Contribuţii la problematica listei regale a Daciei. Cotiso

Pentru prima oară în mod sistemic, problematica listei regale a Daciei – altfel spus, continuitatea de funcţionare a celei mai importante şi mai vizibile dintre instituţiile statale ale vremii, regalitatea – avea să fie abordată în istoriografia românească de către istoricul Hadrian Daicoviciu[1]. Întemeindu-se pe tot ceea ce recuperase până atunci ca informaţie cercetarea riguroasă - de la analiza critică a textelor lui Strabon, Dio Crisostomul prin Iordanes, Frontinius, Orosius ori Dio Cassius, la descoperirile arheologice de la Grădiştea Muncelului, antica reşedinţă regală - Hadrian Daicoviciu a reconstituit următoarea succesiune la tron: în 44 î.Hr. Deceneu lui Burebista; undeva înainte de începutul noii ere, Comosicus lui Deceneu; în primii ani ai noii ere, Scorilo lui Comosicus; în 69, Duras (considerat acelaşi cu Durpaneus) lui Scorilo; în 89, Decebal lui Duras. Reconstituirea şi demonstraţia istoricului bănăţean avea să rămână în vigoare până astăzi, singura nuanţare mai semnificativă petrecându-se la jumătatea anilor ‘80, când se demonstra (suficient de convingător) că Durpaneus era un supranume nu al lui Duras, ci chiar al lui Decebal - ceea ce explică inclusiv de ce Iordanes folosise pentru ultimul rege al Daciei libere numele de Durpaneus în “Getica” şi cel de Decebal în “Romana”. Tot Daicoviciu avea să evoce, în directă conexiune cu destrămarea a ceea ce era atunci desemnat prin formula “primul stat dac centralizat şi independent”, alţi câţiva regi daci, rămaşi în afara autorităţii teritoriale a Sarmizegetusei: tripleta “dobrogeană” Rolles - Dapix - Zyraxes, “munteanul” Dicomes şi “olteano-bănăţeanul” Cotiso - la care, graţie unor descoperiri distincte, mai pot fi adăugaţi încă prea puţin cunoscuţii Moskon şi Thyamarcos.

            Vom acorda o atenţie specială cazului Cotiso, care reprezintă (în opinia noastră) nu un oarecare rege olteano-bănăţean, ci succesorul direct al lui Deceneu pe tronul Sarmizegetusei. Aşa cum rezuma chiar Hadrian Daicoviciu, Cotiso, contemporanul lui Augustus, domnea în munţii Daciei, pe malul drept al Dunării, de unde “de câte ori Dunărea îngheţată lega cele două maluri, obişnuia să năvălească şi să devasteze ţinuturile vecine”, cum sublinia istoricul roman din epocă, Florus[2]. Ori, munţi daci în stânga Dunării sunt doar cei din sudul Banatului şi Mehedinţi – respectiv, în termenii geografici de epocă, cei dintre Tapae şi Drobeta: a plasa în acest spaţiu un alt regat decât cel cu capitala la Sarmizegetusa ar fi total ilogic, fie şi numai pentru faptul că o oaste călare pornită de la Sarmizegetusa putea ajunge în aceeaşi zi-lumină la Drobeta, prin Tapae ori direct pe valea Cernei.

            Abstracţie făcând de această condiţionare geografică, suntem obligaţi să luăm act, conform izvoarelor literare, de aspectul că regele Cotiso avea în epocă o notorietate semnificativă – într-atât de mare, încât la Roma se specula privitor la o alianţă prin înrudire între el şi Augustus – şi, totodată, o deloc neglijabilă forţă militară, forţă de dispariţia căreia Horaţiu se putuse bucura când îi comunica protectorului său Mecena că “oastea lui Cotiso a pierit[3]. Nu ştim dacă, atunci când a evaluat la 40.000 de luptători capacitatea militară a dacilor în epoca post-burebistană, Strabon a avut în vedere această oaste a lui Cotiso – dar este cert că doar o armată puternică (deci numeroasă în primul rând) şi, dincolo de aceasta, un stat însemnat ca întindere, populaţie şi putere economică ar fi putut conferi unui rege barbar prestigiul care să fie luat în calcul la Roma, ori puterea de care cuceritorii lumii să aibă temei să se teamă. Putea fi un astfel de stat un ipotetic regat care să fi cuprins doar platoul montan mehedinţeano-bănăţean şi Oltenia, chiar în întregul ei? Răspunsul este categoric negativ: un asemenea regat s-ar fi întins pe cel mult 40.000 kmp, cu aproape jumătate din suprafaţă în relief montan, cu păduri foarte întinse şi fără nici o concentrare protourbană, deci populaţia sa abia dacă ar fi atins 200.000 de oameni – ceea ce ar fi permis (dar numai la limită, în condiţiile unei mobilizări extreme, a tuturor bărbaţilor valizi între 15 şi 50 de ani) o forţă militară de cel mult 40.000 luptători.

            Aparent, redescoperim cifra furnizată de Strabon; în realitate, e imposibil să luăm în considerare o mobilizare totală, chiar în afara sezoanelor de lucrări agricole, pentru că o populaţie sedentară nu-şi putea lăsa vetrele lipsite de apărare pe durata săptămânilor, chiar lunilor de raiduri: Appian spune cât se poate de explicit că “geţii, cunoscând moartea lui Caesar, pustiesc prin năvăliri Macedonia[4], o provincie aflată la peste o săptămână distanţă de Dunăre. Iar raidurile din anii 44 – 40 î.Hr. (de presupus, efectuate încă sub domnia lui Deceneu) nu sunt un episod izolat. Deceniul 30 – 20 î.Hr. a însemnat o aproape neîntreruptă solicitare a forţei militare dacice, de care pomenesc (chiar dacă în limbaj imprecis, poetic) romanii Vergilius, Horatius şi Propertius – care precizează că ţintele atacurilor au fost nu doar Pannonia şi Thracia, ci şi Iliria, ceea ce-l implică indubitabil pe Cotiso. Noi confruntări ale dacilor cu romanii se petrec în 16 î.Hr., ca şi în 13, 12 şi 10 î.Hr., Augustus însuşi menţionând că expediţia condusă de Tiberius – cel care-i va succede la tron – este împotriva regatului lui Cotiso.

            Cu totul altfel se prezintă lucrurile dacă admitem că regele Cotiso domnea la Sarmizegetusa, deci peste o Dacie care să fi cuprins nu doar interiorul arcului carpatic, ci şi Banatul, Oltenia, poate şi ţinutul Muscelului. Existenţa unui asemenea stat (de peste 150.000 kmp, cu o populaţie estimabilă între 800.000 şi 1.500.000 oameni) este, de altfel, imperios reclamată şi de alte elemente, asupra cărora vom zăbovi mai jos. Primul, în ordine cronologică, este indiciul că, mai bine de un secol înaintea lui Cotiso, dacii îşi consolidaseră puterea (ştim astăzi că asta însemna, la Trogus Pompeius, consolidarea statală) sub domnia unui anume rege Rubobostes/Rhabobostes – ori, numele acestuia indică cu cvasicertitudine, că este vorba de un suveran de pe Rhabon/Jiu, analog antroponimului Burebista, care indică numele suveranului de la Burridava: avem deci un prim semnal că Dacia de Sarmizegetusa îngloba (ba chiar avusese ca nucleu constitutiv) măcar Oltenia subcarpatică. Avem, apoi, chiar argumentul că Burebista, în opera sa de unificare a formaţiunilor politice din Dacia Magna, a trebuit să-şi întemeieze acţiunea pe un suport instituţional puternic, stabilirea capitalei la Grădiştea Muncelului fiind justificată prin aceea că, deşi excentrică în raport cu întreaga arie de dominaţie a lui Burebista, Sarmizegetusa era deja capitală a statului-nucleu – a unuia dintre ele, dacă ţinem cont de împrejurarea că Dacia Magna s-a născut din asocierea acestei Dacii occidentale şi a răsăritenei Geţii a lui Deceneu.

            Faptul că la destrămarea uniunii realizate de Burebista, acest stat-nucleu nu numai că îşi menţine coeziunea internă, ci continuă chiar să fie o forţă militară de temut, este atestat de suficiente alte izvoare, literare şi extraliterare: am văzut că Appian evoca năvălirile din Macedonia imediat după moartea lui Caesar – ceea ce ne obligă să ne întrebăm cum s-ar fi putut întâmpla aşa ceva dacă moartea lui Burebista ar fi fost contextualizată de ample tulburări interne (să observăm că acea evocată asasinare a lui Burebista nu este susţinută decât pe o menţiune multiplu interpretabilă a lui Strabon, istoriografia modernă fiind, se pare, contaminată cu această ipoteză prin asocierea cu evenimentele de la Roma din acelaşi an). Hadrian Daicoviciu constata în anii ’60 că “săpăturile efectuate pe scară largă în principalele cetăţi din Munţii Orăştiei n-au constatat nici o întrerupere a activei şi intensei vieţi economice din acest complex. Nu există, după Burebista, o perioadă de stagnare, nu se constată distrugeri; mai mult, nici măcar de o slăbire a acestui nucleu nu poate fi vorba. Dimpotrivă, totul arată că aşezările de aici au continuat să se dezvolte, să înflorească: cetăţile au fost întreţinute şi chiar mărite, aşezările civile au crescut, inventarul lor a devenit mai bogat. Continuitatea a fost atât de deplină, încât în multe cazuri e greu de distins ce s-a facut de către Burebista şi ce s-a construit sub urmaşii săi.”[5] Să precizăm, absolut obligatoriu, că cercetările arheologice ulterioare au confirmat această observaţie şi pentru celelalte regiuni asupra cărora, cum am afirmat mai sus, dominau suveranii de la Sarmizegetusa.

            În fine, să aducem în discuţie cazurile Deceneu şi Comosicus. Cel dintâi, despre care se ştie cu certitudine că i-a succedat lui Burebista în 44 î.Hr., în virtutea demnităţii sale de vicerege, era la acea dată cu certitudine foarte în vârstă, aşa că nu s-a putut afla pe tron nici măcar un deceniu: când şi-a facut apariţia la Sarmizegetusa, cu 38 de ani înainte de a accede la tron, el avea în mod evident cu mult peste 20 de ani, dacă ţinem cont că efectuase deja o inevitabil îndelungată călătorie în Egipt şi câştigase o, s-o numim, majoră poziţie profesional-politică. Izvoarele nu-l amintesc ca şi contemporan al lui Augustus – foarte posibil şi foarte logic totodată, Deceneu s-a stins din viaţă în vremea celui de-al doilea triumvirat de la Roma, mult înainte de 27 î.Hr.. Nici Comosicus nu este amintit ca domnind în contemporaneitatea lui Augustus, aşa cum, dimpotrivă, este evocat Cotiso: este adevărat, în cazul lui Comosicus poate fi evocată extrema sărăcie a informaţiei, datorată practic exclusiv lui Dio Chrisostomus prin Iordanes.

            Să observăm că, în “Getica”, Iordanes afirmă: “Iar după moartea lui Deceneu, (geţii) au avut aproape în aceeaşi veneraţie pe Comosicus... şi ca preot suprem, şi ca judecător” – dar acest “după moartea lui Deceneu[6] nu înseamnă neapărat imediat după, ci oricând mai târziu. De altfel, în acelaşi pasaj, Iordanes afirmase că “Gaius Tiberius era acum al treilea împărat al romanilor”: precizarea nu se putea referi la Deceneu însuşi, pentru că dacă acesta a sosit la Sarmizegetusa în vremea lui Sulla, la înscăunarea lui Tiberius (anul 14 e.n.) ar fi avut cu mult peste 120 de ani. Rămâne deci că Iordanes l-a avut în vedere pe Comosicus; or, acesta nu putea fi succesorul imediat al lui Deceneu dintr-un motiv similar: chiar dacă am plasa anul naşterii sale în anul înscăunării lui Deceneu, Comosicus tot ar fi fost foarte în vârstă în anul în care Tiberiu a devenit împărat. Logica ne obligă aşadar să constatăm că între cei doi regi-preoţi a existat cel puţin încă o prezenţă pe tronul de la Sarmizegetusa – citarea doar a lui Comosicus după Deceneu, la Iordanes, fiind motivată în primul rând prin faptul că doar ei au deţinut dubla calitate de sarcedoţi supremi şi şefi ai statului, iar în plan secundar prin lipsa de preocupare a aceluiaşi Iordanes (care, să nu uităm, face un rezumat) pentru exhaustivitatea datelor. De altfel, aşa se explică de ce nici Duras nu este amintit înaintea lui Durpaneus Decebal. Chiar Daicoviciu semnala, vizavi de propria-i reconstituire, că intervalul de 72 de ani pentru Deceneu şi Comosicus e mult, astfel că “nu e exclus ca Iordanes să fi trecut cu vederea unul sau doi regi mai puţin însemnaţi[7].

            Sigur, nu Cotiso ar putea trece drept un astfel de “rege neînsemnat” – dar aceasta caracterizare i s-ar potrivi fără probleme amintitului Thyamarcos, despre care se ştie în prezent doar că a domnit la cumpăna dintre ere. Referitor la ultimii ani ai secolului I î.Hr. şi primii ai secolului I e.n. avem însă destule date care să susţina, pentru Dacia, o perioadă de criză – criză ce, abia în condiţiile considerării lui Cotiso ca suveran la Sarmizegetusa, se clarifică: înfrângerea amintită de Horaţiu va fi fost suficient de severă pentru ca, vreme de câţiva ani, statul dac să fie marcat de neputinţă. Că aşa au stat lucrurile, o atestă şi faptul, demonstrat arheologic, că zona de luncă a Dunării, dintre Calafat şi Giurgiu, a fost cucerită de romani, cu acest prilej fiind strămutaţi la sud de fluviu, de către Aelius Catus, cei 50.000 de daci de care aminteşte Strabon. Abordând această chestiune, Vasile Pârvan constata: “În ce priveşte timpul când a avut loc expediţia lui Catus, nici vorbă nu poate fi de anul 16 î.e.n... ci e fără îndoială vorba de Sextus, consulul din anul 4 e.n., deoarece peste afirmarea precisă a lui Augustus: mai târziu, în raport cu expediţia lui Tiberius din anul 13 – 10 î.e.n. împotriva regatului lui Cotiso, nu se poate trece[8]. Pârvan pune aceste evenimente în legătură şi cu afirmaţia lui Suetonius, despre armata romanilor: “a stăvilit şi năvălirile dacilor, după ce a ucis pe trei dintre şefii lor, împreună cu o trupă mare”, ceea ce clarifică natura şi dimensiunile crizei prin care va fi trecut în acei ani statul Daciei de Sarmizegetusa. Dacă Thyamarcos a fost unul dintre cei trei şefi, dacă era suveran la Sarmizegetusa sau doar un rege de neam, vasal suveranului, nu ştim încă.

            Ştim acum, în schimb, că, rege al Daciei fiind, Cotiso i-a succedat lui Deceneu imediat după moartea acestuia (şi el la o vârstă înaintată, de vreme ce avea o fată de măritat care i-ar fi putut deveni soţie lui Augustus), foarte posibil pe fondul unor competiţii politice la Sarmizegetusa, dintre partida militară şi cea sarcedotală. Dar nu la asemenea competiţii se putea referi Dio Cassius, care afirma că dacii, în vremea conflictelor dintre Octavian şi Antonius, nu i-au fost de mare folos filoegipteanului, pentru că “se ridicau unii împotriva celorlalţi”: am văzut că nimic nu ne permite să luăm în calcul vreo tulburare de proporţii la Sarmizegetusa ori în teritoriile apropiate capitalei, ba mai mult, că Dacia îşi păstrase o forţă militară redutabilă şi trupele sale atacau în Moesia, Macedonia şi Pannonia. Practic, singura interpretare posibilă este aceea că, abia după moartea lui Deceneu conducătorii politici ai Daciei Magna se despart politiceşte: în statul-nucleu va domni Cotiso – foarte probabil, un militar pe care rafinata diplomaţie romană l-a putut amăgi o vreme cu proiectul de alianţă cu Augustus – în vreme ce, în est, asupra a ceea ce a fost şi va mai fi câteva secole Geţia/Gothia, se va afirma ca suveran Dicomes, care optează pentru alianţa cu Antonius, pentru că acesta are suportul Egiptului şi, în general, este stapânul acelui Orient de care Geţia şi cetăţile de la Pont sunt legate economic.

            Putem vedea în Dicomes un reprezentant al partidei sarcedotale sau al aparatului administrativ central; la fel de bine, putem formula ca ipoteză de lucru şi presupunerea că (având de altfel exemplul Romei), conducătorii daci îşi vor fi împărţit pe criteriul teritorial sarcinile administrării întinsului ţinut reunit de Burebista – cert este că în vreme ce oastea Daciei de Sarmizegetusa lupta la Dunărea mijlocie (unde romanii tocmai cuceresc Pannonia), geţii lui Dicomes fac poliţie militară la sud de Dunăre, ca nişte stăpâni a căror autoritate e contestată. Nu ni se pare deloc neglijabil faptul că aceste întâmplări se petrec tocmai în vremea campaniei lui Licinius Crassus la nord de Haemus, întrucât Strabon ne-a pus în temă: “iar de curând, când Caesar Augustus a trimis la ei o armată, i-a găsit împărţiţi în cinci[9].

            Rezumând, “lista regală” a Daciei de Sarmizegetusa şi istoria pe care aceasta o reflectă pot fi astfel reconstituite: în anul 44 î.Hr. Burebista moare, fie de moarte naturală, fie după o eventuală înlăturare prin mijloace politice de pe tron, dar fără ca uniunea realizată de el să se destrame complet; urcat pe acelaşi tron la o vârstă înaintată, getul Deceneu mai menţine o vreme uniunea dintre Dacia şi Geţia, ceea ce clarifică faptul că nu se întoarce să domnească în ţara de origine; după cel mult un deceniu, pe tronul Sarmizegetusei urcă militarul Cotiso, în vreme ce reprezentantul partidei sarcedotale, Dicomes se afirmă treptat autonom, în Geţia (sud-estul Daciei Magna, care se întindea încă şi la sud de Dunăre, până la Haemus, în virtutea recuceririlor făcute de Burebista) – între cei doi aliaţi/co-suverani apărând în timp divergenţe de politică externă; Dicomes moare foarte probabil în anul 28 î.Hr., în vremea ultimei migraţii a bastarnilor şi a campaniei la Dunărea de jos a lui Licinius Crassus – episod care merită o analiză separată; cel mai târziu în campania romană la Dunăre, din anii 13 – 10 î.Hr., Cotiso este înfrânt într-o bătălie decisivă cu romanii şi moare sau cedează domnia la Sarmizegetusa, abia în acest moment încheindu-se sistemul politic pe care-l presupunem a fi fost convenit la înlăturarea lui Burebista; după un interregn care pare să fi durat până în anii 4 – 6 e.n. (şi căruia îi aparţine cu certitudine Thyamarcos, în vremea căruia lunca Dunării este cucerită de aceeaşi romani), rege al Daciei devine sarcedotul Comosicus, care domneşte până în anul 29; lui Comosicus îi urmează Scorilo, asociat cu o perioadă de stabilitate de 40 de ani, răstimp în care Dacia şi Geţia (cea din urmă, rămasă fără posesiunile sud-dunărene) se reunifică, sub ameninţarea romană; în 69, pe tronul Sarmizegetusei urcă Duras, iar în 87 acesta cedează domnia nepotului său Durpaneus – care, reunind demnităţile de sarcedot şi comandant militar suprem, este supranumit Decebal. Acesta stăpâneşte Dacia reunită până în anul 106, în ultima parte a domniei sale nereuşind – în pofida unei eroice opoziţii armate – să împiedice amputarea teritorială şi, în final, cucerirea completă a ţării sale, a cărei istorie politică independentă se încheie la 11 august, acelaşi an.

 

Bibliografie: 

Izvoare literare

 

Appian

Appian din Alexandria, Appian din Alexandria, Historia Romana, trad. White, H., Ed. Loeb, Harvard University Press 1972

 

Iordanes/Popa-Lisseanu 1986

Iordanes, Popa-Lisseanu, G. (trad.), Drăgan, J.C. (ed.), Getica, ed. Centrul

European de Studii Tracice – Nagard, Roma

Strabon

Strabon, Geografia, vol I, II, III, trad. Vant-Ştef, Felicia, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1972, 1974, 1983

Literatura modernă

 

Petrescu-Dâmboviţa et alii, 2001

Petrescu-Dâmboviţa, Mircea, Vulpe, Alexandru (coord.), Istoria românilor – vol. I, Academia Română, Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie, Ed. Enciclopedică, Bucureşti

H. Daicoviciu 1968

Daicoviciu, Hadrian, Dacii, Ed. Pentru Literatură, Bucureşti

Pârvan 1982

Pârvan, Vasile, Florescu, Radu (ed.), Getica, o protoistorie a Daciei, Ed. Meridiane, Bucureşti

 

Nota CSDR: 

Articol publicat în volumul „Statele DacoRomaniei”, Ed. Waldpress Timişoara 2005, pg. 70-77

Note: 

[1] H. Daicoviciu 1968, capitolul IV “Dacia de la Burebista la Decebal”, pg. 121-140

[2] Florus, Epitome IV, 12

[3] Horatius, Ode III, 8

[4] Appian, De Belum Civilium III, 25

[5] H. Daicoviciu 1968, pg. 125

[6] Iordanes, Getica XI

[7] H. Daicoviciu 1968, pg. 130

[8] Pârvan 1982, pg. .57

[9] Strabon VII, 3, 11