Fragmente de bronz dintr-un umbo de la Tibiscum

Situl de la Tibiscum-Jupa, punctul “Peste ziduri”, este unul dintre cele mai intens cercetate situri din Banat, şi a oferit întotdeauna specialiştilor în istoria militară romană informaţii valoroase şi piese arheologice reprezentative. Însă multe dintre materialele arheologice fragmentare, de importanţă redusă, scoase la lumină de-a lungul deceniilor, zac în depozitele muzeelor până când li se pierde identitatea, contextul stratigrafic şi, câteodată, chiar şi integritatea. Dintr-un lot de obiecte aflate în colecţiile Muzeului de Istorie şi Etnografie din Lugoj încă din perioada interbelică, am observat trei bucăţi de tablă de bronz, de afctură romană după tipul decorului, obiecte descoperite probabil de părintele Ioan Boroş între anii 1920-1927, la Tibiscum-Jupa[1]. Piesele au ajuns să fie transportate cu căruţa pentru (pe atunci) proaspăt înfiinţatul Muzeu din Lugoj[2] şi au constituit, împreună cu alte descoperiri arheologice mobile, obiect de ceartă între I. Boroş şi G.G. Mateescu[3].

          I. Fragm. tablă de bronz (12 x 6 x 0,3 cm), decor neglijent realizat prin incizare şi presare: bastonaşe dispuse în zigzag, circular, pe două rânduri, ce urmăresc marginea rotunjită şi îngroşată a piesei.

          II. Fragm. tablă de bronz (7 x 3 x 0,2 cm), stare de degradare avansată, decor în relief realizat prin presare, constând dintr-o serie liniară de imitaţii de nituri de 0,4 cm diametru, la o distanţă de 0,6 cm unul de altul şi o bandă proeminentă cu traiect circular, lată de 0,7 cm

          III. Fragm. tablă de bronz (8,5 x 8 x 0,2 cm), fără decor, de o consistenţă bună a metalului, dar cu o suprafaţă puternic corodată, deformată într-o margine, prezintă trei găuri, uşor triunghiulare, ca formă, dispuse pe o linie uşor circulară, la o distanţă de cca 3 cm.

          Cele trei bucăţi de bronz sunt înregistrate sub un singur număr de inventar: 1768, fapt ce sugerează că fac parte din aceeaşi piesă. După forma circulară pe care o sugerează fragmentele piesei – un guler de umbo, în fapt – suprafaţa de pe scut acoperită avea diametrul de cca 38 cm, iar calota de umbo era mai mică de 18 cm diametru. Din punct de vedere tipologic, bucăţelele de tablă aparţin unui tip aparte de umbo, de scut Komposittschildbuckel, caracteristic trupelor auxiliare romane. Modelul se compune din două piese: guler metalic şi o calotă semisferică sau conică, ce se ataşează cu ajutorul unor nituri de prima parte. Pentru mai mult efect coloristic, piesele ce alcătuiau apărătoarea centrală a scutului (palma) puteau să fie concepute din două tipuri de metal diferite, de exemplu bronz şi fier sau bronz şi argint. În general, la romani, un astfel de umbo apare pe scuturile rotunde şi ovale, după cum ne convinge friza narativă a Columnei lui Traian[4]. În mediul barbar există de asemenea umbo-uri de acest gen, cu precădere pe scuturile rotunde şi ovale ale războinicilor daci, celţi şi germanici. La aceste neamuri, războinicii îşi decorau diferit scutul, folosind întăritoare, aplici, garnituri şi umbo-uri felurite. Scutul definea în cele mai multe cazuri statutul şi prestigiul războinicului, fiind într-o oarecare măsură cartea sa de vizită. Mai târziu, în Evul Mediu, scutul va ajunge blazonul cavalerului, indicând ordinul din care face parte sau armata în care el luptă[5]. Scutul, cât mai original decorat, era confecţionat pentru a se putea diferenţia în luptă imaginea şi personalitatea războiniciului. Materialul din care era realizată decorarea şi, totodată, întărirea scutului este fierul.

În armata romană, recrutările de efective barbare a atras după sine şi adoptarea armamentului de factură străină. Contingentele de aliaţi, organizaţi în armata romană în trupe auxiliare regulate şi neregulate, formau de obicei unităţile de infanterie şi cavalerie uşoară, din care se alegeau şi efectivele garnizoanelor pentru fortificaţiile de limes. La Tibiscum, în cursul celor aproape două secole de administraţie imperială romană, au ajuns să formeze garnizoana castrului unităţile: cohors I Sagittariorum, înlocuită la sfârşitul secolului II d.Hr. de cohors I Vindelicorum, respectiv, numerus Maurorum Tibiscensium şi numerus Palmyrenorum Tibiscensium. Singurii soldaţi ai garnizoanei tibiscence care purtau scut se pare că erau germanicii vindelici. Sagittarii şi palmyrenii luptau cu arcul şi săgeata, având ambele mâini ocupate de armă, iar maurii – suliţaşi renumiţi – nu foloseau armament defensiv (scut, cască sau alte apărători) de nici un fel, ceea ce le oferea o mobilitate deosebită, pentru care au ajuns renumiţi şi temuţi. Excludem ideea că fragmentele din tablă de bronz de umbo găsite la Tibiscum ar aparţine unui scut de paradă, deoarece rama prezintă deformări, probabil de la lovituri de armă. În plus, descoperirea acestui guler de bronz se încadrează din punct de vedere cronologic în perioada în care trupa de vindelici a staţionat la Tibiscum.