Mutaţii sociale şi instituţionale în epoca lui Burebista

Repere politico-evenimenţiale ale domniei tandemului Burebista-Deceneu

            Reunirea sub o comandă unică a forţelor celor patru formaţiuni politico-juridice din bazinul Dunării a generat un dispozitiv militar excepţional şi fără precedent în această regiune. Strabon ne precizează şi dimensiunea acestui potenţial militar: 200.000 de luptători[1]. Cu acest dispozitiv la îndemână, Burebista - care este, înainte de toate, un comandant militar – efectuează în anii 75-74 î.Hr., poate şi anterior acestei date[2], raiduri de anvergură în Illiria şi spre frontiera provinciei Macedonia, pe care Scribonius Curio le va respinge cu dificultate, oprindu-se prudent la Dunăre. Doi ani mai târziu, romanii desfăşoară, sub comanda lui terentius Varro Lucullus, o amplă campanie între Munţii Haemus şi Dunăre şi în Pontul Stâng, instituindu-şi controlul asupra cetăţilor greceşti – reuşita romanilor fiind obligatoriu de pus în legătură, în opinia noastră, cu prezenţa armatei lui Burebista pe alte teatre de război: în Illiria sau chiar (ceea ce ar devansa cu aproape un deceniu data îndeobşte acceptată[3]) împotriva boiomilor şi tauriscilor lui Critasiros. Date fiind consecinţele sale durabile (distrugerea regatului celţilor boiomi şi respingerea acestora în cadrilaterul boem, supunerea tauriscilor şi fixarea frontierei în vecinătatea suebilor şa.m.d.), avem a presupune că durata campaniei din vest şi nord-vest a armatei lui Burebista a avut o durată semnificativă, poate de mai mulţi ani. Ea trebuie să fi fost însă urmată de o însemnată perioadă de pace, favorizată de angajarea militară a Romei pe fronturile din antimithridatice din Orient (unde, chiar în acest răstimp, sunt organizate noi provincii), dar şi pe „frontul intern”, marcat de mari tensiuni politice, care vor duce, în cele din urmă, la lichidarea regimului republican şi instituirea, în antecamera Principatului, a Primului Triumvirat. Pare oarecum surprinzător faptul că, timp de aproape un deceniu, forţele geto-dacice nu au intervenit împotriva garnizoanelor romane instalate în cetăţile Pontului Stâng, a căror prezenţă afecta nemijlocit interesele economice şi politice ale regatelor componente – dar credem că neintervenţia se explică îndeajuns, pe de o parte, prin faptul că cetăţile greceşti de la Marea Neagră erau revendicate de aliatul Mithridate, iar pe de alta, printr-o politică defensivă adoptată de Burebista în raport cu Roma, pe fondul eşecurilor repetate înregistrate, în acea generaţie, de tabăra elenistică.

            Situaţia se va schimba însă în 63 î.Hr., când, o dată cu lichidarea lui Mithridates, romanii vor încerca să-şi consolideze dominaţia în Pontul Stâng. Înăsprirea regimului de care se bucuraseră până atunci cetăţenii oraşelor portuare greceşti, dar şi autohtonii aflaţi în relaţie cu aceştia, a determinat declanşarea, în anul 62 î.Hr., a unei răscoale antiromane generalizate în această zonă[4]. Trimise să reafirme autoritatea Romei în Pont, trupele conduse de Antonius Hybrida au fost, de această  dată, contracarate de un important dispozitiv militar, în spatele căruia nu-i putem nega prezenţa lui Burebista – acesta fiind motivat să intervină şi datorită situaţiei nou-create la Roma, prin instituirea Triumvirat şi oficializarea stării de conflict ireconciliabil dintre principalele facţiuuni politice ale Romei. Intervenţia trupelor coalizate din Dacia Magna s-a desfăşurat, se pare, în două etape. Cea dintâi, limitată probabil la bătălia de la Histria din 61 î.Hr. şi soldată cu un redutabil succes, a urmărit înlăturarea dominaţiei romane din regiune, aceasta reuşind să se reafirme abia după 32 de ani, prin campania din 29-28 î.Hr. a lui Licinius Crassus. O a doua etapă, care a urmat probabil la o oarecare distanţă cronologică după cea dintâi[5], a avut ca obiectiv instituirea controlului geto-dacic asupra salbei de oraşe-stat din Pontul Stâng, care, după ce şi-au redobândit libertatea de acţiune după intervenţia iniţială a lui Burebista, s-au angrenat în acorduri şi/sau alianţe neacceptabile pentru acesta. Campania debutează la Olbia[6] şi continuă prin cucerirea Tyrasului, Histriei, Tomisului, Callatisului, Dionysopolisului, Odessosului, Mesembriei şi Apolloniei. Aproape fără excepţie, intervenţia este violentă şi bulversantă pentru cetăţile greceşti: unele dintre ele (Dionysopolis cu certitudine, care-l instalează pe Acornion) îşi aleg o nouă conducere, care să promoveze o politică de fidelitate faţă de Burebista; din cele mai multe, dacă nu din toate, cuceritorii ridică ostatici şi/sau specialişti în construcţii edilitare[7] ori alte meşteşuguri.

Cucerirea Pontului Stâng marchează, de altfel, un punct de cotitură în evoluţia uniunii statale din Dacia Magna: din acest moment, Burebista nu se mai angajează în cuceriri teritoriale, ci în consolidarea internă a confederaţiei, foarte probabil, prin instituirea unui regim mult mai autoritar decât până atunci[8]. Această a doua perioadă a domniei lui Burebista şi, implicit, a existenţei confederaţiei statale a Daciei Magna, este marcată, în politica externă, de un singur angajament major: alianţa cu triumvirul Gnaeus Pompeius Magnus (devenit conducătorul roman al Orientului), survenită 49-48 î.Hr. Un schimb de ambasade desfăşurat între Burebista şi Pompei (mediat, pentru partea geto-dacică, de Acornion din Dionysopolis) s-a soldat cu încheierea unei alianţe politico-militare, din câte se pare, onorată şi pe câmpul de luptă[9].

Informaţiile referitoare la evenimente posterioare anului 44 î.Hr. ne dezvăluie şi numele unor înalţi demnitari ai uniunii statale burebistane, din această a doua perioadă de existenţă a sa. Este cunoscută existenţa lui Deceneu, iniţiatorul unificării, care-l va seconda fără întrerupere pe Burebista ca sacerdot suprem, supravueţuindu-i şi urmându-i la tron, precum şi cea a lui Acornion din Dionysopolis (care trăieşte până după anul 48 î.Hr.), unul din principalii exponenţi ai diplomaţiei burebistane, dar, după cum o relevă epigrafa sa, şi membru al sacerdoţiului grec al lui Dionyssos. Alte câteva nume de la vârful scenei politice a confederaţiei Daciei Magna vor apărea în izvoare ca succesori, cariera lor politică debutând însă, indubitabil în această a doua parte a domniei lui Burebista: Cotiso, Comosicus, Dicomes, Dapyx, Rolles, Zyraxes, Deldon. Cei mai mulţi vor fi consemnaţi ca regi (chiar rege-sacerdot, cum este cazul lui Comosicus[10]), în unele cazuri fiind probabil ca cei în cauză să fi deţinut demnitatea regală şi anterior anului 44 î.Hr. (entitatea statală creată de Burebista şi Deceneu este o confederaţie de formaţiuni politice şi, pe deasupra, societatea autohtonă îngăduia încă existenţa regalităţii de neam, gentilice), pe când în altele accesul la înalta demnitate pare să se fi făcut de pe poziţiile înaltei administraţii (Dicomes, Comosicus[11]) sau de pe cele ale conducerii operative militare (Cotiso). Indubitabila apartenenţă la înalta aristocraţie (şi/sau înaltul sacerdoţiu) a acestor personaje, laolaltă cu mijloacele de care vor dovedi că dispun după destrămarea confederaţiei, ne obligă să apreciem că au jucat un rol determinant în politica internă din Dacia Magna, cel puţin în cursul anilor ultimului deceniu de funcţionare a uniunii. Deducem, totodată, şi caracterul complex al acestui aşezământ politico-juridic; nu numai că nu se poate pune la îndoială caracterul statal al acestei construcţii instituţionale, dar el se relevă a fi un stat compozit (un „stat de state”), ale cărui entităţi constitutive îşi păstrează importante atribute ale suveranităţii[12]. Aşa se explică faptul că, o dată ieşite din confederaţie, formaţiunile politico-statale constituiente continuă să facă dovada unui potenţial remarcabil: Geţia lui Dicomes şi Dapyx etalează pe durate lungi importante dispozitive militare şi este luată în calcul în alianţele celui de-al doilea triumvirat; Moesia lui Rolles dispune de eşafodajul instituţional[13] necesar pentru a-şi obţine secesiunea şi a purta o politică externă proprie, inclusiv furnizând hegemonului roman contingente de mercenari; bastarnii lui Deldon (în opinia noastră, dislocaţi din condominiumul carpo-bastarn de către componenta carpică a acestuia[14]) pot constitui încă un factor militar-demografic capabil să tulbure status-quo-ul din sudul Dunării; în fine, Dacia de Sarmizegetusa probează o excepţională soliditate economică, pe baza căreia continuă vastul program edilitar din Munţii Orăştiei, dar şi o capacitate militară (evaluată de Strabon la 40.000 de luptători) care-i îngăduie să facă frecvente demonstraţii de forţă în dreapta Dunării.

Mutaţii structurale în societatea autohtonă

Trebuie să precizăm de la bun început că, în raport cu epoca anterioară, domnia lui Burebista reprezintă un mare avans civilizaţional, însă nu o discontinuitate. În această perioadă îşi continuă configurarea reţeaua de aşezări protourbane (davele) şi centrul metropolitan din Munţii Orăştiei, acesta din urmă dezvoltat pe baza a trei factori convergenţi: exploatarea şi valorificarea la scară industrială a resurselor naturale (fierul în primul rând), concentrarea resurselor centrale ale uniunii statale (inclusiv pentru crearea unui centrul strategic defensiv[15]) şi instituirea unui centru sacerdotal cu certă autoritate supralocală. Numeroase centre fortificate sunt ridicate în toate regiunile Daciei Magna, configurând un sistem de apărare unitar la scara întregului teritoriu: Bixad-Covasna[16], Bâtca Doamnei-Neamţ[17], Clit-Arad[18], Cetatea Zânelor-Covasna[19], Dumbrăveni-Vrancea[20], Dumitriţa-Năsăud[21], Ghindari-Mureş[22], Jigodin-Harghita[23], Leliceni-Harghita[24], Malaia Kopanija-Transcarpatica[25], Marca-Sălaj[26], Odorheiu Secuiesc[27], Pecica-Arad[28], Piatra Craivii-Alba[29], Piatra Şoimului-Neamţ[30], Pietroasele-Buzău[31] etc. Existenţa unui corp militar profesionist este ilustrată printr-un mare număr de arme şi echipament de luptă[32], multe dintre acestea indicând existenţa unor garnizoane profesioniste şi – aspect deosebit de important – producerea lor în ateliere proprii. Deosebit de semnificativ pentru gradul de securitate asigurat de instituţiile autohtone de statalitate este gradul de dezvoltare atins de numeroase aşezări deschise[33], situate, de asemenea, în toate teritoriile Daciei Magna, unele dintre ele (precum cea de la Cătunu-Dâmboviţa, cu peste 30 de locuinţe de suprafaţă descoperite) depăşind cu mult suta de locuitori.

Sub aspect economic, în această perioadă se constată o amplificare semnificativă a activităţilor economice neagricole, cu diversificarea şi chiar rafinarea producţiei. Ateliere de metalurgie şi orfevrărie, sticlă, coroplastică, ceramică ş.a. au fost identificate, în afara zonei metropolitane din Munţii Orăştiei, la Barboşi-Galaţi[34], Cârlomăneşti-Buzău[35], Grădiştea-Brăila[36], Ocniţa-Vâlcea[37], Pecica-Arad[38], Poiana-Galaţi[39] ş.a.m.d. O circulaţie monetară excepţională (atât în raport cu epoca precedentă, cât şi cu vecinătăţile vestică, nordică şi estică) se înregistrează în această perioadă, atestând legături comerciale cu întregul Orient elenistic[40], cu Roma, dar şi un grad ridicat de stratificare social-economică, „măsurat” prin acumulări de tezaure care grupează, uneori, emisiuni monetare întinse pe mai bine de un secol. Un element de discontinuitate între epoca preburebistană şi cea burebistană îl constituie abandonarea etalonului monetar macedonean şi, implicit, dispariţia monetăriei autohtone – aceasta consumându-şi ultima fază de evoluţie la sfârşitul secolului II î.Hr. şi în primele decenii ale secolului I î.Hr., când circulaţia monedei autohtone atinge apogeul atât ca arie de extensiune[41], cât şi ca varietate a tipurilor emise. fenomenul se datorează, indubitabil, perturbării circuitelor comerciale din commonwealth-ul elenistic (pe fondul instabilităţii politice cronicizate în macroregiune după căderea regatului independent al Macedoniei) şi, respectiv, pătrunderii masive a monedei romane în acest spaţiu, o dată cu extinderea influenţei politice şi economice a acesteia[42]. Se poate afirma că, practic, în timpul existenţei confederaţiei statale patronate de Burebista şi Deceneu, moneda romană înlocuieşte etalonul monetar macedonean[43], fapt care – oarecum paradoxal, dată fiind poziţionarea politico-militară ostilă faţă de Roma – certifică existenţa unor strânse legături comerciale, care fac din Dacia Magna, tot mai mult, o piaţă-anexă a economiei romane în curs de globalizare.

            O altă mutaţie de mare importanţă din societatea autohtonă a Daciei Magna o constituie ceea ce noi interpretăm a fi unificarea sacerdoţiului autohton. Am văzut deja că instituţia sacerdotală a regatului Geţiei a intervenit nemijlocit în reorganizarea politică a statului, în criza generată de dezastrul militar de la Chaeronea, din 86 î.Hr. Referirile ulterioare la rolul decisiv al lui Deceneu în viaţa politică a uniunii statale burebistane (care, trebuie să admitem, i-a putut succeda lui Burebista la tron de pe poziţia de vicerege pe care o deţinuse de-a lungul întregii domnii, doar dacă a fost într-un fel sau altul implicat în răscoala împotriva acestuia din anul 44 î.Hr.), precum şi menţionarea ulterioară a unui alt sacerdot suprem pe tronul de la Sarmizegetusa, Comosicus, indică poziţia dominantă pe care sacerdoţiul îl exercita în noua organizare statală – în continuitatea firească, adăugăm noi, a modelului statal pe care Geţia (formaţiunea iniţiatoare a unificării) îl moştenea pe linia zalmoxiană. Ne-am exprimat mai sus opinia că organizaţia cultuală dionysiacă din Dacia Magna deţinea, graţie conexiunilor cu coreligionarii din restul spaţiului elenistic (din Asia Mică şi Egipt mai ales, dar şi din Pontul Stâng), controlul diplomaţiei şi politicii externe a arhe-ului burebistan. Izvoarele literare antice sugerează (fără a fi, totuşi, explicite) că sub patronajul lui Deceneu s-a desfăşurat şi o oarecare reformă social-religioasă: Strabon vorbeşte de faptul că Burebista şi-a înlăţat poporul „prin exerciţii, sobrietate şi ascultarea de porunci”, pentru a aminti aproape imediat şi sursa sobrietăţii: porunca de a tăia viţa-de-vie[44]. Dacă nu considerăm necesar să speculăm pe marginea acestor lapidare note, este pentru că avem la îndemână un indicator mult mai important relativ la mutaţiile care s-au petrecut, la sfârşitul secolului II î.Hr. şi în cea mai mare parte a celui următor, în organizarea sacerdoţială geto-dacică: reţeaua de temple şi locuri de cult. Construite după o tipologie relativ unitară (de inspiraţie arhitectonică elenistică, dar acest detaliu este mai puţin important), templele îşi fac apariţia la Barboşi-Galaţi[45], Bâtca Doamnei-Neamţ[46], Zargidava[47], Pecica-Arad[48], Piatra Şoimului-Neamţ[49], Polovraci-Gorj etc., dar şi în spaţiul costobocic, la Dolineni[50] - pentru a nu mai aminti aici de concentrările de tip acropolă din zona metropolitană din Munţii Orăştiei, ori de la Racoşu de Sus, Ocniţa-Buridava, Piatra Craivii ş.a. Existenţa acestei reţele de temple, extinsă pe întregul teritoriu al Daciei Magna (descoperirile de până acum permit deja această apreciere), ne dă o imagine nu doar asupra dimensiunii şi resurselor de care dispunea sacerdoţiul dionysiaco-zalmoxian în spaţiul geto-dacic, ci şi asupra unuia din factorii care au contribuit la relativa unificare instituţională a uniunii statale – templele[51] îndeplinind, prin slujitorii săi, nu doar atribuţii eminamente religioase, ci şi funcţii riguros administrative: de consiliere a aparatului administariv din teritoriu şi a elitelor regionale, informare a autorităţilor centrale, gestionare a unor importante latifudii şi ateliere etc.