Falx Dacica. I. Propunere pentru o tipologie a armelor curbe dacice

“... in bellum profectus est cum cognitis militibus hostem Parthum contemnentibus, saggitarum ictus post ingentia Dacorum falcibus inlata volnera despicatui habentibus.”[1]

Introducere

Într-o societate războinică precum cea veche nord-dunăreană, este de la sine înţeles că progresele înregistrate în metalurgie, în acest caz în cea a fierului, s-au reflectat în special în calitatea şi eficienţa armelor. De fapt, cele mai vechi obiecte de fier descoperite pe teritoriul actual al României, databile în secolele XIII-XII î.Hr., sunt arme[2]. Progresele tehnologice acumulate pe parcursul următorului mileniu în reducerea si prelucrarea fierului[3] au făcut posibilă obţinerea unei noi generaţii de arme, mult mai eficace, cu calităţi puternic individualizate, veritabile embleme ale populaţiilor utilizatoare. O asemenea evoluţie s-a petrecut şi în Dacia, ca rezultat al concentrării experienţei şi a cunoştinţelor de fabricare, ajungându-se la o adevărată specializare a anumitor meşteri fierari.

Prin proiectul Falx Dacica ne-am propus confecţionarea unei săbii curbe şi verificarea calităţilor sale practice. Pentru aceasta aveam nevoie de un prototip, pe care l-am căutat iniţial printre artefactele provenite din săpăturile arheologice, sistematice sau ocazionale. Am constatat însă curând că astfel de obiecte sunt rarisime; mai mult: pentru unele dintre ele atribuirea dacică este incertă şi, ceea ce este extrem de important, nu am găsit două exemplare cu caracteristici identice. Ajunşi în acest impas, ne-am dat seama că trebuie reconstituită inclusiv tipologia sabiei curbe şi, pentru obţinerea acesteia, mijlocul cel mai oportun ni s-a părut a fi coroborarea armelor ajunse până la noi cu reprezentările lor din Antichitate. Se ridică însă o altă întrebare şi anume în ce măsură acele reprezentări, indiferent de calităţile lor artistice şi de amplasament (pe monumente de for public, pe monede sau alt gen de obiecte), sunt imagini exacte, “fotografice”, sau doar similare ale unor săbii dacice încovoiate? Cu alte cuvinte, artiştii respectivi au avut la dispoziţie modele autentice, sau au recurs doar la descrieri ori alte reprezentări ale lor?

Tipologia pe care o vom prezenta în continuare şi repertoriul de reprezentări care stă la baza ei nu sunt şi nici nu pot fi exhaustive. Ceea ce se remarcă însă este marea varietate a formelor. Privind lucrurile prin prisma întrebării din paragraful anterior, această varietate ar conduce la concluzia că artiştii au apelat mai degrabă la intuiţie decât la redarea realistă, exactă a modelului din faţa lor. Există însă şi o altă explicaţie şi anume aceea că fierarii nu au utilizat matriţe, care ar fi permis o anume standardizare a pieselor, ci au prelucrat manual barele de metal si astfel dimensiunile finale, forma si unghiul de deschidere a curburii au ajuns să difere de la piesă la piesă. Într-un asemenea scenariu, fiecare artist a putut vedea o sabie curbă, pe care a redat-o în funcţie de abilităţile şi măiestria de care dispunea, rezultând astfel o imagine realistă sau schematică, oricum corectă din punctul de vedere al caracteristicilor exemplarului reprezentat.

După cum se va observa, cele mai multe reprezentări repertoriate provin de pe monede. Este uşor de înţeles, deoarece moneda, în special cea cu valoare mică, dar cu putere mare de circulaţie, era mijlocul prin care victoria asupra dacilor putea fi transmisă cel mai repede în întreaga lume cunoscută în epocă. Este foarte interesant faptul că, din evantaiul de posibilităţi prin care putea fi răspândit acest mesaj, a fost aleasă cu preponderenţă sabia curbă, căreia i se recunoaşte sau atribuie astfel calitatea de simbol al Daciei. Dincolo de răsunetul bătăliilor, transmis de cei care luaseră parte la ele, monedele au fost probabil elementul care a contribuit decisiv la asocierea dintre daci şi falces, atât de emoţionant exprimată de textul lui Fronto reprodus mai sus, în care parţii, eternii duşmani ai Imperiului, apar şi ei asimilaţi teribilelor lor săgeţi. Această asociere simbolică între daci şi armele lor favorite va supravieţui mult după impactul dureros al războaielor, monedele emise sub împăraţii ulteriori, până spre mijlocul secolului al III-lea, fiind un elocvent indiciu că şi imaginea dacului paşnic sau soldat în slujba Imperiului trebuia însoţită de sabia sa încovoiată.

Această multitudine de reprezentări are ca şi corespondent o destul de diversificată tipologie, căci aproape că nu există monede, fie ele chiar din aceeaşi emisiune, pe care să apară exact aceeaşi reprezentare, diferenţele constând nu doar în locul amplasării şi numărul săbiilor curbe, ci chiar în forma şi dimensiunile lor. Din acest motiv, ca şi din acela că adeseori sabia este redată ca parte a unui trofeu sau aruncată într-o grămadă de arme, nefiind deci vizibilă integral, am considerat mai utilă prezentarea în paralel a reprezentărilor de pe monede cu cele de pe Columna Traiană, Tropaeum Traiani, celelalte monumente de for public cunoscute, precum şi cu săbiile provenite din descoperirile arheologice. Acest mod de prezentare, dincolo de dezavantajele amalgamării, ni s-a părut cel mai potrivit pentru ilustrarea detaliilor care conduc la diversificarea tipologiei.

Terminologie

Substantivul feminin falx, -cis, pl. falces (= seceră, cosor, coasă, cange) a definit în special unealta, cu numeroasele sale atribute diferenţiatoare, dar şi arma, cu utilitate în cult, la vânătoare si cu unele aplicaţii militare. La modul general, falx desemna deci toate obiectele de forme şi mărimi diferite care aveau în comun tăişul pe partea interioară a unei lame mai mult sau mai puţin curbate, această caracteristică diferenţiindu-le de diversele tipuri de cuţite[4]. S-ar include astfel în sintagma “Dacorum falcibus” secerile, coasele, cosoarele şi cuţitele de luptă, pumnalul curb (sica) şi cele două tipuri principale de sabie curbă: rhomphaea, de origine traco-illyră, cu o lungime impresionantă (uneori chiar peste 2 m)[5] şi varianta – socotind după dimensiunile lamei – mai degrabă scurtă decât medie, utilizată cu preponderenţă la nordul Dunării. La un asemenea înţeles larg se va fi gândit, poate, şi M. Cornelius Fronto, integrând în sintagma “Dacorum falcibus” toate tipurile de arme curbe ale dacilor. Dar nu la fel pare să spună P. Papinius Statius, pentru care falx este arma-simbol a getului[6], ceea ce presupune că doar una dintre armele sale curbate şi-a câştigat o asemenea reputaţie încât să poată fi prin excelenţă asociată cu etnia celor care o foloseau. Coroborând această informaţie cu reprezentările artistice din epocă, singurul candidat la acest statut rămâne un anume falcatus ensis, devenit în literatura de specialitate recentă falx dacica, armă ale cărei caracteristici nu au fost, însă, până acum, stabilite în detaliu. Sabia curbă dacică este, deci, nu doar una dintre armele de a căror sinistră faimă ne vorbeşte Fronto, ci, după cum ne asigură Statius, cea mai eficientă dintre ele, în orice caz una dintre cele mai celebre arme curbe folosite în Antichitate, de populaţii europene, asiatice şi nord-africane deopotrivă[7].

Un ultim aspect care trebuie să ne reţină aici atenţia este terminologia actuală aplicată armei în cauză. O găsim în literatura de specialitate sub diverse denumiri: iatagan dacic[8], paloş curbat[9], paloş în formă de coasă[10], sabie-seceră (Sichelschwert)[11], sica[12], daca[13] şi, generalizat, sabie curbă sau sabie încovoiată, cu menţiunea complementară falx. Întrebuinţarea celor două sintagme a fost, recent, declarată greşită, pe considerentul că termenul sabie desemnează o armă curbă medievală şi modernă cu tăişul pe partea exterioară, în vreme ce falx are tăişul pe interior, acesta fiind deci termenul potrivit pentru armele antice[14]. Fără a nega inadvertenţa desemnării unei arme antice cu un termen atestat pentru prima dată în anul 1417[15], însă a cărui încetăţenire în limba română a condus la o asemenea lărgire a sensului, încât a ajuns să înglobeze toate armele individuale de luptă corp la corp care dispun de o lamă de dimensiuni variabile, indiferent de forma acesteia şi de poziţia tăişului, semnalăm că am văzut că în limba latină desemna uzual o unealtă, iar prin extrapolare a ajuns să identifice o întreagă panoplie de arme, deci sensul său este confuz. Apoi, în ceea ce-i priveşte strict pe utilizatorii vorbitori de limbă romînă, se remarcă o tendinţă de masculinizare a cuvântului, rezultând forma falxul, în vreme ce, în limba sa de origine, termenul este de gen feminin. Deci, corect ar fi nu un falx, ci o falx, formulare nu întotdeauna la îndemână. În consecinţă, este ilogică înlocuirea unei inadvertenţe încetăţenite, care prin uzul îndelungat şi-a câştigat însă autoritate, cu o altă inadvertenţă, doar de dragul unei preţiozităţi terminologice până la urmă fără suficientă acoperire. Considerăm, deci, sintagmele sabie curbă şi sabie încovoiată cu referire la arma dacică suficient de potrivite într-un discurs ştiinţific în limba română, având ca singură corespondentă corectă sintagma falx dacica, doar asocierea între cei doi termeni latini fiind în măsură să identifice exact obiectul în cauză. Formularea sabie de tip falx este, de asemenea, corectă, dar utilizarea ei presupune mai ales relaţionarea cu un ansamblu de arme similare şi mai puţin referirea explicită la o armă bine individualizată, cu caracteristici şi calităţi care permit să i se confere un nume distinct, numai al său.

Tipologia si repertoriul reprezentărilor de arme curbe

Două sunt caracteristicile pe baza cărora a fost stabilită următoarea tipologie a armelor curbe: A) dimensiunile lamei (lungă – A1, medie – A2, scurtă, dar adeseori compensată printr-un mâner lung – A3) şi B) dimensiunile curburii (care poate porni încă din partea inferioară a lamei – B1, caracterizează partea superioară – B2 sau este doar un atribut al vârfului, în acest caz lama încovoindu-se brusc, în forma unei gheare – B3). La rândul lor, primele două variante ale curburii se subdivid, în funcţie de forma pe care o dau produsului finit. Astfel, o curbură amplă poate sugera o formă de coasă (B1a) sau, datorită unui unghi de deschidere exagerat, o formă doar aplecată (B1b). Curbura părţii superioare se poate desfăşura elegant, spre forma unui semicerc (B2a), sau poate urma traseul unui unghi obtuz, rezultând astfel un vârf prelungit (B2b). După cum se va observa, fiecare din variantele rezultate prin asocierea celor două caracteristici principale, A şi B, are subdiviziunile sale, determinate de unghiul exact al curburii, forma si dimensiunile mânerului ori pur şi simplu de perspicacitatea artistului de a reda însuşirile exacte ale exemplarului avut ca model, fie direct, fie descris doar sau observat într-o altă lucrare artistică, iar în cazul exemplarelor recuperate fortuit sau prin săpături arheologice de gradul de stăpânire de către fierar, a secretelor meşteşugului. Nu am luat în calcul mânerul, deşi şi acesta constituie o caracteristică foarte importantă, dimensiunile sale fiind cel mai adesea hotărâtoare pentru finalitatea armei şi modalitatea de utilizare a sa, cu una sau ambele mâini. Motivul dezinteresului îl constituie, pe de o parte, aparenta lipsă de unitate, în arta figurativă, a asocierii dintre o lamă de anumite dimensiuni cu un mâner specific. Vedem, astfel, la acelaşi tip de lamă aplicate mânere lungi, medii sau scurte, mai degrabă pe considerentul că arma, ca exemplar individualizat şi nu ca entitate în sine, trebuia să corespundă cerinţelor mânuitorului său, care le stabilea în funcţie de propriile abilităţi, solicitând astfel adaptarea armei la ele si nu adaptându-se el la specificităţile armei. Pe de altă parte, sunt mai rare cazurile când reprezentările artistice permit vizualizarea în acelaşi timp în ansamblu şi în detaliu a armelor, adeseori poziţia lor neputând permite decât bănuirea dimensiunilor mânerului. În cazul artefactelor ajunse până la noi, situaţia se prezintă într-un mod similar, raritatea şi diversitatea lor, respectiv caracterul fragmentar sau bănuielile care planează asupra autenticităţii făcând imposibilă reconstituirea mânerului altfel decât ipotetic sau prin analogie cu reprezentările artistice.

1. Varianta A1B1a – coasa de luptă, pentru două mâini, cu lama lungă şi puternic curbată.

Calitatea de a fi lungă a fost stabilită prin comparaţie cu celelalte obiecte alături de care a fost găsită reprezentată, în speţă alte săbii, suliţe, lănci şi scuturi. Lungimea ar varia deci, în funcţie şi de caracteristicile mânerului, între 1/1,5-2 m, ceea ce ar îndreptăţi presupunerea că avem de-a face cu o specie de rhomphaea. Asemenea formă şi dimensiuni făceau probabil acest tip de sabie destul de greu de mânuit şi de aceea e posibil să fi fost mai rară. Am identificat până acum doar o singură reprezentare care, fiind situată pe reversul unei monede, poate ar trebui privită cu suspiciune, datorită lipsei de precizie şi modului mai degrabă metaforic ce caracterizează uneori acest tip de ilustrare. Am repertoriat-o însă separat datorită prezenţei alături a încă unui tip de sabie, de care se deosebeste radical, sugerând astfel măcar posibilitatea existenţei unei astfel de variante de sabie curbă. Vedem astfel, pe reversul unui dupondius emis la Roma între 103-111 (variantă la RIC 586 - Fig. 1[16]) o coasă uriaşă, ale cărei dimensiuni impresionante contrastează izbitor cu cele ale restului obiectelor ce compun imaginea trofeului. O asemenea redare poate fi rodul imaginaţiei artistului, dar poate la fel de bine să fie consecinţa contactului vizual direct cu obiectul, distorsionarea reprezentării fiind direct proporţională cu impresia indusă de respectivul model. Prezenţa celuilalt tip de sabie poate fi privită iarăşi ca un indiciu că artistul a avut cunoştinţă de existenţa unei diversităţi a armei şi că a avut modele, putând astfel să sublinieze latura sinistră a unuia comparativ cu celălalt.

2. Varianta A1B2a – sabie pentru două mâini, cu lama lungă, încovoiată în partea superioară, cu un traseu elegant al curburii, ce evoluează până aproape spre forma unui semicerc.

Acest tip, prin dimensiunile cuprinse între cca 1-1,5 m, este tot o specie de rhomphaea, pe care o regăsim pe monede ca decorând trofeele ce simbolizează înfrângerea Daciei. Cu mânere lungi terminate în butoni, o primă ilustrare a sa se poate observa în Fig. 1. Alte două decorează trofeul de pe reversul unui denar emis de Traian (variantă la RIC II 147b), în timp ce o a treia iese maiestuoasă din mormanul de scuturi (Fig. 2[17]). O imagine similară ne oferă reversul unui alt denar al cuceritorului Daciei (RSC 571), în care sabia din partea inferioară apare parcă şi mai ameninţătoare (Fig. 3[18]).

Alte reprezentări de săbii de acest tip avem pe reversul unui dupondius emis în intervalul 103-111 (RIC 586): în partea superioară stângă, în spatele scutului hexagonal, două exemplare aşezate cruciş şi poate şi una în spatele scutului rotund din partea opusă (Fig. 4[19]); pe reversul unui denar emis de Traian (variantă la RIC II 147): două exemplare în partea superioară, în spatele trofeului (Fig. 5[20]), şi, parţial vizibile, grupate câte două, în spatele trofeului şi la baza acestuia, pe reversul unei emisiuni similare, databile între anii 107-111 (RIC II 147b - Fig. 6[21]).

La fel de explicit în stabilirea proporţiilor este reversul unui as emis la Roma în intervalul 103-111, mai probabil după 106 (RIC 584)[22]. Cele două variante de care dispunem (Fig. 7[23] şi Fig. 8[24]) au în compoziţie aproape aceleaşi elemente ca şi panopliile de pe scena LXVII a Columnei traiane (Fig. 9-10).

O reprezentată stângace, dar întrunind toate caracteristile, avem pe metopa XXXIV de pe Tropaeum Traiani. Ţinută cu ambele mâini de personajul aflat în prim plan în partea stângă a scenei, lungimea ei însumează aproape două treimi din statura mânuitorului (Fig. 11[25]). Mai puţin clară, din cauza deteriorării parţiale a metopei a XXXV-a a aceluiaşi monument, dar şi datorită stângăciei artistului, este silueta unei săbii uriase, care se pierde în afara marginilor scenei, fiind readusă înăuntru de vârful curbat (Fig. 12[26]).

Reprezentări ale tipului de sabie A1B2a, parţiale de această dată, dar, prin analogie, integrabile mai degrabă acestei categorii decât alteia, mai pot fi văzute pe reversurile următoarelor monede:

- denar emis de Traian (RIC 307): un exemplar căruia i se vede numai partea superioară, plasat în partea stângă inferioară, alături de o altă variantă de armă curbă (Fig. 13[27]);

- denar emis de Traian între 103- 111 (RIC II 96): două exemplare în partea stângă a monedei, ieşind din mormanul de scuturi pe care stă aşezat dacul captiv (Fig. 14[28]);

- sestert emis de Traian între 103-111 (RIC 560): un exemplar în partea dreaptă a monedei, în spatele personajului simbolizând Dacia (Fig. 15[29]);

- sestert emis între anii 103-111 (RIC 564): două exemplare în partea stângă a monedei, la baza trofeului, ieşind din spatele unui scut rotund (Fig. 16[30]);

- sestert emis în 103 (RIC II 561): două exemplare în partea stângă a monedei, ieşind din spatele unui scut rotund (Fig. 17[31]). Pe trofeu, de o parte şi de alta a coifului, par a se distinge vârfurile altor două exemplare.

- scenă similară, dar cu cele două săbii ce flanchează coiful bine reliefate; celelalte două, din spatele scutului sprijinit de trofeu, au şi ele o curbură tipică, pronunţată (Fig.18[32]);

- denar emis de Traian în intervalul 103-112, bătut la Roma (RIC II 98): două exemplare în partea stângă a monedei, în dreptul genunchilor personajului reprezentând Dacia (Fig. 19[33]);

- denar emis între 103-111 la Roma (RIC II 98c), două exemplare în partea stângă a monedei, puţin mai jos de genunchii personajului reprezentând Dacia (Fig. 20[34]);

- variantă a emisiunii anterioare; cele două săbii apar însă mult mai proeminente şi poziţionate mai sus (Fig. 21[35]);

- denar emis de Traian (RIC II 96), două exemplare în partea stângă a monedei, în acelaşi loc ca în moneda precedentă, dar într-o poziţie mai înclinată (Fig. 22[36]);

- denar emis la Roma între 103-111 (RIC II 99c), două exemplare impozante, plasate în partea inferioară stângă a monedei (Fig. 23[37]);

- denar emis de Traian (variantă la RIC II 147), două exemplare în partea dreaptă inferioară a monedei, ieşind de după un scut rotund (Fig. 24[38]);

- denar emis de Traian (RSC 571), două exemplare în partea stângă inferioară a monedei, ieşind din spatele unui scut rotund (Fig. 25[39]);

- monedă similară; silueta săbiilor este însă mult mai bine conturată (Fig. 26[40]);

- dupondius emis în intervalul 112-117 (variantă la RIC 620, foarte rară), două exemplare în partea dreaptă a monedei, în dreptul piciorului dacului îngenunchiat (Fig. 27[41]).

- denar emis de Traian (variantă la RIC II 147b), un exemplar, căruia îi este vizibilă doar partea superioară, plasat în partea stângă inferioară a monedei, ieşind din mormanul de scuturi (Fig. 28[42]);

- denar emis la Roma între 106-111 (RIC II 96c), două exemplare impozante, la spatele prizonierului dac, în partea stângă a monedei (Fig. 29[43]);

- variantă a monedei anterioare (Fig. 30[44]);

- denar emis la Roma între 103-111 (RIC II 96c), două exemplare poziţionate în spatele prizonierului dac, în partea stângă a monedei, vizibilă doar partea superioară a săbiilor (Fig. 31[45]).

O ultimă imagine a acestui tip de sabie curbă, din categoria celor doar parţial vizibile, se află pe cea de-a LXVI-a scenă a Columnei traiane. Compoziţia este ambiguă în ceea ce priveşte proporţiile, dar pentru includerea reprezentării între săbiile lungi am considerat concludentă lăţimea lamei (Fig. 32).

3. Varianta A1B3 – sabie pentru două mâini, cu lama lungă, încovoiată doar în vârf.

O reprezentare a acestui tip a putut fi deja observată pe metopa XXXIV a monumentului de la Adamklissi (Fig. 11), în mâna personajului din planul secund, din partea dreaptă a scenei. Vizibil doar parţial, pe reversul unui denar emis la scurtă vreme după cucerirea Daciei, un exemplar similar răzbate din mormanul de scuturi pe care este asezat prizonierul dac (Fig. 33[46]). O particularitate a acestei săbii, în cazul că nu avem de-a face cu un defect de fabricaţie a monedei, este şanţul median de pe lama armei, nemaiîntâlnit în reprezentările repertoriate până aici, dar prezent pe fragmentul descoperit la Tilişca, interpretat ca vârf de sabie, dar care, la fel de bine, poate proveni de la un pumnal (Fig. 34[47]). În eventualitatea că un asemenea tip de armă a existat, şanţul de scurgere a sângelui şi forma specială a curburii, terminată în vârful foarte ascuţit, sugerează posibilitatea ca acest gen de sabie să fi fost folosit mai degrabă pentru împungere decât pentru lovire şi retezare.

4. Varianta A2B1a – sabie pentru una sau două mâini, în funcţie de lungimea mânerului, cu lama de dimensiuni medii şi o curbură amplă, care începe încă din jumătatea inferioară a lamei.

Cele mai frumoase reprezentări se află pe friza cu arme a Columnei traiane (Fig. 35-38).  Cum e deja de presupus, reprezentările acestui tip de sabie nu puteau lipsi de pe monede. Le-am întâlnit pe mai multe emisiuni ale lui Traian (RIC II 99 - Fig. 39[48], RIC 219 - Fig. 40[49], cu o variantă - Fig. 41[50], şi pe o variantă la RIC II 218 - Fig. 42[51]), pe un as emis în timpul domniei lui Hadrian (RIC 850 - Fig. 43[52]) şi pe un dupondius emis sub acelaşi împărat (variantă la RIC 850 - Fig. 44[53]), ultimele două cu o redare uşor stângace, în ciuda calităţilor artistice ale ansamblului. Din această variantă a sabiei curbe au ajuns până la noi mai multe exemplare. Primul semnalat bibliografic provine de la Sarmizegetusa Regia, fiind descoperit într-un atelier de pe terasa a VIII-a[54]. Databil la sfârşitul sec. I – începutul sec. II p. Chr., păstrat astăzi la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca sub numărul de inventar V 18532, are 66,5 cm lungime, din care 49 cm măsoară lama propriu-zisă. Lipseşte o parte din vârf şi poate şi câţiva centimetri din tija mânerului[55] (Fig. 45). Într-o situaţie atât de fericită, putem aprecia dimensiunile totale ale unei astfel de săbii, în funcţie şi de caracteristicile mânerului, între cca 70 cm şi 1 m. O asemenea concluzie putea fi până de curând pe deplin confirmată de o altă descoperire arheologică, ce pare să nu-şi fi epuizat încă misterele. Este vorba de sabia curbă descoperită în 1898, în mormântul tumular de incineraţie de la Viscri, păstrată la Muzeul Brukenthal din Sibiu sub numărul de inventar A 6220 (nr. vechi 13868)[56] (Fig. 46). Cu o lungime totală de 87 cm, din care 49 lama propriu-zisă, şi o curbură ce începe, la fel ca şi în cazul precedent, chiar de la îmbinarea lamei cu mânerul, acest exemplar întruneşte toate aspectele necesare unui prototip. Ezitările în ceea ce priveşte datarea şi reatribuirea sa recentă[57] obligă însă la prudenţă, cel puţin pentru o vreme. Existenţa unui asemenea subtip de sabie nu trebuie însă neglijată cu totul. Deşi reprezentarea la care voi face apel pentru ilustrare este foarte greu de încadrat tipologic, se observă foarte clar similaritatea dimensiunilor celor două arme cu a scuturilor ovale “presărate” pe “câmpul” unei plăcuţe de bronz descoperite la Gârla Mare şi datate după 106 p. Chr., precum şi paritatea între lungimea lamei şi cea a mânerului lor (Fig. 47[58]). Avem de-a face deci cu săbii de cca 1 m, dimensiune care le apropie de tipul A1B2a – şi poate că intenţia artistului va fi fost tocmai reprezentarea unei rhomphaea, dar spaţiul restrâns avut la dispoziţie şi tehnica de execuţie l-au obligat la o redare simbolică, mai stângace. Dacă, totuşi, a respectat proporţiile modelului şi într-adevăr cele două componente ale sale, lama şi mânerul, măsurau fiecare jumătate din lungimea totală, atunci integrarea celor două săbii la tipul A2B1a, varianta pentru două mâini, este cea mai potrivită[59].

Revenim pe terenul certitudinilor cu o altă sabie descoperită la Sarmizegetusa Regia, intrată în circuitul ştiinţific foarte recent, din care se păstrează lama pe o lungime de 42 cm. Exemplarul a intrat în colecţiile Muzeului Naţional de Istorie a României din Bucureşti şi are numărul de inventar 16238 (Fig. 48[60]). Tot la Sarmizegetusa Regia, pe terasa a IV-a, a fost descoperită o a treia piesă, aflată astăzi în patrimoniul Complexului Muzeal Arad. Cele cinci fragmente din care poate fi reconstituită arma măsoară 59 cm, din care 52-53 lama propriu-zisă[61]. Este semnalată lipsa orificiului pentru nitul de prindere a mânerului, dar acesta putea fi plasat în porţiunea lipsă dintre fragmentul de tijă şi cel de la baza lamei. Ascuţirea vârfului s-a obţinut prin retezarea părţii inferioare a lamei şi nu prin îngustarea şi arcuirea în jos a părţii sale superioare. Două dintre părţile componente păstrează bucăţi de piele pietrificată, de la teaca sau cureaua de prindere. O plăcuţă de bronz şi una de argint descoperite în acelaşi context pot fi, la rândul lor, componente decorative ale tecii. Prin recompunerea piesei din cele cinci fragmente propusă de autorul descoperirii a rezultat o armă cu o curbură accentuată, aproape nefirească chiar şi pentru o aşa-zisă sabie-seceră. Inversarea ordinii pieselor intermediare şi schimbarea cu 180 de grade a poziţiei fragmentului de la baza lamei aduce însă unghiul de arcuire aproximativ la aceeaşi deschidere cu cel al curburii celorlalte două săbii provenite de la Sarmizegetusa. În aceeaşi tipologie se încadrează un exemplar expus spre vânzare în tâgul de vechituri din Alba Iulia. Lama sabiei, cu o lungime de cca 44 cm, terminată într-un inel de înmănuşare la fel ca unul dintre exemplarele reproduse pe Columnă (Fig. 37), păstrată într-o stare excelentă, având chiar şi resturi de lemn în interiorul manşonului, are astăzi o locaţie necunoscută. În lipsa unei cercetări de profunzime, atribuirea sa perioadei dacice este, desigur, ipotetică, argumentele în favoarea unei asemenea datări fiind forma, dimensiunile şi aspectul corodat al materialului din care a fost confecţionată (Fig. 49[62]). Stângaci ca mod de redare, dar cu un contur clar, este exemplarul de pe metopa XXXIII a monumentului de la Adamklissi. Cu mâner scurt şi o traiectorie a lamei largă, identică cu cea a exemplarelor descrise mai sus, sabia este vizibilă în partea inferioară a scenei, în mâna luptătorului prăbuşit (Fig. 50[63]). Starea precară de conservare şi stângăcia artistului fac mai greu recognoscibile contururile personajelor şi obiectelor ce compun scena de pe metopa XXXVII a aceluiaşi monument. Totuşi, în partea dreaptă, sunt destul de vizibile siluetele a două săbii integrabile tipului A2B1a. Una este ţinută în mână de personajul îngenunchiat din prim plan, cealaltă atârnă în dreptul roţii carului din spatele său. La ambele mânerul, mai degrabă deductibil, pare să fie scurt (Fig. 51[64]).

Cu aceleaşi caracteristici tipologice, dar având în plus, cel puţin în aparenţă, o lăţime a lamei care o depăşeşte pe cea a mânerului, scurt, este exemplarul scăpat din mâna luptătorului prăbuşit în colţul inferior drept al scenei CXLIV a Columnei traiane (Fig. 52). Această alură de masivitate este neregăsibilă până acum la săbiile dacice ajunse până la noi.

5. Varianta A2B1b – sabie pentru una sau două mâini, în funcţie de lungimea mânerului, cu lama de dimensiuni medii, încovoiată pe traiectoria unui arc de cerc cu o deschidere exagerată, care dă lamei o formă uşor aplecată.

Acest tip l-am găsit reprezentat pe un denar emis de Traian între 103-111 (RIC II 98 - Fig. 53[65]), pe un alt denar al lui Traian emis în 106 (variantă la RIC II 218 - Fig. 54[66]) şi pe trei monede din timpul lui Hadrian: un sestert din 136 (RIC II 849 - Fig. 55[67]), altul din circa 134-138 (RIC II 850 - Fig. 56[68]) şi o variantă a acestuia din urmă (Fig. 57[69]). De asemenea mai apare pe metopa a XVI-a a monumentului de la Adamklissi, în mâna luptătorului prăbuşit în colţul inferior drept (Fig. 58[70]), şi poate aceluiaşi tip i se încadrează şi exemplarul de pe metopa XXXIII, vizibil printre picioarele personajelor, doar că statura acestuia pare uriaşă din cauza mânerului, care aproape îi dublează lungimea (Fig. 59[71]).

6. Varianta A2B2a – sabie pentru una sau două mâini, în funcţie de lungimea mânerului, cu lama de dimensiuni medii, curbată în partea superioară pe traseul unui arc ce tinde spre semicerc.

Acest tip de sabie are şi el numeroase reprezentări. Un exemplar superb, abandonat alături de scutul pe care stă şi jeleste personajul simbolizând Dacia, apare pe reversul unui denar emis de Traian (variantă la RIC II 218 - Fig. 60[72]). Cu un mâner foarte scurt şi, parcă în compensaţie, o deschidere a curburii pe întreaga suprafaţă a jumătăţii superioare, sabia joacă acelaşi rol al simbolului frânt pe reversul altui denar emis de Traian (RIC 216 - Fig. 61[73]).

Pe monede am mai găsit-o ilustrată, integral, pe un sestert emis de Hadrian în 136 (RIC II 849 - Fig. 62[74]), pe un as emis în timpul aceluiaşi împărat, între 134-138 (variantă la RIC 850 - Fig. 63[75]) – un exemplar care are clar conturat mânerul lung, pe alte două variante ale acestei emisiuni (Fig. 64[76] şi Fig. 65[77]). Varianta de sabie A2B2a mai apare pe o întreagă serie de monede emise de dinaştii din familia imperială a lui Filip Arabul, aceste ultime reprezentări fiind toate din categoria celor cu mâner scurt. Astfel, pe un dupondius emis în primul an al domniei lui Filip Arabul, Dacia, personificată de o femeie reprezentată în picioare, flancată de un leu şi o acvilă, ţine în mâna stângă stindardul Legiunii a XIII-a Gemina, iar în mâna cealaltă, în dreptul stindardului Legiunii a V-a Macedonica, înfipt alături, o sabie cu o lungime comparabilă cu cea a braţului femeii, adică cca 70 cm (Fig. 66[78]). Reprezentări aproape identice, unele cu o siluetă a sabiei frumos conturată, apar pe sestertul emis în acelaşi an de Filip Arabul (Fig. 67[79]), pe moneda emisă în anul următor de domnie (Fig. 68[80]), apoi în anul al treilea (Fig. 69[81] şi 70[82]82), pe o monedă emisă de soţia lui Filip Arabul, Otacilia Severa (Fig. 71[83]), apoi pe monedele lui Traianus Decius (249-251 - Fig. 72[84]), Herennia Etruscilla (soţia lui Traianus Decius, 249-250 - Fig. 73[85]), Hostilian (251 - Fig. 74[86]) şi Aemilianus (253 - Fig. 75[87]). Pe o altă emisiune a lui Filip Arabul, din 245-246, Dacia, de această dată aşezată, în profil spre stânga, flancată doar de stindardele celor două legiuni, ţine sabia în mâna stângă (Fig. 76[88]), iar pe alte două emisiuni, din 246-247 (Fig. 77[89]) şi 247- 248 (Fig. 78[90]), în care reapar simbolurile legiunilor, leul şi acvila, sabia revine şi ea în mâna dreaptă a femeii, în timp ce în stânga este plasat un stindard cu iniţialele D[acia] F[elix].

O descoperire arheologică făcută în anii ’60 ai secolului trecut la Cristeşti (judeţul Mures) pare să se integreze acestui segment al tipologiei. Păstrată la Muzeul Judeţean din Târgu-Mureş, sub numărul de inventar 3572 (Fig. 79), arma are o lungime totală de 48 cm, din care 40 măsoară lama propriu-zisă. În afară de formă, această sabie, aşezată pe o panoplie a săbiilor dacice, se mai individualizează prin două particularităţi: vârful teşit care, în loc să fie arcuit înăuntru, e scos în afară, probabil pentru a evita agăţarea armei de victimă, şi existenţa unui al doilea tăiş, care începe cu 4 cm înainte de debutul curburii şi continuă pe toată traiectoria sa[91]. Aceste detalii au făcut ca arma să fie privită cu suspiciune, rămânând până acum nepublicată, ci doar semnalată ca piesă dacică[92]. Recent, voci autorizate s-au pronunţat împotriva unei asemenea atribuiri, dar fără a oferi o altă datare[93]. În cea ce priveşte forma, prin – atât cât poate conta – asocierea ei cu reprezentările semnalate, nu pare nimic suspect. Cele două particularităţi: vârful scos în afară şi cel de-al doilea tăiş al părţii curbate pot fi interpretate ca tentative de eficientizare sau ca atribute rezultate din dorinţa de personalizare a armei de către comanditarul său, indiferent de epoca în care a fost produsă. În consecinţă, până la apariţia unor artefacte care să permită o interpretare certă a sabiei de la Târgu-Mures, factura sa dacică stabilită prin analogie cu reprezentările artei figurative poate fi considerată ca posibilă.

Pentru a epuiza reprezentările acestui tip de sabie curbă, mai trebuie amintite emisiunile monetare pe care ea este vizibilă doar parţial. Datorită apartenenţei monedelor care vor fi citate la anumite serii tipologice, toate ar fi putut fi repertoriate la varianta A1B2a – sabia cu lama lungă, curbată în partea superioară, şi un mâner măsurând adeseori cam încă o dată lungimea lamei. Am preferat însă catalogarea lor aici datorită prezenţei unui detaliu extrem de important, anume elementul care marchează îmbinarea dintre lamă şi mâner – inel de prindere, manson sau un alt tip de gardă, redate de obicei pe monede sub forma unui buton pronunţat. Prezenţa acestui detaliu permite stabilirea unor proporţii, prin compararea dimensiunilor lamei cu celelalte componente ale imaginilor. Ar rezulta, în toate cele patru cazuri întâlnite, o lungime a lamei de cca 50 cm, poziţia săbiilor – ieşind dintr-un morman de arme – impunând ipoteza că se continuau cu un mâner lung. Aceste reprezentări au fost identificate pe un denar emis de Traian între 103-111 (RIC II 98c - Fig. 80[94]): două exemplare cu o siluetă elegantă, perfect conturată, plasate în partea stângă a monedei, în dreptul genunchilor personajului simbolizând Dacia îndurerată; pe o emisiune similară, probabil variantă a denarului amintit anterior (RSC 120a - Fig. 81[95]): tot două exemplare, vizibile în acelaşi loc; pe o altă emisiune din perioada respectivă (variantă la RIC 96 - Fig. 82[96]): exemplarul de dimensiuni mai mari, aflat în proximitatea mâinii prizonierului dac, şi, în fine, tot pe un denar emis de Traian (variantă la RIC II 147 - Fig. 5): două exemplare plasate în partea inferioară dreaptă a monedei, sprijinite de trofeu, incontestabil de altă factură decât celelalte două săbii ce împodobesc trofeul în partea superioară, diferenţele de dimensiuni fiind în acest caz cât se poate de bine reliefate.

7. Varianta A2B2b – sabie pentru o singură mână, cu lama de dimensiuni medii, curbată în partea superioară pe traseul unui unghi obtuz, rezultând astfel un vârf prelungit, de presupus foarte ascuţit.

Fără să excludem posibilitatea existenţei unor astfel de săbii, trebuie să specificăm că reprezentările pe care le-am găsit sunt dificil de încadrat tipologic, unele datorită stângăciei redării, altele din cauza distorsionării proporţiilor, astfel că ceea ce pe o monedă poate fi catalogat drept o sabie de cca 50-60 cm, pe o alta similară aduce mai degrabă a pumnal sau cuţit de luptă. Cu mânerul scurt şi vârful pronunţat, toate cele patru exemple se regăsesc, pe variante ale unui denar emis de Traian (RSC 260 - Fig. 83[97], RIC 219 - Fig. 84[98], 85[99] şi 86[100]), în cadrul scenei cu dacul înfrânt jelind pe mormanul de scuturi şi având abandonată alături temuta şi inutila acum sabie curbă.

8. Varianta A2B3 – sabie pentru una sau ambele mâini, cu lama de dimensiuni medii, având doar vârful încovoiat.

Aceleiaşi serii monetare, denari emişi de Traian între 103-111 (RIC II 218 - Fig. 87[101], RSC 529 - Fig. 88[102] şi Fig. 89[103]) se încadrează şi primele exemple prezentate în legătură cu acest tip de armă, cu aceleaşi rezerve în legătură cu încadrarea lor tipologică menţionate în pagina anterioară. Proporţii clare şi siluete mult mai bine conturate au săbiile de pe sestertul emis de Hadrian în 136 (RIC II 849 - Fig. 90[104]), de pe denarul emis de Traian între 103-111 (RIC II 98c - Fig. 91[105]) şi de pe un alt denar al aceluiaşi împărat, emis probabil între 114-117, cu reversul interpretat ca reprezentând-o pe Felicitas ţinând în mâini caduceul şi cornucopia (Fig. 92[106]). În exemplarul supus aici atenţiei apare însă mai degrabă Victoria înaripată, oferind cu dreapta o cunună de lauri şi ţinând cu braţul stâng, într-o poziţie într-adevăr nefirească, o armă cu un mâner lung, cu o lamă dreaptă şi încovoiată brusc în vârf. Până la acest stadiu al cercetării nu am găsit o altă monedă anterioară ca datare care să aibă înfăţisată arma tradiţională a dacilor altfel decât ca trofeu sau ca semn al înfrângerii[107]. Aceasta ar fi deci prima sa reprezentare ca simbol al victoriei, dar nu a celei războinice, ci a unei victorii pacificatoare, a civilizaţiei, semn că provincia era deja suficient de ancorată în structurile Imperiului. O asemenea evoluţie va fi mult mai bine ilustrată de monedele emise sub Hadrian, în care vexillum-ul şi sabia curbă sunt mereu asociate ca simboluri ale Daciei[108].

Cele mai frumoase reprezentări ale tipului de sabie A2B3 le găsim pe două monumente epigrafice descoperite la Birdoswald (Anglia), anticul (C)Amboglanna, unde a fost cantonată Cohors I Aelia Dacorum miliaria, unitate militară înfiinţată de împăratul Hadrian sau de urmaşul său, Antoninus Pius[109]109. Prima în ordine cronologică, databilă între anii 198-209 p. Chr., este o lespede de piatră “dezvelită” cu ocazia construirii depozitului de grâu de către soldaţii Cohortei dacice amintite şi a Cohortei I Thracum civium Romanorum, a cărei inscripţie este flancată la stânga de o sabie cu vârful încovoiat şi la dreapta de un simbol al victoriei: ramura de palmier. Monumentul se păstrează la muzeul din Carlisle[110] (Fig. 93[111]). Cea de-a doua provine dintr-o construcţie a castrului. Textul este delimitat de aceleaşi elemente ca şi epigrafa precedentă, doar că acum ramura de palmier se află în stânga, iar sabia cu vârful încovoiat în dreapta. Databil în jurul anului 219 p. Chr., monumentul, mult mai bine conservat, ilustrează, la fel ca şi cel anterior, longevitatea şi, evident, eficacitatea armei, la un veac după confruntările care i-au adus teribila faimă[112] (Fig. 94[113]).

Cele mai impresionante, datorită caracterului rudimentar al redării artistice, sunt însă cele de pe Tropaeum Traiani. Una a putut fi deja văzută pe metopa XXXIV, mânuită de luptătorul din colţul superior drept (Fig. 11). O alta este ilustrată pe metopa a XVII (Fig. 95[114]), foarte importantă datorită acurateţii cu care sunt redate proporţiile. În acest caz, lama armei dacice are aceeaşi dimensiune cu cea a gladiusului din mâna soldatului roman, pe care îl surclasează totuşi datorită lungimii mânerului, ce poate fi apucat cu ambele mâini. Aceste detalii sunt reluate cu exactitate în secţiunea C-D a frizei cu arme unde, alături de două gladiusuri sprijinite pe scuturi, tronează o sabie dacică superbă (Fig. 96[115]). Tot acestei serii tipologice pare să se integreze şi fragmentul vizibil pe relieful de la Sarmizegetusa, păstrat la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva, sculptură de asemenea rudimentară şi stângace, care ne prezintă, în stânga, un soldat roman înarmat cu lance, având alături, căzut la pământ, un războinic a cărui identitate etnică este deconspirată de silueta armei din colţul inferior drept (Fig. 97[116]).

Tipurile rezultate din combinaţia A3 – lamă scurtă şi B – curbură, datorită dimensiunilor reduse ale părţii metalice, nu se mai pot plia exact pe schema folosită până acum. Repertorierea va uza deci, în continuare, în primul rând de numele armelor care au ca atribut comun curbura, clasificarea în funcţie de amplitudinea arcului de cerc pe care îl descriu în asociere cu mânerul fiind doar arareori operaţională.

9. Cangea sau cosorul, cu cele două variante ale sale: a) cu o curbură în formă de semicerc şi b) cu vârful prelungit din cauza deschiderii largi a curburii.

9.a) Prima variantă, combinată cu un mâner lung prin ranforsarea cu un inel, este o armă redutabilă, de forma unei coase şi dimensiunile unei rhomphaea, aşa cum se vede pe metopele XVIII şi XXII ale monumentului de la Adamklissi (Fig. 98-99[117]), pe reversul unui dupondius emis între anii 103-111 (RIC 563, exemplarul de dimensiuni mai mici, plasat în spatele prizonierului, ieşind din mormanul de scuturi – Fig. 82[118]), pe cel al unui sestert emis între anii 103-111 (RIC 560, două exemplare, în partea stângă a monedei, la baza trofeului - Fig. 100[119]) şi pe cel al unui denar emis de Traian (variantă la RIC II 147a, două exemplare, în partea superioară stângă a monedei - Fig. 101[120]). În combinaţie cu un mâner scurt rezultă o armă eficientă pentru lovit şi retezat de aproape, caracteristici care o puteau face utilă şi pe timp de pace, ca unealtă cu diverse întrebuinţări. O reprezentare foarte sugestivă avem chiar pe Columnă, în scena LIII (Fig. 102), iar o alta se află pe reversul unui sestert emis la Viminacium de Filip Arabul, în 244 (Fig. 103[121]).

Descoperirile arheologice de acest gen sunt relativ numeroase dar, datorită formei care aduce atât de mult cu o seceră, au fost uneori confundate cu această unealtă. Calitatea sa de a fi în primul rând armă este însă dată de lăţimea lamei, cca 5 cm, care rămâne constantă pe aproape întreaga suprafaţă a lamei, pentru a-i asigura rezistenţa la impactul cu materialele dure si a conferi forţă loviturii. Exemplificăm cu o descoperire de la Căpâlna, păstrată în patrimoniul Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia sub numărul de inventar 538 şi lungimea totală 32 cm, din care 20 lama propriu-zisă (Fig. 104[122]), şi cu o alta de la Sighişoara, având numărul de inventar 7763, de dimensiuni mai reduse, cu lungimea totală de 21,1 cm (Fig. 105[123]).

9.b) Cangea cu vârful prelungit din cauza deschiderii largi a curburii.

Un exemplu de acest tip avem pe reversul unui denar emis de Traian (RIC 307), în partea stângă a monedei, la baza trofeului, alături de o sabie de tipul A1B2a (Fig. 13), această asociere cu o rhomphaea sugerând că şi cea de-a doua armă curbă are un mâner de mari dimensiuni. Similar, doar că la baza trofeului sunt aşezate nu una, ci două astfel de arme, este reversul unui dupondius emis între anii 103-111 (RIC 563, foarte rar – Fig. 106[124]). La alte cote, această armă poate fi văzută pe metopa a XX-a a monumentului de la Adamklissi (Fig. 107[125]).

10. Sica – pumnalul sau cuţitul de luptă curb?

Cea de-a doua armă-simbol a dacilor nu întruneste nici ea, printre specialişti, o uniformitate de păreri în ceea ce priveşte stabilirea caracteristicilor. Confuzia porneşte probabil de la însuşi numele armei, care în limba greacă pare să identifice o specie de sabie[126]. După o trecere în revistă a armelor cărora li s-a atribuit în Antichitate acest nume sau unul derivat, folosite de diverse populaţii, inclusiv de daci, pentru care sunt date exemple de pe Columna traiană, Tropaeum Traiani, una dintre epigrafele de la Birdoswald şi monedele lui Traian, A. J. Reinach conchide: “este vorba, fără îndoială, de o lamă în formă de coasă, de o specie de cosor asemănătoare cu rhomphaea tracă”[127]. Cu alte cuvinte, sica ar fi de fapt teribila si, încă, enigmatica falx dacica, interpretare prezentă şi în istoriografia românească[128]. O asemenea ipoteză a identităţii între sica şi sabia curbă nu poate fi uşor trecută cu vederea, dacă luăm în calcul faptul că, în limba latină, sica=pumnal încovoiat, face parte din aceeaşi familie de cuvinte cu sicilis = seceră, sicilio = a tăia cu secera, sicilicula = seceruică, cosor mic, sicilimentum = fân cosit, sicarius = cuţitar, figurat asasin[129]. Din motive pe care nu le-am identificat încă, astăzi, în istoriografia românească, pare îndeobşte acceptată identitatea între sica şi pumnalul curb, dar când se pune problema exemplificării concrete cu artefacte, constatăm că termenul acoperă o întreagă diversitate de forme, cu diferenţe vizibile în ceea ce priveşte dimensiunile, lăţimea lamei şi aspectul curburii[130].

Nici reprezentările din Antichitate nu sunt, din păcate, mai concludente sau, mai bine spus, suficient de concludente pentru a putea cataloga drept pumnal sau cuţit de luptă armele cu care sunt înzestraţi luptătorii daci de pe Columnă sau personificările Daciei de pe anumite monede. Cum s-a putut observa şi în cazul săbiilor, fiecare reprezentare are o individualitate destul de clar conturată, determinată fie de preferinţa artistului pentru o anume viziune, fie, cu siguranţă, şi de caracterul artizanal al producerii respectivelor obiecte, caracter care exclude standardizarea şi oferă meşterului o libertate de exprimare nelimitată. Dintr-o asemenea perspectivă, la o lungime totală de cca 40-50 cm, determinată de caracteristicile mânerului, şi în funcţie de lăţimea lamei şi forma curburii, am putea avea şi pentru sica o proprie tipologie.

10.a) Reţinem pentru început varianta cu lama îngustă şi puternic curbată pe întregul traseu al părţii superioare, de forma celor două exemplare din scena LIX a Columnei traiane (Fig. 108), a celui din scena LXXXIII (Fig. 109), a celui din partea inferioară a scenei LXXXIV (Fig. 110) şi a celui din partea superioară a scenei XCVII (Fig. 111). Un artefact cu astfel de caracteristici a fost descoperit la Rast, judeţul Dolj (Fig. 112[131]).

10.b) Încovoiat în partea superioară, mai degrabă spre vârf, cu o traiectorie a lamei elegantă, este un alt tip, vizibil pe reversul a doi denari, unul emis de Traian (RIC 217 – Fig. 113[132]), celălalt de Septimius Severus (RIC 432 – Fig. 114[133]). Cu caracteristici similare sunt alte două descoperiri de la Rast (Fig. 115[134]), exemplarul, din păcate fragmentar, de la Blandiana (Fig. 116), un alt exemplar din patrimoniul Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia, cu numărul de inventar P 4545 (Fig. 117), exemplarul fragmentar de la Sighişoara, cu numărul de inventar 2435 (Fig. 118) şi cel provenit din Oltenia, păstrat la Muzeul Olteniei din Craiova (Fig. 119[135]). Lista este mult mai lungă şi suficient de ilustrativă pentru a interpreta pumnalul curb ca o armă de prestigiu în mediul războinicilor traco-daci, adeseori cu reale valenţe artistice, prin decorul pe care îl prezintă pe lamă, şi, prin acesta, având cu siguranţă şi importante semnificaţii simbolice[136]. Acestui tip trebuie să îi aparţină si arma pe care o vedem pe Columnă în scena sinuciderii regelui Decebal. Cu un mâner ce pare la rândul său curbat, dar în sens invers faţă de lama pumnalului, legătura dintre cele două componente este asigurată de un opritor pentru plăsele de formă circulară, la fel ca în cazurile ilustrate mai sus (Fig. 120). Similare, dar cu o lamă cel puţin în aparenţă mai lată, detaliu care le dă alura unor cuţite de luptă, sunt sicae-le vizibile pe Columnă în scenele LXXXII (Fig. 121), LXXXIV, exemplarele doi şi trei numărate de jos în sus (Fig. 110) şi cel din partea inferioară dreaptă (Fig. 123), XCVII, partea inferioară (Fig. 111), şi CXXI (Fig. 122).

10.c) Un alt tip de armă identificat drept sica în literatura istorică sau în registrele de inventar ale muzeelor este o specie de cuţit cu tăişul aproape drept, dar care are curbată partea opusă a lamei, cea neascuţită, pe un traseu de forma unui umăr, dincolo de care lama se îngustează, pornind spre un vârf ascuţit. Pentru această variantă nu au fost încă identificate reprezentări datând din Antichitate, dar descoperirile arheologice sunt relativ numeroase şi se înscriu într-o cronologie ce coboară până în secolul VIII a. Chr., cum este cazul cu exemplarul de la Teleac (Fig. 124[137]). Longevitatea acestei arme şi datarea sa cu preponderenţă a. Chr. sugerează că avem de-a face dacă nu cu arma din care a evoluat sica, în orice caz cu un predecesor al său. Mai exemplificăm cu piesa descoperită la Căpâlna (Fig. 125[138]) şi cu fragmentul de la Popesti (Fig. 128[139]).

Pentru a nu lăsa fără răspuns întrebarea de la începutul acestui subcapitol, vom spune că, în viziunea noastră, termenul sica se asociază mult mai bine cu acea armă curbă mai redusă ca lungime decât sabia, dar păstrându-i celelalte caracteristici şi care, conform terminologiei actuale, cel mai potrivit poate fi definită ca pumnal lung. Cu mai multe variante, unele într-adevăr mai greu asociabile cu această noţiune, motiv pentru care au fost catalogate de unii specialişti drept cuţite de luptă, avem dea face cu siguranţă cu aceeaşi armă.

11. Cuţitul de luptă curb

În opinia noastră, nici această armă nu are reprezentări databile în Antichitate, dar a fost descoperită o serie de artefacte care greu poate primi o altă interpretare. Cu o lamă groasă, foarte lată şi scurtă, având doar vârful puternic arcuit (Fig. 129[140]), piesele de acest tip pot juca, în ultimă instanţă, dublul rol de armă şi de unealtă, deşi obiectul utilităţii lor în cea de-a doua ipostază este mai greu de intuit. Prin masivitatea şi greutatea care le caraterizează, ele sunt mult mai potrivite pentru echipamentul unui războinic decât pentru orice altă întrebuinţare.

Se cuvin amintite, în final, şi acele reprezentări sau artefacte care, datorită caracterului lor fragmentar sau îndoielnic, nu au putut fi plasate la nici unul dintre palierele tipologiei. Avem în vedere mai întâi fragmentul de “sabie dacică curbă” păstrat la Muzeul din Sighişoara, cu numărul de inventar 10280, o lungime de 27 cm şi lăţimea de 3 cm (Fig. 130), descoperit în 1970 pe dealul Wietenberg (?). La acest exemplar, după ce se lăţeşte în prealabil, lama începe să se arcuiască după o curbură abia perceptibilă, care ar putea evolua spre o sabie de tipul A2B1a. Este ciudată însă acea evazare din partea mediană, prezenţa ei putând constitui un indiciu că arma nu a fost confecţionată de un meşter specializat, ci reprezintă mai degrabă o tentativă de imitare a tipului A2B1a. Tot la Muzeul din Sighişoara, sub numărul de inventar 3326b, se păstrează un fragment reprezentând “partea inferioară şi mânerul unei spade posibil dacice”, descoperire din anii ’60 ai secolului anterior făcută în castrul roman de la Podmoale (Fig. 131). Tăişul pe o singură parte indică însă nu o spadă, ci o sabie, iar uşoara înclinaţie a lamei sugerează, ca şi în cazul fragmentului precedent, tot o traiectorie de tipul A2B1a, chiar dimensiunile fiind apropiate: 23 cm lungimea şi 3,2 lăţimea. Un vârf de sabie curbă, desigur insuficient pentru a reconstitui o încadrare tipologică, ne-a fost semnalat în colecţiile Muzeului din Orăştie[141]. Un adevărat depozit de săbii ar fi fost descoperit la cetatea dacică de la Piatra Craivii, între care şi trei “falces dacicae”[142], dar piesele respective au fost eronat identificate, în realitate fiind vorba de cuţite curbe[143]. O menţiune se cuvine făcută şi în legătură cu acele piese semnalate bibliografic sau în alt mod şi care se dovedesc astăzi piste care nu conduc nicăieri. Este vorba de existenţa la muzeele din Sf. Gheorghe şi Bistriţa a unor exemplare de “paloş curbat”[144], afirmaţie care s-a dovedit fără acoperire[145]. Mult mai frustrantă este pierderea urmei sabiei descoperite sigur în zona Munţilor Orăştiei de un apicultor al cărui fiu a prezentat-o (spre achiziţie sau doar pentru informare?) unui arheolog de la Muzeul din Miercurea-Ciuc[146]. Aceasta ar fi a patra descoperire făcută în proximitatea capitalei dacice. La categoria reprezentări avem placa de marmură de la Sarmizegetusa, astăzi păstrată parţial[147], cu numele Legiunii IV Flavia Felix redat prin intermediul unor arme. Dispunem de două desene ale epigrafei (Fig. 132a[148]-b[149]), din păcate suficient de diferite pentru a nu putea emite, pe baza lor, nici o concluzie în ceea ce priveşte încadrarea tipologică a armelor. Se poate doar presupune că textul Legio IIII Flavia Felix a fost redat cu ajutorul unei săbii curbe reprezentate cu vârful în jos, având semnificaţia literei L, urmată de o seceră interpretabilă ca eg, apoi de două pumnale şi tecile lor, rezultând cifra legiunii, şi de două săbii curbe cu vârful îndreptat în sus, iniţialele numelui legiunii, F F.

O discuţie aparte impune reversul sestertului emis la Roma în 210 (RIC 800a, foarte rar). Datorită formei pe care o au, în acest caz, săbiile cu care grupul de soldaţi salută triada imperială formată din Septimius Severus, Caracalla şi Geta, am ezitat în ceea ce priveşte încadrarea tipologică şi chiar în selectarea monedei printre cele care conţin reprezentări de arme curbe dacice. Cu mâner scurt şi o lamă de dimensiuni medii, puţin 絜încovoiată în partea superioară, cu o curbură căreia parcă i se retează avântul (Fig. 133[150]), această sabie va fi înlocuită, pe emisiunea similară a lui Caracalla din 214, de nişte arme în formă de ţepuşă (Fig. 134[151]), ceea ce sugerează fie o lipsă de familiaritate a artistului cu subiectul pe care trebuia să îl reprezinte, fie inutilitatea unei individualizări etnice. Altfel spus, scena putea prezenta o adlocutio oarecare, dar putea viza şi o anume armată care, pentru a fi recunoscută, avea nevoie de un element identificator. Explicaţii care să pună sestertul severian în legătură cu dacii ar fi prezenţa împăratului în Britania, unde staţionau unităţi militare formate din daci, despre care o epigrafă databilă aproape în acelaşi timp cu vizita împăratului ne avertizează că foloseau, măcar ca simbol, sabia curbă (Fig. 90); apoi, soldaţii din faţa podiumului ar putea fi daci încorporaţi în garda pretoriană sau trupe de aceeaşi origine etnică dintre cele care l-au urmat cu fidelitate pe Septimius Severus în războaiele cu pretendenţii la tron. Destinul ciudat al reprezentării face însă incerte toate posibilele interpretări.

Falx Dacica

La capătul acestei tentative de tipologizare se impune o privire retrospectivă, prin intermediul căreia ne propunem să reaşezăm accentul asupra sabiei curbe – obiectul propriu-zis al proiectului nostru. Aplicând combinării celor două caracteristici (dimensiunea lamei şi forma curburii) logica matematică, pot rezultate atâtea tipuri de arme câte combinaţii posibile. Excluzând dintre acestea variantele care nu au fost reperate nici în reprezentările artistice ale Antichităţii şi nici printre descoperirile arheologice, am aşezat pe o ipotetică panoplie a armelor curbe dacice opt variante de sabie, trei variante de pumnal, două feluri de căngi sau cosoare şi un tip de cuţit, în total 14 piese. O panoplie prea aglomerată, dacă ţinem seama de epocă, de maniera prin care erau produse armele, pasibilă de eludarea tiparului cu fiecare artefact confecţionat şi, mai ales, de aleatoriul care caracterizează adeseori creaţiile artistice. S-a putut observa în mai multe rânduri cum un anume gen de compoziţie conţinea uneori un anume tip de armă, alteori altul. Sau, în realitate, schimbarea era doar cauza abilităţilor ori dizabilităţilor tehnice ale artistului? Nu avem totala convingere nici în ceea ce priveşte capacitatea noastră de a selecta şi categorisi imaginile, astfel că unele dintre ele e posibil să pară cititorului nefiresc încadrate sau mai potrivite la un alt palier al tipologiei.

De ce am ales totuşi o asemenea cale, dacă arbitrariul pândeşte la tot pasul, şi ce poate fi considerat valabil la capătul acestei clasificări? Sau, altfel spus, au folosit dacii opt variante de sabie? Sau, nu cumva avem de-a face cu o evoluţie a aceleiaşi arme, care îmbracă diverse forme în timp? Mai întâi, reamintim că raritatea artefactelor, invocată deja în introducere, a făcut imposibilă identificarea imediată a unui prototip pentru reconstituirea acelei arme care a produs romanilor un asemenea impact încât au transformat-o într-un simbol. Într-o astfel de situaţie, orice altă cale de informare era binevenită, iar cea a reprezentărilor artistice cea mai la îndemână. Desigur, nu am omis nici o clipă necesitatea de a confrunta între ele aceste reprezentări şi, mai ales, aceea de a le confrunta cu realităţile surprinse de cercetarea arheologică. Aceste considerente ne obligă să împărţim, din nou, cele opt variante de sabie rezultate în două categorii: sigure şi posibile. Cele sigure au ca suport un artefact asupra căruia nu planează nici un dubiu în ceea ce priveşte autenticitatea; celelalte au fost considerate posibile deoarece, chiar dacă nu au fost identificate încă astfel de artefacte, nu este exclus ca ele să apară în viitor, căci tehnica manuală prin care erau produse lasă loc pentru existenţa lor în epocă, fie şi într-un număr restrâns. Vom proceda şi la o redenumire a tipurilor, pentru a uşura operarea cu ele, în condiţiile în care abstractizarea matematică, desigur mult mai precisă, este greoaie şi dificil de reţinut.

I. Mai întâi o precizare necesară: în ciuda frecvenţei cu care apar reproduse tipurile de săbii lungi, în special pe monede, nu am găsit încă semnalat în literatura istorică nici un exemplar a ceea ce s-ar putea numi rhomphaea dacică – o sabie cu lama lungă, încovoiată puternic sau pe un traseu elegant, în funcţie de abilităţile tehnice ale fierarului sau de cele ale mânuitorului căruia îi era destinată. Lipsa descoperirilor arheologice provenind din spaţiul dacic face deci, deocamdată, gratuită clasificarea acestei arme în cele trei variante câte au rezultat prin compararea reprezentărilor identificate: A1B1a, A1B2a şi A1B3. Neputându-se stabili “pe viu” eventuale caracteristici diferenţiatoare, rămâne totuşi ca posibilă, chiar foarte probabilă existenţa unui astfel de tip de sabie, din moment ce s-a simţit nevoia ilustrării sale pe cele două monumente comemorative ale cuceririi Daciei. În ceea ce priveşte reprezentările sale de pe monede, nu cred că este lipsit de semnificaţie faptul că ele apar numai pe emisiunile din timpul domniei lui Traian, semn că, pe de o parte, dacii au investit în apărarea independenţei lor tot ce putea oferi panoplia de arme curbe, pe de altă parte că rhomphaea dacică, impresionantă şi feroce, nu era, totuşi, arma prin excelenţă asociată cu etnia lor.

II. Tot posibil şi chiar foarte probabil este şi următorul tip de sabie, de această dată scurtă, cu jumătatea superioară curbată după un traseu dependent cu siguranţă mai mult de abilităţile tehnice ale făuritorului decât de presupuse caracteristici ale uneia sau alteia dintre variantele posibile. Avem în vedere aici în special acele reprezentări monetare databile în anii de mijloc ai secolului III şi inventariate la tipul A2B2a pentru care o foarte bună analogie oferă sabia păstrată în patrimoniul Muzeului din Târgu-Mureş. Înregistrată ca “sica” şi “seceră”, aspectul său şi caracteristicile deja semnalate, care o individualizează între descoperirile de săbii dacice, au inhibat posibilele tentative de publicare. Pusă însă în legătură cu reprezentările târzii ale celebrei falx dacica mai sus menţionate, această armă are toate şansele de a ieşi din obscuritate şi de a deveni prototipul variantei finale pe care a putut-o îmbrăca sabia-simbol, într-o vreme în care graniţele provinciei romane erau serios puse la încercare de atacurile dacilor liberi şi când orice unealtă ascuţită îşi va fi găsit utilitatea ca armă. Îndrăznim deci să conchidem că avem într-adevăr de-a face cu o sabie dacică, de tipul Târgu-Mureş, databilă probabil în secolul al III-lea şi ilustrativă în special pentru cronologia finală a sabiei curbe, dar şi pentru epoca anterioară, când trebuie să fi existat şi forme artizanale, realizate de meşteri cu mai puţină dexteritate decât făurarii Sarmizegetusei.

Un al III-lea tip posibil este cel înregistrat ca A2B3, sabia cu lama scurtă şi încovoiată doar în vârf, pentru care cea mai potrivită ni se pare denumirea de gladius curbat. Combinaţia de termeni este numai aparent contradictorie, căci ea a circulat în Antichitate, cel puţin ca licenţă poetică. O întâlnim, spre exemplu, sub forma falcatus ensis (ensis fiind un sinonim pentru gladius[152]), în două dintre poemele Metamorfozelor lui Ovidiu[153]. Presupunem existenţa unei asemenea arme în ideea că prezenţa sa pe monumentul de la Adamklissi, ilustrat cu variate arme curbe, tocmai din acest motiv nu ar trebui să fie întâmplătoare sau doar consecinţa unei bâlbâieli a artistului. De asemenea, dacă într-adevăr unitatea de daci cantonată la (C)Amboglanna avea sabia curbă în dotare şi dacă cele două epigrafe descoperite la Birdoswald reproduc fidel imaginea ei, e de presupus o simbioză între falx şi gladius sau, poate mai bine spus, o ajustare a sabiei curbe după dimensiunile şi forma unei arme utilizabile într-un cadru disciplinat, în formaţiuni de luptă strînse, aşa cum erau cele ce compuneau armata romană. Am fi deci, din nou, în faţa unei variante mai degrabă târzii, hibridizate a sabiei curbe.

IV. Ultimul tip pe care îl propunem şi care este în sfârsit unul sută la sută sigur, l-am denumit Sarmizegetusa, după locul de provenienţă a celor trei săbii curbe despre care avem certitudinea că sunt autentice şi care au păstrate aproape integral toate caracteristicile: cea de la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca, cea de la Muzeul Naţional de Istoria Româiei din Bucureşti şi cea de la Complexul Muzeal Arad. Acest tip a fost identificat în tipologia anterioară ca A2B1a, dar cumulează şi variantele A2B1b şi A2B2b, pe considerentul că, în lipsa unor artefacte care să le acrediteze, ilustraţiile pe care se bazează pot fi interpretate ca rezultate ale stângăciei sau necunoaşterii suficiente din partea artistilor a obiectelor pe care trebuiau să le reprezinte.

Tratând deci, cu maximă reticenţă, realizările artei figurative, am rămas cu patru tipuri de bază, a căror multiplicare în subtipuri nu este, evident, prin nimic exclusă. Lucrurile pot sta însă şi invers căci, prin aducerea în discuţie a criteriului cronologic şi aplicarea principiului evoluţiei, cele patru tipuri de bază se restrâng la două: tipul rhomphaea dacică – sabia curbă lungă, şi tipul Sarmizegetusa – sabia curbă de dimensiune medie spre scurtă, care, în timpul stăpânirii romane, va evolua spre două subvariante: gladius curbat şi Târgu-Mureş. Restrângând la maximum unghiul de abordare şi privind sabia curbă dacică exclusiv prin prisma descoperirilor arheologice fără dubii asupra autenticităţii şi încadrării cronologice, suntem nevoiţi să constatăm că falx Dacica nu a îmbrăcat decât o singură formă, cea menţionată la tipul Sarmizegetusa, orice tentativă de tipologizare devenind astfel inutilă. Mergând mai departe pe acest fir interpretativ, suntem nevoiţi să restrângem şi perioada de utilizare a acestei arme la segmentul cronologic delimitat de domnia regelui Burebista şi a doua campanie a lui Traian în Dacia, căci nu avem exemplare databile înainte de secolul I î.Hr. şi nici posterioare cuceririi romane. Dintr-o asemenea perspectivă, se naşte firesc întrebarea: a fost oare acest timp suficient pentru a asigura armei o asemenea faimă încât reverberaţiile ei să răzbată până la mijlocul secolului al III-lea? Mai mult: a fost oare acest timp suficient pentru a asigura armei o asemenea răspândire în rândurile dacilor încât să-şi merite faima care i s-a atribuit? Nu ne aflăm cumva doar în faţa unei legende care îşi aşteaptă demistificarea? Judecând după locul de provenienţă – deocamdată doar unul, Sarmizegetusa Regia – şi după numărul (insignifiant !) de exemplare de sabie curbă neîndoielnic dacice, ar trebui să spunem că această armă era un apanaj al elitei, în speţă al nobililor apropiaţi regelui, aria sa de utilizare concentrându-se în jurul capitalei, chiar producerea ei fiind probabil limitată la atelierele de acolo. A fost, deci, mai degrabă un însemn ierarhic, al prestigiului, şi nu o armă de masă. De ce? Poate pentru că era încă o noutate, mai greu de confecţionat, mai scumpă, prea “elegantă” pentru un soldat de rând, prin forma şi accesoriul cu care era purtată. Rămân atunci, pentru uzul grosului luptătorilor, celelalte arme curbe, şi această afirmaţie pare confirmată de reprezentările artei figurative, care pune în lumină o multitudine de tipuri, de la uriaşele rhomphaeae la cosoare, pericolul şi eficacitatea lor fiind asigurate tocmai de această capacitatea de a se plia în funcţie de abilităţile războinice ale fiecăruia. Şi poate aşa se explică şi de ce textele latine vorbesc într-un mod atât de ambiguu despre falx atunci când o asociază cu dacii, împiedicând astfel identificarea exactă cu o armă anume.

Aceste ipoteze, categoric încă nedemonstrate, nu sunt contrazise de fragmentele de sabie păstrate la Muzeul din Sighişoara. Imperfecţiunile lor de fabricaţie pot fi un indiciu că şi alte ateliere produceau sabia, nu la aceleasi standarde ca cele de pe terasele de la Grădiştea Muncelului, dar oricum cu rezultate similare, ceea ce înseamnă că producerea ei nu era un monopol, ci că se răspândise şi în alte centre metalurgice. Povestea săbiilor ar putea fi însă mult mai complexă. Ar fi putut aparţine unor apropiaţi ai lui Decebal refugiaţi în urma înfrângerii sau unor reprezentanţi ai săi în teritoriu sau ar fi putut ajunge acolo pe alte căi: ca marfă ori ca pradă de război. Din păcate, în lipsa indiciilor clare de datare şi sub presiunea suspiciunii legate de locul descoperirii uneia dintre ele, orice scenariu este pură ficţiune.

Încheiere

La capătul acestui poate prea lung şi sinuos periplu, trebuie să recunoaştem că suntem în acelaşi impas în care ne aflam la începutul său. Încercarea de tipologizare a armelor curbe depăşeşte cu greu categoriile stabilite până acum, datorită rarităţii artefactelor şi caracterului duplicitar al reprezentărilor artistice. Încercarea de a suprapune noţiunea de falx folosită de autorii latini asupra sabiei curbe dacice nu a reuşit decât în măsura în care această asociere se oferă ca cea mai probabilă, deoarece, după domnia lui Traian, reprezentările de rhomphaea dispar, iar cele ale pumnalului sica sunt foarte rare. A reuşit însă pe deplin, cred, tentativa de a identifica – în exemplarul de la Muzeul din Cluj-Napoca, cel mai bine păstrat – prototipul pentru sabia curbă pe care ne-am propus să o confecţionăm, pentru a-i descifra secretele de fabricaţie şi eficacitatea. E irelevant că acel tip de sabie va fi fost mai puţin utilizat în epocă decât ne-am obişnuit să credem, căci difuzarea restrânsă nu-i diminuează cu nimic însusirile individuale. Dimpotrivă, prin eroismul pe care îl presupunea mânuirea unei asemenea arme, în erau scoase şi mai mult în evidenţă calităţile. Cred că la fel au gândit şi romanii şi, de aceea, chiar dacă selecţia în reprezentările artistice s-a efectuat în timp, alegerea sabiei curbe ca armă-simbol pentru a o aşeza în mâinile Daciei atunci când aceasta nu a mai fost prezentată drept captivă nu a putut fi întâmplătoare. Contează mai puţin silueta exactă a acestei săbii, mai ales dacă proscrierea armelor curbe dacice va fi condus deja la dispariţia sa. Este însă foarte importantă evoluţia pe care a avut-o percepţia acestui element definitoriu pentru supuşii nord-dunăreni înglobaţi în Imperiu în anul 106. Căci dacă în vremea lui Traian arma-simbol devenise inutilă, fiind strivită de superioritatea armamentului şi disciplinei legionarilor romani, sub Hadrian i se recuperează o parte din maiestatea anterioară, prin constituirea de unităţi auxiliare formate din daci, şi, astfel imaginea Daciei captive răpusă de jale este înlocuită de cea a unei provincii integrate în Imperiul pe care este chemată să-l apere tocmai cu teribila sabie cu care înainte îşi apărase independenţa[154]. Repetarea acestei imagini şi reactualizarea sa la mijlocul secolului al III-lea, într-o formulă nouă şi mai explicită, nu poate fi decât reflexia artistică a implicării dacilor în apărarea Imperiului. Întreaga serie de emisiuni monetare ale familiei imperiale a lui Filip Arabul trebuie să fi fost în legătură cu marele atac al carpilor, înfrânţi în anul 247, stindardele prezente alături de personificarea provinciei Dacia şi nelipsita sabie curbă din mâna sa ilustrând conlucrarea între legiuni şi supusii Imperiului într-un moment de criză, care putea pune sub semnul întrebării beneficiile stăpânirii romane. Reactualizarea vechiului simbol ar putea avea semnificaţii şi mai adânci, ca formă de exprimare ideologică şi materializare artistică a unui alt eveniment care se producea în acei ani, şi anume împlinirea unui secol şi jumătate de la cucerirea Daciei[155]. Oricum, este evident că simbolul, temut şi ostracizat cândva, devenise parte componentă a unei ideologii a coabitării. Acelaşi mesaj îl emană şi monumentele epigrafice înălţate de auxiliarii daci din Britania, care combină una dintre modalităţile comune de redare a victoriei – ramura de palmier – cu ceea ce consacrase cândva spiritul războinic al dacilor. Desigur, în toate cazurile, e posibil şi să fie vorba doar de reiterarea unui clişeu. Aceasta nu scade însă din valoarea mecanismului care a dus la apariţia respectivului clişeu, chiar dacă acest mecanism nu mai poate fi astăzi decât intuit. Ne permitem deci, în loc de demonetizarea unei legende, să încheiem prin a spune că falx Dacica este numele cel mai potrivit pentru cea mai frumoasă armă curbă a dacilor, pe care ei înşişi au creat-o, şi care, prin armonia proporţiilor, eleganţa formei şi bravura cu care a fost mânuită în momentele cruciale ale istoriei lor, şi-a câştigat pe drept statutul de simbol şi ale cărei secrete sperăm să ni le dezvăluie în totalitate cercetările viitoare.