – “Descoperirile funerare şi semnificaţia lor în contextul culturii geto-dacice clasice”, în SCIVA 39/1988, 1, pg. 3-32 ş.a.
[60] Vasile Lica – „Reforma sacerdotal-religioasă a lui Deceneu”, în Istros 1/1980, pg. 177-183 (lucrare cu un caracter accentuat speculativ); Dinu Antonescu – „Originea sanctuarelor geto-dacice”, în SCIVA 33/1982, 2, pg. 165-182; Alexandru Vulpe – „Despre unele aspecte ale spiritualităţii dacice”, în Thraco-Dacica 7/1986, pg. 101-111 etc.
[61] Sever Dumitraşcu – „Dacian fortifications in Crişana”, în Thraco-Dacica 1/1976, pg. 259-264; Silvia Teodor - Aşezarea geto-dacică de la Huşi-Corni, în Thraco-Dacica 2/1981, pg. 161-196; Hadrian Daicoviciu - Din nou despre blocurile cu litere greceşti de la Sarmizegetusa Regia, în Thraco-Dacica 4/1983, 1-2, pg. 100-104; V.V. Bazargiuc – „Cetatea geto-dacică de la Buneşti”, jud. Vaslui, în SCIVA 34/1983, 3, pg. 249-273 şi „Noi descoperiri în cetatea geto-dacică de la Buneşti (jud. Vaslui)”, în SCIVA 38/1987, 1, pg. 33-39; Niculae Conovici – „Aşezări fortificate şi centre tribale geto-dacice din Muntenia (sec. IV î.e.n.-II e.n.)”, în Istros 4/1985, pg. 71-89 şi „Repere cronologice pentru datarea unor aşezări geto-dacice”, în Cultură şi civilizaţie la Dunărea de Jos 2/1986, pg. 129-142; Constantin Preda – „Geto-dacii din bazinul Oltului inferior. Dava de la Sprâncenata”, Bucureşti 1986; Istvan Ferenczi – „Aşezările protourbane la daci”, în Apulum, 25/1987, pg. 151-158; Silviu Sanie – „Cetăţuia geto-dacică de la Barboşi”, în Arheologia Moldovei, 11/1987, pg. 103-111; Mihai Irimia şi Niculae Conovici – „Săpăturile arheologice în aşezarea fortificată de la Satu Nou, com. Oltina, jud. Constanţa”, în Pontica 23/1990, pg. 81-96 ş.a.m.d.
[62] Silvia Teodor – „Bastarnii pe teritoriul Moldovei”, în Studii şi materiale, Muzeul Judeţean Suceava, 3/1973, pg. 37-46; Mircea Babeş – „Peuce-Peucini”, în Peuce 6/1977, pg. 79-85, „Unitatea şi răspândirea geto-dacilor în lumina documentelor arheologice, în SCIVA 29/1979, 3, pg. 330-339” şi „Date arheologice şi istorice privind partea de nord-est a Daciei în ultimele secole înaintea erei noastre”, în SCIVA 36/1985, 3, pg. 183-214; Gheorghe Bichir – „Ramura nordică a dacilor-costobocii”, în Thraco-Dacica IV/1983, pg. 59-69; Ioana Bogdan-Cătăniciu – „Ptolemeu şi provincia Dacia”, în Acta Musei Napocensis 24-25/1988, pg. 145-162.
[63] Ioan I. Russu – „Regele Thiamarcus şi tradiţia statală la geto-daci”, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie Cluj 22/1979, pg. 257-263; Hadrian Daicoviciu – „La continuite de l’etat dace de Burebista a Decebale”, în Actes du IIe Congres International de Thracologie, Bucureşti 1980, pg. 97-103; Alexandru Avram – „Legământul de la Helis (Diodor 21, 12, 2-6)”, în Cultură şi civilizaţie la Dunărea de Jos 3-4/1987, Călăraşi, pg. 185-188;
[64] Ioan I. Russu – „Getica lui Statilius Crito”, în Studii Clasice 14/1972, pg. 11-120
[65] Printre cele mai importante instrumente online care-şi fac astfel apariţia se numără Repertoriul Arheologic Naţional, Cronica Cercetărilor Arheologice din România şi Biblioteca Digitală de Arheologie, toate acestea fiind gestionate de Institutul de Memoria Culturală CIMEC (http://www.cimec.ro).
[66] Avem în vedere, evident, doar cele nemijlocit legate de problematica studiului nostru, dar fenomenul este general.
[67] Foarte frecvent, asemenea atitudini sunt reflexul mimetic al preluării necritice ale unor teze eronate din lucrări occidentale (unele generate accidental, din considerentul că istoria Daciei preromane nu reprezintă obiect de interes pentru demersurile în cauză, altele, dimpotrivă, marcate de o tendenţiozitate accentuată şi fatalmente neştiinţifică). Excesiv de mulţi cercetători tineri, din păcate chiar şi unii din generaţiile mai vârstnice, dovedesc lipsa de discernământ atunci când preiau asemenea abordări, de dragul invitării la manifestări şi granturi peste hotare sau al obţinerii unor iluzorii (şi efemere, după cum a dovedit istoria în toate timpurile) avantaje de prestigiu.
[68] Vom cita un singur exemplu, marginal cercetării pe care o întreprindem: teza „Zalmoxis de la Herodot la Mircea Eliade – Istorii despre un zeu al pretextului” a lui Dan Dana, un discipol care se străduieşte, dar nu reuşeşte să se ridice la înălţimea maestrei sale, Zoe Petre, poate cea mai redutabilă voce în analiza critică a izvoarelor istoriei vechi. Având ambiţia exhaustivităţii, lucrarea excelează prin trecerea în revistă a unui mare volum de surse (practic toate cunoscute istoriografiei româneşti cu cel puţin trei-patru generaţii înainte), însă analiza acestora este marcată de frecvente erori de logică, prejudecăţi şi distorsionări semantice – cea mai gravă dintre acestea fiind tratatrea cu aceeraşi unitate de măsură ca pentru izvoarele istorice propriu-zise a unor opere de ficţiune literară aparţinând fie unor nume de referinţă ale culturii naţionale şi universale (Mihai Eminescu, Mircea Eliade etc.) fie unor iluştri necunoscuţi, pe care Dan Dana îi prezintă fără nici un temei ca exponenţi ai unui fenomen cu totul periferic în cultura contemporană, ca să nu spunem „de import” – dacomania.
[69] Aceasta este practic imposibil de realizat, în pofida unor lăudabile tentative de realizare a unei baze de referinţă biblio-istoriografică, din cauze care ţin mai ales de fragmentarea circuitelor de circulaţie a informaţiei pe piaţa comunicaţional-editorială românească şi est-europeană.
[70] Virgil Mihăilescu-Bârliba, Iaşi 1990
[71] Constantin Petolescu, Bucureşti 1991
[72] Ion Horaţiu Crişan, Bucureşti 1992
[73] Sever Dumitraşcu, Oradea 1993
[74] Constantin Preda (ed), Bucureşti 1994. Volumele II şi III apar în 1996 şi, respectiv, 2000, iar al patrulea rămâne nepublicat din cauza morţii editorului.
[75] Silviu Sanie, Iaşi 1995
[76] Vasile Ursachi, Bucureşti 1995
[77] I. Glodariu, E. Iaroslavschi, A. Rusu-Pescaru şi F. Stănescu, Deva 1996
[78] Valeriu Sîrbu, Brăila 1996
[79] Petre Gherghe, Craiova 1997
[80] Valeriu Sîrbu, Brăila 1997
[81] Constantin Preda, Bucureşti 1998
[82] Vasile Lica, Brăila 1999
[83] Viorica Crişan, Sfântu Gheorghe 2000
[84] Constantin Petolescu, Bucureşti 2000
[85] Vasile Lica, Konstanz 2000 – cu precizarea că acest volum este, în cea mai mare parte a sa, un contraexemplu de analiză critică a izvoarelor, cu o amplă viciere de metodă şi chiar de logică a demersului altminteri onorabil
[86] Aurel Rustoiu, Cluj-Napoca 2002
[87] Adrian Bejan şi Liviu Măruia, Timişoara 2003
[88] Zoe Petre, Iaşi 2004
[89] Gabriela Gheorghiu, Cluj-Napoca 2005
[90] Costea Florea, Braşov 2007, ediţie bilingvă româno-engleză
[91] Adrian Bejan şi Liviu Măruia, Timişoara 2008
[92] Constantin Preda, Bucureşti 2008
[93] Aurel Rustoiu, Cluj-Napoca 2008
[94] Rodica Ursu Naniu, Chişinău 2004.
[95] Natalia Mateevici, Chişinău 2007
[96] Alexandru Avram, Octavian Bounegru – „Mithridates al VI-lea Eupator şi coasta de vest a Pontului Euxin. În jurul unui decret inedit de la Histria”, în Pontica 30/1997, pg. 155-166; Victor Cojocaru – „Relaţiile dintre greci şi barbari la nordul şi nord-vestul Pontului Euxin, reflectate în trei decrete din perioada elenistică”, în Arheologia Moldovei XXV/2002, Bucureşti, pg. 139 -152 ş.a.
[97] Petre Alexandrescu – „Distrugerea zonei sacre a Histriei de către geţi”, în SCIVA 44/1993, 3, pg. 231-266; Valeriu Sîrbu – „Consideraţii asupra habitatului getic din zona Căscioarele, jud. Călăraşi”, în „Revista Bistriţei” VIII/1994, p. 25-34: Mircea Babeş – „Despre fortificaţiile „Cetăţii Judovilor” de la Coţofenii din Dos”, în SCIVA 48/1997, 3, pg. 199-236; Doina Benea – „Istoricul cercetărilor arheologice de la Grădiştea de Munte”, în „Acta Musei Devensis – Daco-Geţii”, Deva 2004, pg. 9 – 37 etc.
[98] Valeriu Sîrbu – „Credinţe şi practici funerare, religioase şi magice în lumea geto-dacilor”, Brăila-Galaţi, 1993; Viorel Căpitanu – „Obiecte de artă geto-dacă descoperite în dava de la Răcătău, jud. Bacău”, în Carpica 25/1994, pg. 123-140 ş.a.m.d.
[99] Ion Horaţiu Crişan – „Graniţa de Nord-Vest a Daciei”, în „Ephemeris Napocensis” II, Cluj-Napoca 1992, pg. 27-36; Viorica Crişan – „Despre situaţia demografică în estul Transilvaniei în secolele II î.e.n. – I e.n.”, în Acta Musei Napocensis 26-30, I/1, 1989-1993, Cluj-Napoca, p. 79 – 89 ş.a.
[100] Ovidiu Cotoi – „Contributions to the evolution of the fortification system at the east of Carpathian during the Iron Age”, în Studia Antiqua et Archaeologica Iaşi 6/1999, pg. 60-70; Constantin Petolescu – „La victoire de Trajan en Moesie Inferieure”, în Thraco-Dacica 16/1996, pg. 223-226; Ioan Glodariu – „Le royaume dace au temps de Decebale (etendue territoriale et institutions)”, în Crişana. Antiqua et medievalia Oradea, 1/2000, pg. 4-17 ş.a.m.d.
[101] Această constatare ne-a îndemnat să realizăm cartea noastră “Statele DacoRomaniei” în 2005, ea fiind validată ca teză de licenţă în 200 şi dezvoltată în teza “Stat şi instituţii politice în Dacia preburebistană. Cazul Geţiei în secolele V - III î.Hr.” în 2009. Constatăm, fără surprindere, că, chiar şi după acest exerciţiu fatalmente perfectibil, problematica este în continuare ignorată în istoriografia românească, stârnind în schimb un interes major pe alte meridiane.
