De consolatione translationis

Înainte ca Boethius să fi descoperit puterea consolatoare a filosofiei (vezi De consolatione philosophiae), părintele absolut al traducerii moderne, Sfântul Ieronim, descoperea ceea ce am putea numi consolationes translationis, adică „mângâierile tălmăcirii”.

Suntem tentaţi, cel mai adesea, să vorbim, de rostul şi înţelesurile traducerilor pentru circumstanţialii noştri, pentru cititori, niciodată pentru cel ce le înfăptuieşte sau, mai curând, le (re)încuvântează. Iată de ce cred că e decent (decet), adică se cuvine ca numărul princeps din TRANSLATIONES să atragă atenţia prin exemple ilustre, asupra binelui pe care traducătorul îl face şi propriae causae. Doctrina ieronimiană merită însuşită cu atât mai mult cu cât vine din Prefaţă la tâlcuirea în limba latină a rânduielilor Sfântului Pahomie:

„1. Oricât ar fi de ascuţită şi şlefuită o sabie, dacă zace mult timp vârâtă în teacă, se părăgineşte din pricina ruginii, iar strălucirea falei de odinioară i se pierde.

Tot astfel şi eu, pe când jeleam întru somnul de veci al sfintei şi demnei de cinstire Paula – nu spre a-i fi potrivnic învăţăturii Apostolului, ci deplângând potolirea multora în privinţa neaşteptatei morţi a aceleia – am primit de la preotul Silvan, om al lui Dumnezeu, cărţi trimise lui la Alexandria, dar destinate mie, pentru ca, lăsate în grija mea, să fie tălmăcite.

Îmi aducea la cunoştinţă că în chinoviile tebane şi în mănăstirea din Metanoia – care, printr-o fericită răsucire a vorbei, şi-a schimbat denumirea din Canopus în căinţă – sălăşluiesc foarte mulţi latini care însă nu cunosc nici vorbirea egipteană, nici pe cea grecească, în care au fost însemnate învăţăturile lui Pahomie, ale lui Teodor şi ale lui Orsiesius.

2. Şi astfel, dat fiind că de mult amuţisem, iar durerea-mi o sorbeam în tăcere, cei trimişi la mine, adică preotul Leontin împreună cu ceilalţi fraţi – chemat fiind şi un scrib – au stăruit până când toate cele tălmăcite din egipteană în greacă le-am dictat şi pe limba noastră; căci prea mulţi bărbaţi îmi porunceau – că să nu zic că mă rugau – să mă supun şi, ca semn al bunei prevestiri, să rup îndelungata tăcere, redându-mă cercetărilor de odinioară; astfel, spuneau tot ei, voi răcori sufletul sfintei femei, ce s-a mistuit întotdeauna în iubirea de mănăstiri, căci ceea ce urma să vadă ea în cer, a cugetat aici pe pământ”[1].

Se cuvine însă ca tot aici să-l amintim pe un alt mare „trecător” dintr-o limbă în alta, numit şi „părintele erei creştine”, „scitul” Dionisie Exiguul, cel despre care Cassiodor spune că „a fost chemat de Ştefan, episcopul din Salona, pentru ca, din versiunile greceşti să transpună, după regulile proprii, canoanele bisericeşti, astfel încât, limpede şi priceput fiind, le-a rânduit prin marea strălucire a elocinţei sale pe cele ce astăzi le îmbrăţişează Biserica Romană, cu o folosinţă prea demnă de ştirea tuturor.

El era dăruit cu o atât de mare pricepere a spiritului latinei şi a limbii greceşti, încât orice cărţi greceşti îi cădeau în mână, le traducea în latină fără vreo poticnire, pentru ca apoi din nou, pe cele latine deja, să le recitească în greacă; încât credeai că sunt scrise la un loc versiunile pe care gura sa , cu o neştirbită iuţeală, le lăsa să curgă”[2].

Cu toate acestea, cel mai adesea, gloria meritată este cea care îi lipseşte traducătorului şi nu întâmplător: nu atât utilizatorii (în general unilingvi, nu doar anatomic), ca să folosesc un termen deja conatural epocii noastre, cât mai ales subtilii critici sunt, de regulă, cei care nu au translatat nici măcar virgule dintr-o limbă în alta; iar Ieronim, patronul nostru, ba chiar al tuturor oamenilor de litere, după convingerea lui Claudel, a simţit-o pe propria …tălmăcire. Dar, criticii trec, iar traducătorii rămân, fie şi ca modele:

„Le bon Dieu lui a donné un lion pour tenir compagnie,

Le lion le regarde d ′un oeil jaune pendant que le bonhomme

Grogne de l ′hébreu, et il a trouvé le mot latin! – et il écrit.

……………………………………………………………

Jérôme, qui était quand Dieu le voulait un prophète,
Nous l ′aimons parce qu-il est aussi un homme de lettres,
L ′entedez vous, ne pouvant s ′en passer, qui maudit la critique imbécile et malhonnête?
Et quand du milieu de son désert il apprend que Rufin l ′a égratigné,
Il se met a pousser de tel cris qu′on l ′entend jusqu ′au fond de la Méditerranée”[3].