Consideraţii privind vânătoarea în lumea romană. Cu privire specială la provincia Dacia.

Cel mai adesea, săpăturile arheologice desfăşurate în castrele şi aşezările civile de pe cuprinsul Daciei romane au dus la descoperirea unor cantităţi importante de oase de animale domestice şi sălbatice. Analizate şi interpretate corect, acestea ne pot oferi o gamă diversă de informaţii privitoare la creşterea animalelor ca ramură importantă a economiei sau a vânătorii ca activitate suplimentară în cadrul consumului alimentar. În comparaţie cu vestul Europei, în România, ponderea redusă sau lipsa unor specialişti în arheozoologie care să analizeze acest material faunistic a determinat dezinteresul cvasigeneral al arheologilor pentru strângerea resturilor osteologice din cadrul siturilor cercetate. Cu toate acestea, dispunem în momentul de faţă de mai multe analize osteologice făcute pe eşantioane prelevate din cadrul siturilor de epocă romană studiate şi care au relevat pentru provincia Dacia, în special proporţia speciilor de animale domestice sau sălbatice. Cu toate că în majoritatea siturilor  arheologice cercetate se constată predominanţa oaselor provenite de la animalele domestice, totuşi, în unele cazuri, proporţia oaselor de animale sălbatice este destul de mare (20-40 %) ceea ce denotă importanţa deosebită a vânătorii în cadrul consumului alimentar din aceste aşezări de epocă romană.

În ceea ce priveşte dieta militarilor romani, izvoarele literare antice corelate cu informaţiile arheologice oferite de tăbliţele de la Vindolanda, scrisorile păstrate pe ostraka sau papyri din Egipt oferă o imagine de ansamblu asupra componenţei acesteia. Astfel, raţia zilnică de hrană oferită de statul roman în timp de pace pentru soldaţi includea: 880 gr. de grâu nemăcinat[1] pe care soldaţii îl foloseau după măcinare pentru a coace panis militaris castrenses (exista şi o variantă mai calitativă - panis militaris mundos)[2], buccelatum (biscuiţi) sau puls (un fel de terci preparat cu sare şi ulei)[3]; 620 gr. de legume (linte), fructe, nuci, puţină brânză, 160 gr. de carne (slănină afumată sau sărată şi uscată-laridum) sau peşte[4]; ulei de măsline sau untură; sare; 235 ml de oţet sau vin de calitate mai slabă (acetum) care era amestecat cu apă pentru a forma o băutură numită posca[5]. Cu ocazia unor sărbători importante, precum Saturnalia, soldaţii mai puteau primi şi alte alimente precum: carne de porc, vită, capră, vin de bună calitate sau ulei de ridichii[6]. Ei îşi mai puteau procura anumite alimente care nu erau incluse în raţia zilnică (garum) sau suplimente alimentare de la comercianţii locali sau chiar din alte provincii[7].

Aprovizionarea armatei romane cu alimente în timp de pace făcea obiectul unui sistem administrativ foarte complex menit să furnizeze fiecărei unităţi militare în parte necesarul de produse alimentare, dar şi o rezervă constantă de provizii. Tacitus menţionează că în timpul guvernării lui Agricola în Britannia (78-84 a. Chr.), fiecare castru roman era aprovizionat cu alimente care să ajungă pentru un an întreg[8]. În timp de pace, armata romană utiliza diferite modalităţi pentru a obţine rezervele de hrană necesare. O sursă importantă o constituia teritoriul militar acordat fiecărei unităţi (prata legionis sau territorium) şi care se întindea pe o distanţă variabilă în jurul fiecărui castru în funcţie de mărimea unităţii[9]. Militarii puteau să cultive ei înşişi acest pământ cu cereale, să crească animale domestice (vite, oi, porci, cai), să aibă vivarii cu animale sălbatice sau să-l arendeze civililor[10]. Nu întotdeauna însă mediul înconjurător furniza armatei alimentele necesare,  mai ales în zonele de frontieră. În acest caz, aprovizionarea se făcea din altă parte a provinciei sau chiar din restul Imperiului prin intermediul annonei militaris (de la sfârşitul secolului II p. Chr.) şi a unui procurator Augusti care se ocupa de achiziţiile de grâu, carne, ulei, vin şi de redistribuirea lor la unităţile militare. O altă sursă majoră de alimente se obţinea prin taxe şi rechiziţii asupra civililor din apropierea garnizoanelor militare sau prin comerţ cu aceştia la un preţ stabilit de statul roman, cel mai adesea, mai mic decât preţul pieţei[11].

Militarii mai puteau să-şi diversifice sau să-şi completeze consumul alimentar prin comerţ individual cu civilii din aşezările aflate în apropierea castrului (canabae sau vici militari) sau prin intermediul familiilor cărora le transmiteau adevărate liste de cumpărături. Deosebit de importante sunt tăbliţele de la Vindolanda şi fragmentele de ostraka descoperite în Egipt la l’ Wâdi Fawâkhir care ne oferă numeroase dovezi privind consumul alimentar al militarilor[12].

Totodată, inscripţiile şi analizele osteologice din diferite castre şi aşezări civile de pe cuprinsul Imperiului roman au relevat importanţa vânătorii în cadrul consumului alimentar al militarilor, dar şi a populaţiei civile, în unele cazuri, aceasta furnizând chiar şi 40% din carnea consumată în acele situri arheologice.

În ceea ce priveşte dreptul la vânătoare, în timpul Imperiului, vânarea oricăror specii în Italia era liberă. Nu însă şi în provincii, unde particularilor le era interzisă vînarea leilor şi a altor specii rezervate pentru jocurile din amfiteatrele de la Roma[13]. În anul 409 p. Chr., împăratul Teodosius II ridică această interdicţie întrucât leii se înmulţiseră prea mult[14]. Din punct de vedere juridic, dreptul de a vâna aparţinea oricui. Vânatul, atâta timp cât era liber şi viu, era considerat un lucru al nimănui, res nullius. Proprietatea asupra lui se producea în momentul capturării, chiar dacă cel care îl captura o făcea pe pământul propriu, pe domeniul public sau pe pământul altuia (in agro publico, in fundo suo an in alieno). Până în momentul capturării, vânatul era res nullius. Antoninus Pius, printr-un rescript special, reglementează dreptul la vânătoare, rezervându-l proprietarilor de teren, acesta devenind un atribut al proprietăţii[15]. Nimeni nu putea vâna pe pământul altcuiva fără consimţământul acestuia. Dacă proprietarul arenda pământul, privilegiul de a vâna se transmitea arendaşului, împreună cu toate plasele şi accesoriile folosite la vânătoare[16].

Vânătoarea a fost practicată din variate motive, cel mai important cu siguranţă fiind completarea şi diversificarea alimentaţiei cu carne proaspătă, cerbul, căpriorul şi mistreţul fiind principalele specii vizate de acest aspect al vânătorii. Totodată, în unele cazuri, vânătoarea poate să fie practicată din raţiuni sportive şi să aibă cu precădere un rol social fiind considerată o modalitate plăcută de petrecere a timpului liber sau ca un antrenament pentru război. În acest caz, spectrul speciilor de animale sălbatice vânate este divers, fiind vânate cu precădere mamifere mari precum  ursul, lupul, bourul, cerbul şi vulpea[17]. În cazul unor animale sălbatice precum lupul, ursul, vulpea sau vidra, unde obiectivul primordial nu îl constituie aprovizionarea cu carne, trebuie luată în considerare şi posibilitatea vânarii lor pentru blană. De asemenea, dorinţa de a înlătura sau reduce efectivele unor specii dăunătoare poate constitui motivaţia vânării unor animale precum viezurele[18]. Un aspect nu mai puţin important este practicarea vânătorii cu scopul valorificării cărnii, cel mai probabil în mediul urban, unde trebuie să fi existat cerere pentru asemenea produse.

O motivaţie mai specială a vânătorii în Imperiul roman este practicarea acesteia cu scopul capturării de animale sălbatice destinate acelor venatio, organizate adeseori la Roma cu ocazia diferitelor evenimente. Una din cele mai reprezentative dovezi în acest sens o constituie o inscripţie dedicată Dianei la Montana, în Moesia Inferior, în templul acesteia şi al lui Apollo[19]:

Dianae / Ti(berius) Claudius Ulpianu(s) / trib(unus) c(o)h(ortis) I Cili(cum) cum vexilla / tionib(us) leg(ionum) I Ital(icae), XI Cl(audiae), class(is) Fl(aviae) Mo(esicae) ob venationem Caesarianum iniunc / tam a Cl(audio) Saturnino leg(ato) / Aug(usti) pr(o) pr(aetore) ursis et vison / tibus prospere captis / aram consecra / vit Largo et Mes / sallino co(n)s(ulibus).

Tiberius Claudius Ulpianus, tribun al cohors I Cilicum, închină un altar zeiţei Diana ca mulţumire pentru capturarea mai multor urşi şi zimbri alături de vexilaţii din legiones I Italica, XI Claudia şi classis Flavia Moesica. Această vânătoare de animale sălbatice a fost organizată din ordinul guvernatorului Moesiei Inferior, Claudius Saturninus în timpul consulatului lui Largus et Messalinus ceea ce permite datarea inscripţiei în anul 147 p. Chr. Animalele sălbatice vânate  de armata romană au fost destinate spectacolelor organizate în anul 148 p. Chr. de împăratul Antoninus Pius cu ocazia sărbătoririi a 900 de ani de la fondarea Romei[20].

Cel mai probabil, flota dunăreană a fost implicată în acestă vânătoare pentru transportarea animalelor până la gurile Dunării şi de aici mai departe la Roma. În ceea ce priveşte animalele vânate, zimbrii constituie o noutate pentru venatio imperiale, acestă inscripţie menţionându-i pentru prima dată. Oasele de urs şi zimbru descoperite în cursul cercetărilor arheologice la Montana indică faptul că aceste animale erau vânate şi cu alte ocazii, pentru suplimentarea consumului de carne, dar şi pentru blană. Un indiciu în acest sens îl oferă o altă inscripţie descoperită la Montana şi datată în 155 p. Chr. care-i menţionează pe Iulius Longinus şi Flavius Valerius, venatores immunes în legio XI Claudia, staţionată în acest castru[21]. Aceşti vânători este posibil să fi participat şi la acea venatio Caesariana desfăşurată în zonă cu 8 ani înainte.

Din Egipt, de la l’ Wâdi Fawâkhir, situat pe drumul de la Coptos la Marea Roşie, avem o scrisoare pe un fragment de ostraka care demonstrează rolul armatei în practicarea vânătorii cu scopul capturării de animale sălbatice destinate jocurilor din amfiteatrele romane (Fig. 1). Scrisoarea este datată în secolul I p. Chr şi a fost scrisă de un soldat din unitatea auxiliară staţionată aici, care păzea probabil exploatarea minelor de aur din apropiere[22]:

“Antonius Proclus către Valerianus, fratele său mii de salutări. Ţi-am scris această scrisoare pentru a-ţi spune că din luna Agrippinei şi până acum, sub comanda prefectului,  am vânat toate speciile de animale sălbatice şi păsări, timp de un an. Ceea ce noi am prins, le-am dat lui Cerialis şi el ţi le-a trimis împreună cu toate ustensilele.....”[23].

Deşi textul nu menţioneză funcţia deţinută de Proclus, cel mai probabil acesta era un venator immunes. Faptul că Proclus şi alţi militari au vânat timp de un an de zile sub comanda prefectului numeroase animale sălbatice sugereză mai degrabă că scopul vânătorii era capturarea animalelor pentru diverse evenimente şi nu pentru hrana acestora. Acest lucru este întărit şi de menţionarea ustensilelor care ar putea fi cuşti, plase sau alte echipamente necesare capturării animalelor[24]. Această expediţie este asemănătoare celei de la Montana, cu toate că în acest caz nu cunoaştem evenimentul pentru care erau necesare atâtea animale sălbatice vânate pe parcursul unui întreg an. Un indiciu în acest sens îl poate oferi denumirea lunii menţionate în scrisoare-Agrippina, ştiut fiind faptul că atât Caligula cât şi Nero au modificat denumirile lunilor anului ca un omagiu adus membrilor familiilor lor[25].

Tot din Egipt avem o scrisoare datată în secolul IV p. Chr. şi adresată de civilii fermieri prin intermediul preotului, lui Abbinaeus, comandantul unităţii auxiliare de cavalerie din apropiere. Reclamând distrugerea recoltelor de o turmă de gazele, ei solicită folosirea plaselor depozitate în castrul unităţii militare[26].

Din Germania Inferior, provine o inscripţie descoperită la Cologne şi ridicată de legio I Minerva pentru a comemora capturarea a 50 de urşi de către centurionul Tarquitius Restutus Pisauro în decursul a 6 luni[27]. Vânarea acestora s-a făcut cel mai probabil cu scopul organizării unor venatio.

Cel mai adesea, inscripţiile descoperite pe tot cuprinsul Imperiului roman şi care atestă practicarea vânătorii, sunt ridicate de militari care se intitulează venatores immunes, ceea ce indică faptul că în schimbul desfăşurării acestei activităţi specializate, erau scutiţi de anumite îndatoriri zilnice şi de corvezi[28]. Tarruntienus Paternus, în secolul II p. Chr., vorbind despre militarii care erau scutiţi de îndatoririle zilnice solicitante, include într-o listă exhaustivă, alături de librarii, medici, arhitecţi şi alţi milites, printre care şi venatores, toţi făcând parte din această categorie mai specială numită immunes[29].

Astfel, din Italia, de la Roma, avem o inscripţie datată în 241 p. Chr., care menţionează doi soldaţi în cohorta a VI-a pretoriană, Pontius Verus şi Campanius Verax având funcţia de venatores immunes cum custode vivari[30]. Pe lângă atribuţiile vânătoreşti, aceşti venatores sunt însărcinaţi totodată cu îngrijirea animalelor sălbatice ţinute în vivarii în capitala Imperiului.

Din apropierea capitalei, de la Mons Albanus, este cunoscută o altă inscripţie care îl menţioneză pe Licinius Valentinus, venator immunes în legio II Parthica[31] înfiinţată de Septimius Severus în 197 p. Chr[32].

Din Hispania Tarraconensis, de la Petavonium, sediul unităţii militare formată din Ala II Flavia Hispanorum c(ivium) R(omanorum), avem un altar votiv (Fig.2) dedicat Dianei de către Arrius Constans Speratianus, praefectus equitum[33]: 

Dianae Aug(ustae)
[…A]rrius
[Co]nstans
Speratianus
praef(ectus) eq(uitum) sign(ifer)
venator lib(rarius) ex [v]ot(o)
posuit.[34]

Din cariera militară a acestuia se observă că printre primele funcţii deţinute, alături de librarius apare şi funcţia de venator, ambele fiind din categoria specială a militarilor scutiţi de îndatoririle zilnice numiţi immunes.

Tot din Hispania, de la León, avem un bloc din marmură inscripţionat pe toate cele patru laturi, cea de-a III-a fiind parţial versificată şi dedicată zeiţei Diana de către Q(uintus) Tullius Maximus leg(atus) Aug(usti) leg(ionis) VII Gem(inae) Felicis[35]:

...Cervom altifron / tum cornua / dicat Dianae / Tullius / quos vicit in pa / rami aequore / vectus feroci / sonipede...[36].

“Tullius dedică Dianei coarnele impresionante ale cerbului pe care l-a răpus pe câmpia platoului, călărind pe calul său de luptă neînfricat”[37].

Această inscripţie este interesantă prin prisma faptului că ne aduce la cunoştiinţă că alături de venatores immunes care vânează pentru aprovizionarea unităţii militare, există în cadrul armatei şi ofiţeri superiori care practică vânătoarea datorită laturii sale sportive. Totodată ne indică faptul că cel puţin în cazul unor specii de animale sălbatice precum cerbul, în cazul acesta, se foloseau la vânătoare caii. Tot în această provincie a fost descoperită o inscripţie funerară la Alicante care-l menţioneză pe Beryl[lus ve]/nator a[nnor(um)]/XXXV h(ic) s(itus) e(st) / Pausilip(p)us contuber(nali)[38].

Dacă în cazul Hispaniei se poate observa printre practicanţii vânătorii, preferinţa pentru dedicarea monumentelor votive zeiţei Diana, în Britannia, spre deosebire, se poate constata o preferinţă a dedicanţilor pentru Silvanus, ca protector al pădurilor, al animalelor sălbatice şi a vânătorii în consecinţă. Pentru acest lucru pledează şi următoarea inscripţie datată în prima jumătate a secolului III p. Chr. şi descoperită în nordul Britanniei la Stanhope in Weardale, fiind dedicată lui Silvanus de către Gaius Micianus, prefectul unităţii de cavalerie, ala Sebosiana, în semn de mulţumire pentru capturarea unui bour care scăpase anterior mai multor vânători[39]:

Silvano Invicto sacr(um) G(aius) Tetius Veturius Micianus pr[(a)e]f(ectus) alae Sebosianae ob aprum eximiae formae captum quem multi antecessors eius praedari non potuerent v(oto) s(uscepto) l(ibens) p(osuit)[40].

Tot din Britannia, de la Birdoswald (Camboglanna, Cumbria), din castrul sau vicus-ul militar provine o inscripţie dedicată lui Silvanus de venatores Bannies: Deo Sancto / Silvano ve/ natores / Banniess[41].

În anumite zone ale Imperiului roman precum frontiera germană, inscripţiile consemnează faptul că unii venatores immunes se specializează în vânarea unor anumite specii de animale sălbatice, care sunt probabil mai numeroase în fauna zonei respective. Astfel, soclul unei statui descoperită la Xanten, în Germania Inferior, prezintă o inscripţie dedicată lui Silvanus şi datată în secolul III p. Chr (Fig. 3). Dedicantul, Cessorinius Ammausius, îndeplineşte funcţia de ursarius leg(ionis) XXX U(lpiae) V(ictricis) S(everianae) A(lexandrianae)[42]:

Deo Silvano / Cessorinius Ammausius / ursarius leg(ionis) XXX U(lpiae) V(ictricis) S(everianae) A(lexandrianae) / v(otum) s(olvit) l(ibens) m(erito)[43].

O altă inscripţie descoperită la Zürich este dedicată Dianei şi lui Silvanus de ursari: Deae Dian(a)e / et Silvano / ursari / posueru / nt ex voto[44].

În Pannonia, Silvanus se bucura de o mare popularitate cu peste 110 inscripţii şi 36 de reliefuri votive, fiind cea mai venerată zeitate după Iuppiter. La Aquincum şi Carnuntum îl depăşeşte însă în numărul de inscripţii[45]. La Carnuntum, unde s-a descoperit şi un templu al acestuia, îl avem menţionat pe Seius venator[46], iar la Aquincum s-a descoperit o inscripţie dedicată Dianei şi lui Silvanus Silvestris, ca zei protectori ai vânătorii:

Dianae / et Sil. Silve. / dis presi / dibus v / enation. / M. Aur. Pompe / ius sacerdot.[47]

Din Gallia provine chiar o incripţie ce atestă un coll(egium) venator(um) Deensium qui ministerio arenario fungunt(ur)[48]. Din Italia, avem menţiont un alt colegiu pe un monument funerar:

D. m. / C. Iulio So / tericho f(ilio) / G(ai) n(ostri) lib(erti) et colleg(ium) ven / ator(um) sacer(dotum) / Deana(e) / lustri III in Arpium[49]. De asemenea, în Corfinium este menţionat un alt collegium venatorum[50].

O inscripţie descoperită la Ostia şi dedicată lui Silvanus ne face cunoscut un conductor aucupiorum care arendează dreptul de a vâna păsări în această zonă:

Silvan[o] sa[cr(um)] /  P(ublius) Luscius R[···]l / anus sacerdos / Dei Liber[i]s patris / Bonadiensium / Silbano Sancto / cui magnas gratias ago conducto aucupiorum[51]. Tot din Italia, de la Verona avem o inscripţie cu un venator care primeşte o distincţie  deosebită:

Silvano Fel(ici) / P(ublius) Falerius / Trophimus / venator / ornamentis / decurional(ibus)[52].

Legat de practicarea vânătorii, sursele epigrafice menţionează şi alte persoane din mediul civil, sclavi sau liberţi, implicaţi în capturarea sau vânarea animalelor:
- vestigatores, cei care îi asistă pe venatores immunes şi care se ocupă de găsirea urmelor animalelor şi au în grijă câinii de vânătoare (ogarii)[53]. Un fragment de terra sigillata de la Zugmantel (Germania), cu ştampila meşterului DEXTER (a doua jumătate a sec II p. Chr.) poartă şi inscripţia vesstigiatorum ceea ce face posibilă prezenţa unui astfel de vestigator în aceast castru[54]. Din Egipt avem 3 ostraka provenind de la Kôm Ombo care menţionează vestigatores[55].
- subsessores, care urmăreau vânatul călare.
- indagatores, care montau plasele.
- alatores, cei care se aflau în jurul plaselor, împiedicând vânatul să iasă din această împrejmuire.
- pressores, paznicii reţelelor de vânătoare[56].

Pe lângă sursele epigrafice, deosebit de importante pentru stabilirea rolului vânătorii în cadrul consumului alimentar sunt analizele osteologice făcute pentru diverse situri arheologice de pe tot cuprinsul Imperiului roman. Pentru provincia Britannia şi Germania, s-au făcut analize osteolologice pe resturile faunistice din 32 de castre de trupe auxiliare şi legiuni, din timpul lui Augustus şi până în secolul III p. Chr. Acestea au relevat predominanţa animalelor domestice în cadrul consumului alimentar al militarilor romani, dar cel mai important, au atestat consumul constant de carne provenind de la animalele sălbatice, vânătoarea constituind clar o modalitate de suplimentare şi diversificare a alimentaţiei.

Principalele specii vizate la vânătoare au fost cervus elaphus, capreollus capreollus, sus scrofa ferrus, lepus europaeus, situaţie aproape generală în provinciile europene ale Imperiului. Acest lucru indică motivaţia principală a vânătorii şi anume suplimentarea consumului de carne. Bourul (bos primigenius) este vânat cu precădere în Germania pe când viezurele (meles meles) mai mult în Britannia. Ursul, lupul, vulpea sunt probabil animale vânate îndeosebi pentru blană. Alături de acestea, mai apar în analizele osteologice şi animale precum elanul, castorul, iar într-un caz, ibex-ul (Tabel 1).

În Gallia, analizele osteologice efectuate pe numeroase situri arheologice, atât din mediul urban, cât şi rural au permis formularea mai multor concluzii privind practicarea vânătorii în epoca romană din acestă provincie. În ceea ce priveşte speciile de animale sălbatice vânate, spre deosebire de Britannia, Germania, Pannonia, Dacia, pe primul loc se situează iepurele, urmat de cerb. Căpriorul şi mistreţul sunt pe locurile trei şi patru în preferinţele vânătorilor din Gallia (Tabel 2).

În cadrul siturilor arheologice din mediul urban, comparativ cu speciile domestice (bovine, ovine, porcine), prezenţa mamiferelor sălbatice este destul de redusă, nedepăşind 2 %. Sunt mai numeroase în mediul rural, în special în vilele rustice, unde procentul de animale sălbatice atestat poate ajunge la 7 %. Acest lucru trebuie pus în legătură directă cu accesul mai uşor la mediul înconjurător dar şi cu o preocupare mai mare a proprietarilor pentru vânătoare. În mediul urban, iepurele este foarte frecvent, 70 % din resturile faunistice aparţinându-i. Este majoritar şi în vici militari, dar în mediul rural şi în special în cadrul vilelor rustice nu depăşeşte 26 %, lucru care poate indica faptul că făcea obiectul comerţului într-o măsură mai mare decât celelalte specii[57].

Cerbul reprezintă 58 % din resturile osteologice din cadrul vilelor rustice, fiind principalul animal sălbatic consumat în mediul rural. În oraşe sau vici militari, se situează pe locul doi în cadrul consumului alimentar, cu 11-15 %. Căpriorul este mai rar în cadrul resturilor arheozoologice, deşi carnea sa era vândută la acelaşi preţ cu cea a cerbului (12 denari livra). În mediul rural, în cadrul vilelor rustice şi a vicilor militari, este total absent dar se regăseşte în 30 % din oraşe[58].

Mistreţul, care se situează în primele trei locuri, în alte provincii ale Imperiului, în Gallia este foarte puţin vânat, descoperindu-se doar în două situri arheologice din mediul rural (villae rusticae). Bourul este foarte rar în siturile arheologice din Gallia, fiind regăsit doar la Champlieu. Se consideră că acest lucru trebuie pus în legătură cu aria sa de răspândire care se afla în această perioadă în special în estul Imperiului. Alte animale sălbatice precum ursul, lupul, vulpea, viezurele, vidra, castorul, jderul, sunt vânate în special pentru blană, deşi pentru castor şi viezure există şi posibilitatea consumului. Sunt puţin frecvente în cadrul siturilor arheologice (50 % mediul rural, 35 % vici militari), cele mai numeroase resturi faunale aparţinând vulpii şi viezurului[59].

Se poate constata astfel că în ceea ce priveşte Gallia, resturile osteologice cele mai numeroase le întâlnim în vilele rustice, unde cerbul ocupă primul loc în preferinţele consumatorilor. Vici militari ocupă o poziţie intermediară cu un consum ridicat de carne de iepure, fiind asemănătoare oraşelor din acest punct de vedere.

În provinciile învecinate Daciei, în Pannonia, Moesia Inferior şi Superior, analizele osteologice efectuate în mai multe castre de trupe auxiliare şi legiuni au reliefat un consum restrâns de carne provenind de la animalele sălbatice (1-7 %) ceea ce indică mai mult o practicare a vânătorii  sportive decât una cu scopul diversificării consumului alimentar[60]. Principalele specii vizate sunt cerbul, urmat de mistreţ şi căprior, doar la Tác-Gorsium fiind vânate o varietate mai mare de animale, printre care şi bourul, lupul, vulpea sau iepurele. Consumul cel mai mare de animale sălbatice s-a descoperit însă la Arčar-Ratiaria (6,63%), în Moesia Superior, în timp ce la Novae (Moesia Inferior), resturile faunale provenind de la animalele sălbatice nu depăşesc 4 %[61] (Tabel 3).

Pentru provincia Dacia, datorită numărului mic de specialişti în arheozoologie, dar şi interesului scăzut în analiza şi interpretarea resturilor faunistice provenind din siturile de epocă romană, avem astăzi doar o imagine parţială în ceea ce priveşte practicarea vânătorii pe teritoriul provinciei Dacia. Au fost totuşi întreprinse o serie de cercetări paleofaunistice asupra materialelor osteologice provenind din mai multe castre şi aşezări de epocă romană din provincie care permit formularea unor consideraţii privind importanţa vânătorii în cadrul consumului alimentar.

Ca şi în provinciile învecinate, Moesia şi Pannonia, dar şi Germania sau Britannia, principalele specii de animale sălbatice vânate sunt cerbul, urmat îndeaproape de mistreţ şi căprior. Ca şi în Gallia, procentul cel mai ridicat de animale sălbatice vânate se întâlneşte în cadrul siturilor arheologice din mediul rural, în trei din aşezările cercetate, vânatul reprezentând peste 20%  din consumul alimentar. Specia vânată cu precădere în aşezările rurale, este căpriorul[62], urmat de cerb şi mistreţ. Lupul, vânat pentru blană, apare momentan doar în cadrul resturilor faunistice de la Gârla Mare (Tabel 4).

În mediul militar, procentul general de animale vânate se ridică la 4-5 % indicând caracterul secundar şi ocazional al vânătorii. Totuşi, în 3 castre militare (Pojejena, Bologa, şi Hinova), vânatul constituie 20 sau chiar 40 % din resturile paleofaunistice cercetate indicând o dietă în care consumul de animale sălbatice este foarte important[63]. Acest lucru poate să fie influenţat şi de biotopul din jurul castrelor respective, unde speciile de animale sălbatice este posibil să fi fost mai numeroase. Cerbul şi mistreţul ocupă primul loc în rândul descoperirilor paleofaunistice din mediul militar, aceste specii fiind identificate în şapte castre. Locul secund este deţinut de căprior. Vulpea, ursul, jderul, sunt animale vânate probabil pentru blană şi ocupă un loc insignifiant. Ursul a fost identificat în trei castre, iar vulpea în patru. Totodată, la Pojejena a fost atestat şi bourul, iar la Bologa, zimbrul. Iepurele, spre deosebire de provincia Gallia, unde ocupă primul loc în cadrul speciilor vânate, nu este atestat decât în castrul de la Bologa.

În mediul urban vânatul ocupă un loc nesemnificativ, de 1-2 % din totalul animalelor consumate. Frecvenţa cea mai mare în cadrul descoperirilor o are cerbul, urmat de mistreţ şi în mod surprinzător de bour, care este întâlnit în cadrul complexelor arheologice cercetate la Porolissum[64] şi Apulum[65]. Dacă în Gallia, bourul este atestat doar la Champlieu[66], în Dacia, analizele osteologice îl identifică în mai multe aşezări civile şi militare (Castrul de la Pojejena, Bologa[67], Porolissum-Taberna, Templu, Clădirea LM3[68], Apulum-Templul lui Liber Pater), cât pentru provinciile Britannia şi Germania împreună. Acest lucru se poate explica prin prezenţa mai mare a acestei specii în zona Daciei şi a Moesiei, lucru întărit şi de inscripţia de la Montana, din Moesia Inferior ce consemnează acea venatio caesariana din 147 p. Chr., pentru capturarea de zimbri şi urşi. Atestarea bourului în templul lui Jupiter Dolichenus de la Porolissum şi cel al lui Liber Pater de la Apulum este posibil să fie interpretate şi ca un semn de mulţumire al vânătorilor adus zeilor pentru ajutorul acordat în vânarea acestui animal sălbatic deosebit de periculos.

Deşi se poate constata pe baza analizelor osteologice un consum important de vânat în multe din aşezările Daciei romane, totuşi, spre deosebire de alte provincii ale Imperiului, în Dacia, inscripţiile nu atestă momentan nici un venator immunes, deşi cu siguranţă aceştia au existat în cadrul armatei. De la Ulpia Traiana, avem o placă votivă care menţionează un pecumarius-furnizor de animale, deşi activitatea acestuia este legată mai mult de aprovizionarea amfiteatrului cu animale şi nu de vânarea lor[69]:

Deae Nemesi Reg(inae)
C(aius) Val(erius) Maximus pec-
umarius ex visu
posuit.

“Zeiţei Nemesis Regina, Caius Valerius Maximus, pecumarius, în urma unui vis, a pus acest prinos.” Asocierea zeiței Nemesis cu jocurile desfășurate în amfiteatre este foarte răspândită, la scara întregului Imperiu existând peste 91 de inscripții care prin context, iconografie sau profesia dedicanților, atestă legătura dintre această zeitate și jocuri[70]. În partea de vest a Imperiului, Nemesis,  prin sincretism cu Diana, preia o serie din atributele acesteia legate de protejarea animalelor sălbatice, a vânătorilor, fiind adeseori asociată cu amfiteatrele, iar persoanele care-i dedică inscripții în acest context sunt în special gladiatori, venatores[71] și iuvenes (tineri implicați în luptele desfășurate în arenă)[72]. O situație asemănătoare avem probabil și la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, unde acest pecumarius este implicat în organizarea luptelor cu animale sălbatice (venationes) în amfiteatrul de aici, fiind posibil totodată să aibă în subordinea sa venatores, care se ocupau probabil de capturarea propriu-zisă a acestor animale sălbatice.

Având în vedere multitudinea de inscripţii dedicate la nivelul Imperiului de venatori lui Silvanus ca zeu protector al vânătorii, consider că este posibil şi în Dacia, unde acesta se bucură de o largă popularitate, ca cel puţin o parte din inscripţiile care-i sunt dedicate zeiţei Diana, să aibă legătură cu practicarea vânătorii. Adorat prin excelenţă ca protector al pădurilor, lui Silvanus îi sunt dedicate în Dacia 100 de inscripţii şi monumente figurative, majoritatea provenind de la Apulum (32 de inscripţii şi 3 monumente), Micia (21 de inscripţii şi 1 monument), Potaissa (5 inscripţii şi 1 monument), Ulpia Traiana Sarmizegetusa (5 inscripţii şi 4 monumente), Alburnus Maior (9 inscripţii), Ampelum (6 inscripţii), Napoca (7 inscripţii şi un monument), Porolissum (4 inscripţii), Tibiscum (o inscripţie şi un monument)[73]. De menţionat că răspândirea acestuia în Dacia nu este uniformă, fiind venerat în virtutea valenţelor de protector al pădurilor cu precădere numai în Dacia Superior şi Porolissensis[74]. Din Dacia Inferior avem momentan un singur relief al acestuia, de la Bucovicior[75].

În majoritatea cazurilor (58), Silvanus este invocat cu epitetul Domesticus sau Augustus. Ca zeu protector al pădurilor este invocat pe şapte inscripţii în care poartă epitetul Silvester (3 de la Apulum, 2 de la Alburnus Maior, una de la Ampelum, una de la Măcicaşu). Cel puţin o parte din acestea trebuie să fie puse în legătură cu vânătorea, lucru întărit de o inscripţie de la Apulum unde apare asociat Silvanus Silvester cu Diana, cel mai probabil ca zei protectori ai vânătorii[76]. Diana mai apare alături de Silvanus fără epitet la Negrileşti (jud. Bistriţa-Năsăud). De menţionat că această asociere o întâlnim şi în Pannonia, la Aquincum unde Silvanus şi Diana au o inscripţie ca zei protectori ai vânătorii[77].

Invocată cu numeroase epitete (Augusta, Regina, Invicta, Conservatrix, Victrix, Mellifica), dar  în special ca protectoare a vânatului şi vânătorii, Diana apare cel mai frecvent în inscripţiile dedicate divinităţilor feminine din Dacia[78]. De la Alburnus Maior[79] avem un altar cu inscripţie care-i este dedicat şi în care zeiţa poartă epitetul Venatrici:         

[Dia?]nae V(enatrici)
SV[.] ANT
IS­ ­ ­ ­
v(otum) [s(olvit) l(ibens)] m(erito)

La Gilău[80], de asemenea, s-a descoperit în praetorium-ul castrului, un altar dedicat Dianei de către prefectul alei Siliana şi în care zeiţa apare cu acest epitet: [Dea] Vi[r]gini / Di an[ae] Stabili / Venatrici / Examina-/ Trici Aur(elius) / Marcellus /  pra[ef(ectus)] eqq[uitum]. Practicarea vânătorii în Dacia romană este atestată și de unele reliefuri votive precum cel descoperit la Napoca (Fig. 4).

Mărturiile epigrafice privind practicarea vânătorii în Dacia romană coroborate cu analizele osteologice efectuate pe diferite situri arheologice de epocă romană oferă o imagine de ansamblu privind rolul pe care aceasta l-a avut în cadrul consumului alimentar. Se poate concluziona că vânătoarea joacă un rol secundar în cadrul alimentaţiei din Dacia în epoca romană, comparativ cu creşterea animalelor domestice. În cele mai multe situri arheologice cercetate,  analiza şi interpretarea resturilor osteologice a demonstrat predominanţa animalelor domestice, animalele sălbatice nedepăşind 5% din loturile paleofaunistice.

Totuşi, în cazul anumitor castre şi aşezări rurale, procentul este mai ridicat, depăşind 20 % şi ajungând chiar la 40 %, ceea ce demonstrează importanţa vânătorii în cadrul consumului alimentar din zonele respective. Mediul militar şi aşezările rurale furnizează cele mai mari procente de animale sălbatice vânate în detrimentul oraşelor, unde proporţia nu depăşeşte 2-3 %. Acest lucru trebuie pus în legătură directă cu proximitatea şi accesul mai facil, în cazul aşezărilor rurale, la resursele de hrană din apropiere. În ceea ce priveşte speciile de animale sălbatice vânate cu preponderenţă, se poate constata că cerbul ocupă primul loc, urmat de mistreţ şi căprior. Prezenţa mai mare a bourului în siturile cercetate din Dacia, comparativ cu restul provinciilor Imperiului, poate fi pusă pe seama arealului de răspândire a acestei specii care cuprindea  în special zona dunăreană a provinciilor Moesia şi Dacia. Celelalte specii de animale, vânate într-un număr mai restrâns, sunt reprezentate de lup, urs, vulpe, jder, fiind căutate mai mult pentru blană. Având în vedere puținele analize osteologice realizate pentru siturile de epocă romană din Dacia, este posibil ca procentul de animale sălbatice descoperite în mediul militar, urban și rural, să se modifice în urma publicării unor noi rezultate ale cercetărilor arheologice. Cu siguranță, acestea vor atesta însă, importanța vânătorii în provincia Dacia.

Dacă se compară practicarea vânătorii din Dacia în perioada romană cu cea din epoca dacică sau chiar epoca bronzului, se poate constata că atât în siturile dacice, cât şi în cele din aria diverselor culturi aparţinând epocii bronzului, vânătoarea are un rol mai redus comparativ cu creşterea animalelor domestice. Interesant de constatat este faptul că în perioada dacică, excepţiile le constituie aşezările de la Pecica, Divici şi Stenca Luibcovei din zona Banatului, unde procentul de animale sălbatice vânate depăşeşte 27 % ajungând chiar la 36 % (în cazul aşezării de la Pecica)[81]. În epoca bronzului, de asemenea, vânătoarea variază în cadrul siturilor cercetate între 1,5 şi 9 %, situaţia particulară întâlnindu-se în sud-vestul şi vestul ţării, în aria culturii Verbicioara, Otomani şi Pecica (21,90 %)[82]. Aşadar nu este de mirare că în epoca romană, procentele cele mai ridicate de animale sălbatice vânate (20,5 şi 40 %), le întâlnim tot în această zonă, în cadrul castrelor auxiliare de la Pojejena şi Hinova.