Ancient literary sources provide clues about how the Geto-Dacian society was organised in the century prior to King Burebista’s rule. The nuclear family and the clan (an extended family) are institutions involved in the central political organisations. Several anthroponymic correspondences suggest the identity of several aristocratic clan that dominated the Getae Kingdom. Their existence is also proved by logical-historical and even archaeological arguments.
În societatea autohtonă din Dacia Magna, atât în epoca preclasică, aici analizată, cât şi în perioada următoare, a dominat familia nucleară. Poate cel mai important argument care susţine această aserţiune este dimensiunea locuinţelor descoperite în acest spaţiu: cu rarisime excepţii, acestea au suprafeţe mici sau medii[1], corespunzătoare unei structuri familiale reunind, ca regulă generală, doar două generaţii, cea a părinţilor şi cea a copiilor. Rarele excepţii puse în evidenţă[2] sunt susceptibile de a reprezenta, mai degrabă, reşedinţe de funcţii palaţiale – respectiv, construcţii în care se desfăşurau, indistinct, activităţi private şi publice.
Nu trebuie, totuşi, să ne imaginăm că familia extinsă (clanul, ginta) nu mai exercita nici un rol în societate – ci doar că nu mai deţinea rolul dominant în formarea coeziunii sociale, parte din rolurile sale arhaice fiind cedate fie către familia nucleară, fie către comunitatea teritorială, care apare o dată cu înlocuirea graduală a relaţiei de înrudire prin cea de vecinătate. De altfel, este greu de făcut o diferenţă între clan şi comunitatea de vecinătate în cazul aşezărilor mici şi relativ izolate, întrucât acestea, dacă nu constituie de la început familii extinse, tind să dobândească acest statut în generaţia următoare, prin înrudire. Şi unele configuraţii de tip „cuib de locuinţe” din aşezările extinse pot fi considerate ca reprezentând, cu mare probabilitate, expresia habitaţională a clanului.
Puţine sunt familiile lumii geto-dacice care reuşesc să iasă din anonimatul istoriei – şi nu este deloc surprinzător că acestea aparţin, fără exepţie, celui mai înalt palier al clasei aristocratice, casa regală. Izvoarele literare menţionează explicit doar câteva cazuri. Unul dintre acestea este cel al regelui get Kothelas[3] (personaj în care noi vedem un descendent, de sânge ori adopţie politică, este mai puţin relevant, al ultimului suveran pantracic, Kotys cel Mare[4]), despre care ni se spune că avea o fiică, prinţesa Meda, care va deveni una din soţiile regelui macedonean Filip al II-lea, ca parte a unui angajament de alianţă matrimonială. O generaţie mai târziu, în episodul celebru al ospăţului pe care Dromichetes îl oferă regelui prizonier Lisimah, cel dintâi îşi apelează oaspetele cu formula „tată”[5], care pare să indice, de asemenea, un acord diplomatic de tip matrimonial, petrecut ori cel puţin proiectat. Un alt caz de o oarecare notorietate este cel al regelui Rhemaxos, protectorul întregului Pont Stâng, despre care o inscripţie histriană ne dezvăluie că avea un fiu, Phra(...), căruia regele i-a încredinţat o misiune de poliţie militară[6]. Nu în ultimul rând, o altă inscripţie, de data aceasta dionysopolitană, face amintire la un anumit „tată” din (S)Argedava[7], la reşedinţa căruia s-a ostenit să meargă magistratul Acornion.
Toate aceste exemple ne sugerează că, în societatea geto-dacică (ori cel puţin în componenta sa getică), chiar şi atunci când ocupă o demnitate privilegiată în stat, individul nu dispune decât de o autonomie redusă în raport cu propria familie, care este tratată şi se manifestă ca o prelungire organică a condiţiei titularului puterii. Delegarea de competenţe executive către un membru al familiei, coexerciarea autorităţii ori asumarea rolului de „monedă de schimb” în jocul alianţelor matrimoniale sunt comportamente care nu se diferenţiază nici de cele prezumabile pentru perioada anterioară, prestatală, nici de cele manifeste (şi mai generos documentabile) în formaţiunile statale mai elaborate din vecinătatea apropiată. Similar, între familia regală (atipică prin poziţia sa privilegiată în societate) şi familiile „de normă comun” din lumea geto-dacică pare să fi existat o diferenţă sensibilă în ceea ce priveşte gradul de interdependenţă a membrilor grupului familial – care era cu atât mai relaxat, cu cât poziţia familiei în ierarhia socială era mai joasă[8].
Cu sau fără asemenea semnale, nu ne putem îndoi de faptul că, asemenea tuturor celorlalte societăţi din arealul elenistic (traco-elenistic), în societatea autohtonă din Dacia Magna exista o specializare de tip „străeuropean” în interiorul familiei, femeia exercitând rolul decizional dominant în chestiunile domestice, iar bărbatul, în cele eminamente sociale[9]. De asemenea, nu ne putem îndoi că familia era, în eşafodajul instituţional al statului getic (sau geto-dacic), înainte de orice altceva, un subiect pasiv al exercitării autorităţii politice, care utiliza această unitate socială ca bază de impunere social-economică, de recrutare militară, de obligaţii sacerdotale ş.a.m.d.
În cadrul discuţiei privitoare la poziţia pe care o avea familia în eşafodajul politico-juridic al statalităţii geto-dacice, un interes special prezintă statutul familiilor/clanurilor aristocrate. Influenţa deosebită pe care acestea o aveau în formarea deciziei şi exercitarea suveranităţii politice a fost semnalată încă în primele relatări asupra organizărilor politice din societatea autohtonă – şi e de ajuns să evocăm, aici, nota herodotiană despre „fruntaşii/bărbaţii de seamă”[10] de la curtea regală, care au facilitat demersul civilizator al lui Zalmoxes şi ascensiunea ca rege a acestuia, ori, pentru o etapă mult mai apropiată de orizontul cronologic de interes pentru noi, episodul despre negocierea dintre Dromichetes şi fruntaşii săi, în legătură cu soarta pe care urma s-o aibă prizonierul regal Lisimah – negociere care probează că, cel puţin până în generaţia diadohilor, familia regală nu era acceptată, în statalitatea autohtonă, ca izvor exclusiv al legitimităţii politice. Este adevărat, „vârsta de aur” a articulării regatului getic prin mecanismul frăţiilor princiare[11], pe care trebuie să-l prezumăm pentru lunga serie de generaţii în care aceşti principi au fost onoraţi cu funeralii fastuoase, era deja la zenit în zilele lui Dromichetes – dar trebuie să acceptăm că lumea clanurilor aristocratice autohtone n-a dispărut pur şi simplu, ci s-a transformat dintr-un suport al mecanismului de delegare a suveranităţii într-o bază de recrutare a elitei politico-juridice a statului.
Credem că am identificat, cu inevitabila marjă de probabilitate, patru sau chiar cinci asemenea clanuri aristocratice, toate intim conectate cu casa regală – de menţionat fiind că, poate cu excepţia celui dintâi, toate acestea sunt active şi în orizontul de timp pe care-l analizăm nemijlocit. Reconstrucţia noastră a pornit de la observaţia că un număr important de suverani geţi atestaţi de sursele literare antice au antroponime[12] care par a face parte dintr-o aceeaşi categorie semantică cu cel puţin un altul din aceeaşi clasă. O asemenea observaţie a mai fost făcută, însă ea a fost fie ignorată (eventual în temeiul prezumţiei că ne aflăm în faţa unor simple consonanţe onomastice), fie interpretată într-un sens care intră în coliziune frontală cu izvoarele literare – aşa cum este cazul cu interpretarea, de demontarea căreia ne-am ocupat la începutul acestui studiu[13], potrivit căreia Rubobostes ar fi identic cu Burobostes, iar Oroles cu Rolles.
Cele patru-cinci grupuri politonimice care ne-au atras atenţia sunt Zalmoxes – Zalmodegikos, Kotys – Kothelas – Cotiso, Dromichetes Lisymacheianul – Dromichetes Mithridaicul şi, respectiv, Oroles – Rolles. Nu am considerat că perechea Rubobostes – Burobostes/Burebista poate prezenta interes relativ la această problematică, întrucât elementul de legătură este, în acest caz, doar un sufix (bostes), care face trimitere explicită la un termen cu certe funcţii social-politice, cel de tarabostes, distinct atestat în izvoare. Reţinem, însă, ca posibilă, dar cu un grad mai scăzut de probabilitate, şi o a cincea relaţie: cea între suveranul pantracic Seuthes/Zeuta şi strategul Seuthes din vremea confruntării lui Dromichetes cu Lisimah.
Câteva lămuriri se impun, însă, cu privire la identitatea celorlaţi opt-nouă suverani. Cel dintâi – Zalmoxes – este, vădit, eroul civilizator al geţilor, considerat multă vreme şi, în opinia noastră, fără temei, figura centrală a unui nedovedit panteon divin exclusivist al geto-dacilor, pentru care am reconstituit ca interval probabilistic de domnie perioada post 508 î.Hr.–ante 468 î.Hr.[14]. Asociat acestuia, prin onomastică, este Zalmodegikos[15], suveranul atestat într-o inscripţie de la Histria, cetate cu care-şi negociază interesele economice – a cărui domnie poate fi datată în prima treime a secolului III î.Hr. În ceea ce-l priveşte pe Kotys[16], îl avem în vedere, evident, pe Kotys cel Mare[17], a cărui domnie este destul de precis datată în intervalul anilor 380 – 360 î.Hr. şi a cărui exercitare de autoritate asupra geţilor (directă sau mijlocită printr-un act de vasalizare) nu poate constitui obiect de îndoială, mai ales datorită atestării prezenţei sale prin inscripţiile gravate în piesele de tezaur de la Agighiol[18] sau Borovo[19]. Asociat acestuia este regele traco-get Kothelas/Rex Histrianorum[20], cel devenit în 340/339 î.Hr., socrul regelui macedonean Filip al II-lea – tot aici având destule temeiuri să-l încadrăm şi pe regele dac Cotiso, de la cumpăna secolelor I î.Hr. – I d.Hr., succesorul imediat al lui Deceneu pe tronul de la Sarmizegetusa[21].
O situaţie mai specială avem în cazul celor doi Dromichetes, dat find că istoriografia noastră nu şi l-a adjudecat, până acum cel puţin, decât pe adversarul lui Lisimah din perioada 300 – 290 î.Hr.[22]. Spre deosebire de acest Dromichetes Lisimacheianul[23], a cărui mare notorietate se datorează mai ales atribuirii celebrei fabulei a ospăţului[24], Dromichetes Mithridaicul a trăit şi – în interpretarea noastră – a domnit asupra geţilor în perioada celui de-al doilea război mithridaic, participând cu un important contingent la bătălia de la Cheroneea din 85 î.Hr.[25], în cursul căreia se pare că şi-a pierdut viaţa. Rezumăm, aici, argumentele acestei interpretări. Potrivit lui Appian, cea de-a doua armată trimisă de Mithridates în Peninsula Balcanică (după ce legiunile lui Sulla au distrus prima armată, condusă de Archelaus), a reunit sub comanda fiului lui Mithridates, Archatias, 120.000 de luptători, dintre care tracii au dat cea mai importantă parte[26], sub comanda acestui Dromichetes secund. Considerăm cu totul improbabil ca acest contingent să fi fost furnizat de Tracia propriu-zisă: după înfrângerea de la Pella din 168 î.Hr. şi transformarea Macedoniei vecine în provincie romană, regatul Traciei devenise un stat clientelar Romei, condus de o casă regală obedientă acesteia şi (mai ales în condiţiile conflictelor mithridatice!) bine supravegheată de dispozitivul militar roman, care utiliza acest stat, mai mult chiar decât provincia Macedonia, într-o bază logistică pentru amplele sale operaţiuni. Posibilitatea ca tracii de la Cheroneea să fi provenit din micile formaţiuni tracice neintegrate regatului de la sud de Haemus – precum eneţii, dardanii şi sintii, explicit menţionaţi în evenimente – este de exclus, din trei considerente: întâi, pentru că naratorul îi menţionează distinct; apoi, pentru că dimensiunea foarte redusă a acestor formaţiuni etno-politice nu le-ar fi permis să furnizeze un contingent atât de însemnat încât să propulseze un vicecomandant al coaliţiei; nu în ultimul rând, pentru că, după dezastrul de la Cheroneea (unde au supravieţuit numai 10 mii din cei 120 de mii de luptători), nu ar mai fi avut resurse să susţină ulterior, micile hărţuiri la frontiera macedoneană, explicit menţionate în relatare. Singurul actor politico-militar care are şi resursele, şi motivarea, şi oportunitatea de a interveni astfel în evenimente este regatul geţilor dunăreni, traci şi ei, domeniu statal în care (în afara coincidenţei onomastice dintre liderul momentului şi adversarul lui Lisimah), mai găsim încă un argument al acestei interpretări: perfectul sincronism cu procesele şi evenimentele care urmează. Criza declanşată de dispariţia cvasicompetă a unei armate şi a suveranului care a comandat-o este ilustrată de misiunile pe care şi le asumă doi dintre cei mai importanţi sacerdoţi ai momentului şi regiunii: grecul Acornion de la Dionysopolis (care se deplasează tocmai în urma acestor evenimente la acel „tată” de la (S)Argidava) şi Deceneu al geţilor, care porneşte spre Egipt[27] (unde – deloc întâmplător – domneşte în acel moment Ptolemeu al IX-lea Soter, rudă şi aliat necombatant al lui Mithridates[28]), iar mai apoi (sincron cu momentul în care adversarul tuturor, Sulla, preia comanda absolută a statului roman), spre Dacia lui Burebista.
În ceea ce-i priveşte pe Oroles şi Rolles/Rholes, contextele în care au domnit aceştia sunt mult mai limpezi. Cel dintâi este cel care a făcut faţă invaziei bastarne din anii 179-175 î.Hr.[29], în vreme ce Rolles este suveranul separatist al geţilor moesi, care se aliază în anii 29-28 î.Hr. cu generalul roman Licinius Crassus împotriva lui conaţionalului Dapyx[30]. În fine, o situaţie interesantă avem şi în cazul celor doi Seuthes pe care-i prezumăm, cu o rezervă mai mare decât în cazul celorlalţi, a reprezenta acelaşi clan aristocratic. Dacă cel dintâi este regele Seuthes/Zeuta[31], care – deşi odrys de neam – comandă în Chersonesul tracic o oaste care înglobează şi un contingent de 2.000 de pedestraşi geţi şi pe care posteritatea îl reţine ca unul din regii-sacerdoţi ai neamului getic[32], cel de-al doilea este un strateg al armatei lui Dromichetes Lisimacheianul, care reuşeşte în misiunea de a-l atrage pe diadoh la nordul Dunării[33]. Ceea ce pare a complica, în acest caz, contextul, este faptul că, în chiar generaţia anterioară, asupra tracilor odryşi domnea un rege cu acelaşi nume, reţinut în istoriografie drept Seuthes al III-lea, care intervine la rândul său în evenimente, îndemnându-i la răscoală pe odrysii săi, după înfrângerea suferită de Zopyrion în faţa geţilor. Este foarte probabil ca între cei doi tizi cvasicontemporani, regele odrys şi strategul get, să existe o legătură de rudenie, un membru al familiei regale odryse avându-şi loc la curtea vecinului şi aliatului getic.
Deşi nu excludem cu totul posibilitatea ca unele dintre aceste consonanţe onomastice să reprezinte simple coincidenţe (antroponime „la modă”[34] sau asumate în baza unor norme cutumiare, dintr-o paletă restrânsă de opţiuni), credem că mult mai probabilă este ca ele să reprezinte identitatea câtorva clanuri care s-au alternat la conducerea regatului getic, de-a lungul celor cinci secole care au precedat desfiinţarea de facto a regatului sub presiunea (şi cucerirea romană). Zalmoxienii, Seuthienii, Cotisonii, Dromichetanii şi Orolesii ne oferă acelaşi set de elemente caracteristice care definesc şi marile familii aristocratice din alte societăţi ale contemporaneităţii lor, inclusiv cele din spaţiul politic roman. Ei coexistă unii cu alţii, îşi adjudecă puterea supremă în stat în detrimentul celorlalţi (atunci când pot), fac pate din cercul imediat al puterii atunci când nu pot sau nu-şi doresc funcţia supremă – precum în cazul strategului Seuthes), se concurează (poate până la nivelul hărţuirilor armate reciproce), dar formează şi alianţe care dau conţinut puterii decizionale şi executive, asigură baza de cadre pentru curtea regală, comandamentele militare, elita davensă ş.a.m.d. Dar, spre deosebire de perioada „frăţiei princiare”[35], aceste clanuri nu mai sunt depozitarii suveranităţii nici în nume propriu (în numele clanului), nici laolaltă, prin înţelegerea tuturor clanurilor, decizia politică aparţinând acum – ne-o sugerează şi incidentul de la capturarea lui Lisimah de către Dromichetes[36], şi autoritatea necontestată a lui Oroles în raport cu mercenarii daci[37], şi autoritatea fermă a comandantului Cloilios la Pydna[38] – nici măcar persoanei regelui, ci instituţiei regale, legată (vom reveni asupra acestui aspect) să procedeze într-un fel sau altul de diferite contracte de natură diplomatică, sacerdotală, strategică sau de politică internă. Deloc surprinzător, aceste clanuri aristocratice nu sunt ferm ancorate în ansamblul etnocultural pe care-l domină: Seuthienii descind dintr-o veche casă regală odrysă care-şi întinde conexiunile în spaţiul eminamente getic, iar Cotisonii aparţin unei încrengături genealogice panregionale, cu ramuri în întregul bazin traco-ponto-dunărean. Longevitatea dovedită de aceste clanuri[39] este şi ea un fapt comun în epocă şi regiune: ca să dăm un singur exemplu, în celebra familie romană a Scipionilor, avem atestat un consul cu acest nume, Lucius Cornelius Scipio Barbatus, la anul 298 î.Hr., pentru ca, în anul 52 î.Hr., în această demnitate să acceadă Quintus Caecilius Mettelus Pius Scipio, după ce cel puţin o duzină de alţi Scipioni, efectiv înrudiţi[40], au exercitat aceeaşi funcţie - iar exemple similare pot fi identificate cu uşurinţă şi în structurile aristocratice ale spaţiului grecesc, egiptean ori microasiatic.
Dacă, inevitabil, identificările celor cinci clanuri aristocrate din lumea getică (geto-dacică) pe baza consonanţelor onomastice menţine această reconstrucţie doar în domeniul ipotezelor (dar a unora, totuşi, de probabilitate ridicată), existenţa în sine a acestei categorii a familiilor nobiliare şi a rolului lor dominant în plan social-politic nu poate fi pusă la îndoială[41]. Ştim că societatea căreia îi aparţineau aceste clanuri avea pentru desemnarea lor un termen specializat: tarabostes[42], ceea ce oferă deja un indiciu al conştientizării (şi, poate, a instituţionalizării) acestei poziţii privilegiate chiar înăuntrul societăţii respective. Un alt indiciu al existenţei unei „conştiinţe de statut” la nivelul clanurilor aristocratice autohtone îl constituie practica înmormântărilor tumulare[43], practică menită, deopotrivă, să marcheze solidaritatea de clan[44] şi, respectiv, diferenţa de status faţă de celelalte categorii sociale. La acest aspect al problemei, nu putem să trecem cu vederea faptul că societatea geto-dacică pare a cunoaşte, într-un sincronism elocvent cu deja invocata incrementa Dacorum, o mutaţie revoluţionară de comportament funerar, manifestată printr-o drastică şi încă neelucidată scădere a mormintelor (fenomen în vădită discordanţă cu creşterea semnificativă a densităţii de locuire, detectată arheologic) şi, totodată, printr-o vizibilă sărăcire a inventarului mormintelor[45]. În ce ne priveşte, fără să ne propunem să abordăm problematica în ansamblul ei, ne exprimăm opinia că această incontestabilă mutaţie de atitudine în domeniul funerar a avut un caracter mai puţin revoluţionar decât se presupune – pe de o parte, întrucât schimbarea de atitudine pare a se petrece pe durata a cel puţin două-trei generaţii[46], pe de altă parte, întrucât substituirea inventarului de prestigiu (reflectat în tezaurele de tip princiar din epoca arhaică) cu un inventar mai auster, de tip războinic, nu constituie o modificare de rituri şi credinţe[47], ci dimpotrivă, o continuare a celor precedente[48], care sunt însă practicate cu resurse materiale vădit restrânse[49], dar la o scară socială semnificativ lărgită. Esenţial rămâne faptul că practicile funerare din această epocă continuă să aibă o amprentă distinctă a elitei aristocratice, probând o solidaritate de uz social a clanului, eventual chiar o codificare mai cuprinzătoare a manifestărilor publice ale acestuia, dar şi o succesiune acceptată social[50] a generaţiilor înăuntrul aceluiaşi clan.
I. Izvoare literare
Appian |
Appian din Alexandria, Historia Romana, H. White (trad.), Ed. Loeb, Harvard University Press 1972 |
Athenaios |
Athenaios, Ospăţul înţelepţilor, Barbu, Nicolae I. (trad.), Ed. Minerva, Bucureşti 1978 |
Dio Cassius |
Cassius, Dio Cocceianus, The Roman History: The Reign of Augustus, Ian, Scott-Kilvert (trad.), Harmondsworth, Middlesex, England; New York, NY, USA, Penguin Books, 1987 |
Herodot |
Herodot, Onu, Liviu (ed.), Şapcaliu, Lucia (ed.), Istorii, Ed. Minerva, Bucureşti 1984 |
Iordanes |
Iordanes, Getica, Drăgan, J.C. (ed.), trad. Popa-Lisseanu, Gh. (trad.), Ed. Nagard & Centrul European de Studii Tracice, Roma 1986 |
Iustinus |
Justinus, Marcus Junianus, Pompeius (Trogus), Wetzel, Johann Christian, Friedrich (ed.), Historiae Philippicae, Ed. David Sigert, Lipa 1806 |
Strabon |
Strabon, Geografia, vol. I, II, III, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, 1974, 1983 |
Titus Livius |
Titus Livius 1976, Ab urbe condita, vol 1+2, Marinescu Nour, A. (trad.), Ed. Minerva, Bucureşti 1976 |
II. Literatura modernă – sinteze şi volume
Bejan-Măruia 2003 |
Bejan, Adrian, Măruia, Liviu, Istoria şi civilizaţia geto-dacilor (I), Ed. Universităţii de Vest, Timişoara |
Boudon & alii 1996 |
Boudon, Raymond, Besnard, Phillpipe, Cherkaoui, Mohamed, Lecuyer, Bernard-Pierre (coord.), Dicţionar de sociologie Larousse, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti |
Daicoviciu 1968 |
Daicoviciu, Hadrian, Dacii, Ed. Pentru Literatură, Bucureşti |
Dumitrescu-Vulpe 1988 |
Dumitrescu, Vladimir, Vulpe Alexandru, Dacia înainte de Dromihete, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti |
Grinin 2004 |
Grinin, Leonid, Efimovich (ed.), Carneiro, Robert L., Bondarenko, Dmitri M., Kradin, Nikolay N., Korotayev, Andrey V., The early state, its alternattives and analogues, Ed. Ucitel, Volgograd |
Iustinus/Yardley – Develin 1994 |
Justinus, Marcus Junianus, Yardley, J.C. (trad.), Develin, Bob (introd.), Justin’s Epitome of the Philippic History of Pompeius Trogus, ed. Oxford University Press, London |
Lancellotti 2002 |
Lancellotti, Maria Grazia, Attis – between myth and history: king, priest and god, Ed. Koninlijke Brill, Leiden |
Nistorescu 2005 |
Nistorescu, Laurenţiu, Statele DacoRomaniei, Ed. Waldpress Timişoara |
Nistorescu 2009 |
Nistorescu, Laurenţiu, Stat şi instituţii politice în Dacia preburebistană. Cazul Geţiei în secolele V – III î.Hr., teză de dizertaţie la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie – Universitatea de Vest Timişoara (în curs de publicare) |
Pârvan 1982 |
Pârvan, Vasile, Getica, o protoistorie a Daciei, Ed. Meridiane, Bucureşti |
Petre 2004 |
Petre, Zoe, Practica nemuririi. O lectură critică a izvoarelor greceşti referitoare la geţi, Ed. Polirom, Iaşi |
Petrescu-Dâmboviţa et alii, 2001 |
Petrescu-Dâmboviţa, Mircea, Vulpe, Alexandru (coord.), Istoria românilor – vol. I, Academia Română, Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie, Ed. Enciclopedică, Bucureşti |
Pippidi 1988 |
Pippidi, D.M., Studii de istorie şi epigrafie, Ed. Academiei RSR, Bucureşti |
Pop & alii 2006 |
Pop, Horea, Bejinariu, Ioan, Băcueţ-Crişan, Sanda, Sana, Daniel, Csok, Zsolt, Şimleu Silvaniei – monografie arheologică, Ed. Mega, Cluj-Napoca |
Popa-Lisseanu 2007 |
Popa-Lisseanu, G., Oprişan, I. (ed), Dacia în autori clasici, Ed. Vestala Bucureşti |
Preda 1994 |
Preda, Constantin (coord.), Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României (EAIVR) vol I A-C, Ed. Enciclopedică, Bucureşti |
Ryan 1998 |
Ryan, Francis X., Rank and Participation in the Republican Senate, Ed. Franz Steiner, Stuttgart |
Wilson 2003 |
Wilson, Edward, O., Sociobiologia, Ed. Trei, Bucureşti |
III. Literatura modernă – articole
|
|
Daicoviciu 1967 |
Daicoviciu, Hadrian, „Regatul” lui Rhemaxos, în “Acta Musei Napocensis” IV, p. 445-446 |
Irimia 2005 |
Irimia, Mihai, Descoperiri getice în zona Adâncata (com. Aliman, jud. Constanţa), în „Pontica XXXVII-XXXVIII”, Ed. Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa, pg. 319 – 384 |
Nistorescu 2010-a |
Nistorescu, Laurenţiu, O propunere de identificare a lui Rex Histrianorum, în „Bibliotheca Historica et Archaeologica Universitatis Timisiensis”, Timişoara, nr. 12, pg. 173-181 |
Nistorescu 2010-b |
Nistorescu, Laurenţiu, Un precedent al arhe-ului burebistan: cooperarea militară daco-getică din epoca lui Rubobostes şi Oroles, în „Studii de Istoria Banatului”, Timişoara, nr 34, pg. 23-42 |
Nistorescu 2010-c |
Nistorescu, Laurenţiu, Regalitatea arhaică. Momentul Zalmoxes, în „Studii de Istoria Banatului”, Timişoara, nr 34, pg. 5-22 |
Popa 2004 |
Popa, Cristian Ioan, Descoperiri dacice pe valea Cugirului, în „Acta Musei Devensis – Daco-Geţii”, Ed. Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane, pg. 83-166 |
Russu 1963 |
Russu I. I., Zoltes şi Rhemaxos, în „Apulum” Alba Iulia, nr. VI, pg. 123-144 |
Sîrbu 1994 |
Sîrbu, Valeriu, Consideraţii asupra habitatului getic din zona Căscioarele, jud. Călăraşi, în „Revista Bistriţei” VIII/1994, Ed. Muzeul Judeţean Bistriţa-Năsăud, p. 25-34 |
Sîrbu 2000 |
Sîrbu, Valeriu, The connection between the tomb and the status of the dead with the Getic-Dacians, în „Practiques funeraires dans l”Europe des XIIIe –Ive s.av.J.-C. / Actes du IIIe Colloque International d’Archeologie Funeraire”, Ed. Institutul de Cercetări Eco-Arheologice, Tulcea, pg. 183 – 212 |
IV. Webografie
Dio Cassius |
http://penelope.uchicago.edu/Thayer/E/Roman/Texts/Cassius_Dio/home.html , 15.01.2011 |
Olteanu 1 |
http://soltdm.com/sources/inscr/IGB13/IGB13.htm , 5.03.2011 |
Olteanu 2 |
http://soltdm.com/langtdm/thes/d/Dromichaites.htm#_edn7 , 5.03.2011 |
Ptolemeu |
http://penelope.uchicago.edu/Thayer/E/Gazetteer/Periods/Roman/_Texts/Ptolemy/home.html , 20.12.2010 |
Articolul a apărut în Analele Universităţii de Vest din Timişoara – Sociologie, Psihologie, Pedagogie şi Asistenţă Socială nr 17/2011, pg. 25-36, ed. Universităţii de Vest Timişoara
[1] Spre exemplu, în microzona Radovanu, dimensiunile locuinţelor identificate oscilează între 6 şi 21 mp (în cazul bordeielor), respectiv, sub 20 mp (în cazul locuinţelor de suprafaţă) (Sîrbu 1994, pg. 27-28). Dimensiunile mici şi medii caracterizează şi locuinţele din aşezările situate în depresiunile Ciuc şi Covasna (Crişan 1994, pg. 85).
[2] Un asemenea exemplu este locuinţa “aristocratică” de la Cugir (aparţinând, însă, secolului următor), care are cca. 56 mp (Popa 2004, pg. 85-86)
[3] Satyrus, cf. Athenaios, Banchetul înţelepţilor, XII, 557b; XIII, 556 b-d.
[4] Nistorescu 2010-a
[5] Diodor din Sicilia, Excerpta Sententiarum, cf. Popa-Lisseanu 2007, pg. 218-219.
[6] Russu I.I. 1963, Daicoviciu 1968, pg. 79-81
[7] Destinaţia magistratului Acornion din Dionysopolis a fost lecturată de obicei „Argedava”, iar o interesantă contrapropunere, formulată până acum, este „Zargedava” (printre alţii, la Lica 1997). Inscripţia, deteriorată în acel pasaj, pare însă a avea un sigma în faţa toponimului, a cărui alăturare ne conduce la un alt toponim atestat, Sargedava/Sargidava (vezi supra, nota 17). Inscripţia şi o discuţie detaliată asupra textului, la Sorin Olteanu (Olteanu 1) şi Bejan-Măruia 2003, pg. 102-103.
[8] Cel puţin, aceasta este impresia pe care o lasă consemnări precum cea a lui Quintus Horatius Flaccus, care se face ecoul ştirilor despre o formulă familială în care soţul şi soţia au statut relativ egal: „Defunctumque laborius /Aequali recreat sorte vicarius / Illic matre carentibus / Privignis mulier temperat innocens...” (Ode III, 24 – cf. Popa-Liseanu 2007, pg. 24 şi 27-28). Fireşte, nu putem supraevalua acest gen de informaţii, menit mai curând să ofere un reper etic societăţii romane decât să reflecte riguros realitatea.
[9] Aşa se explică, foarte probabil, şi absenţa cvasigenerală a femeilor (atât ca personaje individuale, cât şi ca „personaj colectiv” sau generic) din izvoarele literare antice referitoare la geto-daci. Acest fapt face şi mai interesante episodul substituirii luptătorilor daci cu femeile din fabula despre Oroles (Iustinus, XXXII, 3,16) sau, anterior, saga despre prinţesa Meda, fiica lui Kothelas – care are, totuşi, doar funcţia de „obiect de schimb”.
[10] La Herodot (IV, 94 - 96), expresia are forma ton proton ton aston, în care Zoe Petre (Petre 2004, pg 72, nota 1) a văzut, cu deplin temei, oglindirea asupra geţilor a unei organizări politice de tip grecesc. Nu este însă, necesar să prezumăm că acest lucru s-ar datora unei neînţelegeri a situaţiei din teren de către Herodot, întrucât faptul că geţii au împrumutat modele instituţionale din lumea urbanizată greco-elenistică este îndeajuns de bine documentat.
[11] Sub aspectul generării sale, statul arhaic este, de regulă, o sumă de domenii princiar-gentilice ierarhizate mai mult sau mai puţin rigid (vezi şi Wilson 2003, pg. 39-42), condiţie care explică de ce, în această etapă incipientă, procesul de organizare statală este reversibil. În opinia noastră, statul getic şi-a consumat această etapă în cadrele instabile, dar bogate în experienţe instituţionale, ale condominiului odryso-get, al cărui ultim exponent major este tocmai Dromichetes.
[12] Conexiunea lor cu personaje ocupând poziţii privilegiate în sistemul social-politic şi probabilitatea ridicată ca acest aspect să aibă un anumit corespondent în ceea ce priveşte semantica onomastică, ne determină să tratăm aceste nume ca politonime.
[13] Capitolul „Un precedent al arhe-ului burebistan: cooperarea militară daco-getică din epoca lui Rubobostes şi Oroles”, a cărui primă parte a fost publicată şi în SIB 34/2010, pg. 23-42 (Nistorescu 2010-b)
[14] Herodot, IV, 94–96. Discuţia cu privire la „dosarul istoricităţii lui Zalmoxis”, expusă pe larg în Nistorescu 2005, Nistorescu 2009 şi Nistorescu 2010-c
[15] Daicoviciu 1968, pg. 76-77
[16] Redactat fie în această ortografie, fie în forma Cotys/Cotiso, acesta este, poate, cel mai notoriu politonim din spaţiul pantracic, care a fost purtat de cel puţin 15 suverani sau principi traco-odrysi, traco-sapeeni, bosporani, get (în cazul lui Kothelas) sau dac (în cazul succesorului imediat al lui Deceneu la tronul Sarmizegetuzei, Cotiso). Prestigiul politonimului derivă din asocierea cu teonimul Kotys/Kotitto (al cărui festival celebra răpirea Persephonei, făcând astfel conexiunea cu sistemul religios dionysiaco-orfeic – vezi şi Lancellotti 2002, pg. 25-31).
[17] Athenaios IV, 131, Demosthenes, Contra Aristokrates, 23.8 şi urm.
[18] Preda 1994, pg. 41
[19] Preda 1994, pg. 198
[20] Satyrus, cf. Athenaios, Banchetul înţelepţilor, XII, 557b, XIII, 556 b-d. Despre identitatea Kothelas/Rex Histrianorum, la Nistorescu 2009 şi Nistorescu 2010-a.
[21] Includerea lui Cotiso în această “listă a clanurilor” este facilitată de faptul că a domnit în generaţia imediat următoare uniunii politice dintre geţi şi daci, realizată de Burebista şi Deceneu, ceea ce poate explica împrejurile prin care un clan getic a ajuns să dobândească influenţă în spaţiul eminamente dacic.
[22] Diodor, Reliquiae XXI, 11-12, cf. Popa-Lisseanu 2007, pg. 219
[23] L-am supranumit „Lisimacheianul” pentru a-l deosebi de tizul său de peste două secole (”Mithridaicul”, întrucât a fost contemporan şi chiar asociat cu Mithridate). Am considerat improprie diferenţierea celor doi prin atribuirea unor numere (I şi II), întrucât nu putem determina câţi Dromichetes s-au aflat pe tronul getic pe durata existenţei de sine stătătoare a acestui regat.
[24] Scena este, altminteri, un element stilistic comun în literatura greco-elenistică, după cum a atras atenţia, printre alţii, şi Zoe Petre.
[25] Appian, XII, 41
[26] Chiar mai numeroasă decât cea furnizată de principalul actor politic al conflictului, Regatul Pontului, dacă judecăm după ordinea enumerării contingentelor etnice.
[27] Strabon, VII, 3, 11
[28] Atragem atenţia şi asupra unui alt „detaliu” de mare însemnătate în interpretarea evenimentelor: toţi marii lideri ai coaliţiei panelene, precum şi personajele de conexiune dintre aceştia sunt, într-un fel sau altul, legaţi de sacerdoţiul dionisiac: Mithridates însuşi (care-şi ia supranumele Dionysos), Ptolemeu Soter, Tigranes al Armeniei, foarte posibil tracul Spartacus, Acornion, Deceneu (care, în virtutea prezumatei sale demnităţi de sacerdot suprem al geţilor, pare a fi şi deţinătorul puterii legitime pe durata vacanţei la tron) ş.a.
[29] Iustinus, Epitome XXII
[30] Dio Cassius, LI, 26, 1
[31] Polyaenus VII, 38
[32] Iordanes, Getica 38. Analiza acestui pasaj şi identificarea lui Zeuta/Zeutas cu Seuthes (primul dintre regii cu acest nume, care a domnit între anii 424-410 î.Hr. şi care era nepot al lui Sitalkes), precum şi observaţia că Seuthes şi Sitalkes erau percepuţi ca regi deopotrivă ai geţilor şi odryşilor, la Zoe Petre 2004, pg. 215-219.
[33] Polyaenus, Stratagemata VII, 25, conf. Sorin Olteanu (Olteanu 2), care semnalează şi redactarea Aites în câteva ediţii mai vechi ale perei lui Polyaenus.
[34] Reţinem, spre exemplu, faptul că antroponimul Oroles are legătură cu radicalul grec „oros” (munte).
[35] Ne îngăduim să desemnăm astfel perioada statalităţii arhaice, din epoca condominiului traco-getic, întrucât aceasta corespunde în plan arheologic fastuoaselor morminte princiare, un indicator cert al articulării statului primar pe structura şeferiilor tribale, prin mecanisme voluntariste (de genul „consiliului de principi”)
[36] Atât cât poate avea un conţinut riguros istoric, episodul polemicii dintre Dromichetes şi cel puţin o parte a comandanţilor săi (în rândul cărora ştim că se număra şi strategul Seuthes) indică un raport de forţe relativ echilibrat între cele două părţi, în formula „adunarea/sfatul consiliază, regele decide”.
[37] Menţiunea de la Trogus Pompeius ne dă de înţeles că tratamentul aplicat mercenarilor daci era degradant, dar că aceştia l-au respectat.
[38] Decizia lui Cloilios de a nu-şi angaja armata în luptă este luată pe loc, în funcţie de negocierile (eşuate) cu Filip al V-lea, iar ordinul de reîntoarcere este urmat fără defecţiuni, deşi avem a presupune că, pentru o mare parte a participanţilor mobilizaţi, motivaţia acestei costisitoare deplasări de la Dunăre la ţărmul Mării Egee era şansa unui beneficiu economic (din soldă, pradă etc.)
[39] Între cei doi Zalmoxieni există o distanţă cronologică de şapte-opt generaţii; de la Kotys cel Mare la dacul Cotiso se scurg 14-15 generaţii (care consemnează, totuşi, cel puţin 15 personaje); cei patru Seuthes acoperă un interval de „doar” cinci generaţii; Dromichetanii sunt despărţiţi de şapte-opt generaţii, iar Orolesii, de cinci-şase generaţii.
[40] Ryan, tabelul "Relationship between several roman noble families (c. 300 - 50 BC)"
[41] Într-un corp social-politic de mai multe sute de mii de membri (aşa cum am estimat că era structurată fiecare din cele trei mari componente ale societăţii autohtone din Dacia Magna în secolul II î.Hr. – vezi supra), ordinul de mărime al clanurilor aristocratice poate fi estimat la câteva zeci, în mod excepţional câteva sute.
[42] În afară de cuprinderea sufixului bostes în antroponimele Rubobostes şi Burobostes/Burebista, termenul tarabostes este explicit atestat la Iordanes (Getica 39), într-un context care explicitează semnificaţia sa de categorie (elită) socio-instituţională.
[43] Cel puţin doi dintre cei patru tumuli de la Cugir (aparţinând orizontului cronologic al secolelor II-I î.Hr.) sunt consideraţi princiari (Popa 2004, pg. 114-118). Tumuli funerari mai mult sau mai puţin aristocratici sunt atestaţi şi la Adâncata-Constanţa – cinci lângă aşezarea fortificată şi doi lângă cea deschisă (Irimia 2005, pg. 320 şi urm.), ca şi în preajma altor aşezări prezumate de tip dava.
[44] Este un fapt general acceptat că orice obicei funerar exprimă în primul rând mentalitatea grupului care-l organizează (proclamându-şi astfel legătura privilegiată cu defunctul), şi doar în plan secund atitudinea defunctului însuşi.
[45] Semnalând această stare de fapt, Valeriu Sîrbu atrage atenţia că situaţia nu poate fi pusă nici pe seama carenţelor de cercetare, nici pe o prezumabilă vidare de populaţie (Sîrbu 2000, pg. 186-188).
[46] Acest scenariu este sugerat mai ales de cazul cimitirului de la Sboryanovo – prezumata Dausdava, capitala getică din epoca Dromichetes Lisimacheianul. Aici au fost evidenţiaţi 16 tumuli conţinând 33 de defuncţi înhumaţi, 8 incineraţi şi două cenotafe în mormântul prezumat a aparţine cuplului regal (Sîrbu 2000, pg. 184-185), databile în a doua treime a secolului III î.Hr., adică în generaţia care pare să fi fost contemporană decăderii oraşului, necropola prezentând caracteristici care par a reprezenta o etapă intermediară în procesul de tranziţie de la formulele funerare princiare de genul celor de la Agighiol ori Peretu către formula austeră care caracterizează epoca preclasică.
[47] În măsura în care ritul poate fi reflectat de inventar, înmormântările tumulare de secol II î.Hr. un indică alt algoritm ritualic decât cele asociate mormintelor fastuoase din epoca princiară.
[48] O dovadă suplimentară în acest sens o constituie faptul că practica funerară de model princiar reapare în secolul I î.Hr., aşa cum o ilustrează cazul mormântului aristocratic de la Cugir (Sîrbu 2000, p. 188). Cazul este cu atât mai relevant, cu cât el este asociat noului centru de putere politică al Daciei Magna, cel de la Sarmizegetusa.
[49] Avem în vedere, desigur, exclusiv resursele alocate practicilor funerare, nu pe cele, în continuare foarte însemnate, de care continuă să dispune elita aristocratică autohtonă în epoca preclasică. Faptul că generaţia viilor alocă mai puţine resurse lumii morţilor poate reflecta, de asemenea, un doar o mutaţie în planul doctrinei religioase (ipoteza cel mai des invocată până acum), ci şi o abordare mai pragmatică a ritualului, bunurile anterior alocate înmormântării fiind redistribuite în generaţia ulterioară, ca reacţie la schimbările de context social-economic, politic şi militar (ceea ce sugera şi Sîrbu 2000, pg. 186-188, când aprecia că schimbarea “are o motivaţie cultică şi, poate, una politică”).
[50] Spre deosebire de înmormântările fastuoase din epoca princiară, care antrenează întreaga comunitate, înmormântările epocii preclasice tind să devină o problemă de familie (desigur, de familie extinsă) – clanul continuând să resimtă însă necesitatea recunoaşterii din partea comunităţii a statutului de sucesor legitim al defunctului.