Contextul istoric al epocii Sfântului Gerard şi luptele pentru putere în cadrul Regatului medieval maghiar

Stabilirea maghiarilor în câmpia Panoniei în anul 896 sub conducerea liderului lor Arpad s-a făcut cu încuviinţarea bizantinilor ai căror aliaţi erau. Misiunea nomazilor războinici la vremea respectivă era de a slăbi crescânda influenţă zonală, de pe cursul mijlociu al Dunării, a regatului Moraviei Mari, un stat slav ce s-a dezvoltat în Centrul Europei, doar în cursul câtorva decenii[1]. Nu este exclus ca elitele maghiarilor să fi fost atrase în această perioadă spre dogma creştină ortodoxă de rit răsăritean dacă luăm în considerare modalitatea de a acţiona a diplomaţiei bizantine. Cele şapte triburi (între care se pare că unul era format exclusiv din khazari) s-au aşezat conform tradiţiei pe malul drept al cursului mijlociu al Tiszei în locul cunoscut azi cu numele de Ópusztaszer. Din acest centru a început extinderea dominaţiei maghiare începând cu secolul al X-lea[2]. Imediat, după ce îşi impun autoritatea în câmpia pannonică, războinicii unguri încep atacuri asupra vestului Europei, regiunea nordică a Italiei fiind zona predilectă a jafurilor lor. În 899 ei pustiesc temeinic toată regiunea Padului, comerţul Veneţiei (la vremea respectivă oraşul trăia mai ales din comeţul cu sare) este afectat de prezenţa pe coasta de nord a Adriaticii a acestor teribili călăreţi de stepă, arcaşi neîntrecuţi. La scurt timp forţa lor de şoc îngenunchează armata cneazului croat Braslav, iar regatul lui cade pentru o lungă perioadă de timp sub influenţa autorităţii urmaşilor lui Arpad. Pentru Veneţia acest fapt avea să fie benefic, influenţa bizantină pălind în bazinul Mării Adriatice va permite navigatorilor din oraşul lagunelor să-şi extindă influenţa comercială şi să profite din punct de vedere politic[3].

În prima jumătate a secolului al X-lea atacurile maghiare se concentrează cu regularitate asupra statelor din vestul Europei şi distrug aproape de fiecare dată armatele france trimise împotriva lor. În această perioadă creşte aproape exponenţial şi puterea comercială veneţiană. Scăpat de sub influenţa administrativă şi politică a Imperiului Bizantin, a importantului centru religios de la Ravenna, Veneţia intră în competiţie pentru influenţa maritimă în Marea Mediterană cu flota Constantinopolului. Primul areal pe care veneţienii şi-l doreau în exclusivitate a fost coasta dalmată a Mării Adriatice. Bizantinii au încercat zadarnic să recâştige influenţa în Italia şi Adriatica, dar acţiunile lor au fost mereu zădărnicite de incursiunile normanzilor din Sicilia, care la rândul lor doreau ocuparea bogatelor oraşe de pe coastele Greciei[4]. Unii regi normanzi, conducători ai Regatului celor două Sicilii, precum Robert Guiscard, un secol mai tarziu, visau chiar la coroana bizantină[5]. În tot acest tablou de forţe şi încleştări regionale Veneţia a ştiut mereu să profite, iar slăbirea regatului croat şi cucerirea importantului oraş Dalmacia a dat şansa extinderii către est a rutelor comerciale veneţiene şi prin teritoriul stăpânit de maghiari. Cert este că pe la anul 1100 oraşul lagunelor devine o superputere economică în Mediterana, depăşind ca număr de vase Imperiul Bizantin. Cruciadele din secolele ce au urmat aveau să-i întărească şi mai mult această putere, influenţa comercială veneţiană ajungând până în Siria şi Palestina[6].

Înfrângerea de la Lechfeld, din 10 august 955, a tăiat şansa extinderii puterii nomazilor unguri spre vestul Europei, iar împăratul romano-german Otto I va fi preocupat în anii urmatori de păstrarea avantajul militar asupra societăţii tribale maghiare. Tot începând cu această dată nu are loc doar o schimbare de orientare a raidurilor către est ale ungurilor, către teritoriile controlate de bizantini ci începe şi creştinarea în masă a locuitorilor regatului, acţiune susţinută de misionariatul călugarilor benedictini (cel mai bine organizat ordin monahal latin la data respectivă). Otto I, pentru a-i menţine slăbiţi pe maghiari, încheie în anul 972 o alianţă cu Vasile al II-lea Bulgaroctonul, temutul împărat bizantin[7]. Géza, conducătorul uniunii tribale dintre anii 971-977, pune bazele instituţiilor medievale maghiare şi urmăreşte în această epocă de declin pentru expansiunea maghiară ameliorarea relaţiilor externe ale statului său. Încă înainte de a ajunge conducătorul hoardelor maghiare diplomaţia bizantină a reuşit să-l atragă de partea ei pe şeful ungurilor şi, drept rezultat, Géza se căsătoreşte cu Şarolta, fiica lui Gyula de Alba Iulia. Atât voievodul transilvan cât şi fiica lui erau creştini de rit răsăritean. Totuşi, creştinarea lui Gyula s-a făcut sub impulsul politic de a ameliora relaţiile diplomatice cu Imperiul Bizantin. În anul 972 Géza şi familia lui vor îmbrăţişa creştinismul de rit latin, la convertirea lor un rol important l-a jucat Adalbert, episcopul de Praga. Cu toate acestea, legarea matrimonială a lui Géza de stăpânul de Alba Iulia, centrul puterii transilvane, arată că de la bun început maghiarii urmăreau stăpânirea Văii Mureşului[8].

Transformat într-un principe creştin, Géza dorea întărirea puterii sale centrale prin iniţierea unei politici de creştinare în masă a maghiarilor, unind coroana cu crucea. Pentru realizarea acestui deziderat el cere ajutor împăratului Otto I, care îi trimite pentru funcţia de episcop al Ungariei, un călugăr benedictin, Bruno de Sankt Gallen de la care regele maghiar primeşte în numele neamului său botezul[9]. Reformarea spirituală a statului maghiar încă nomad - păgân, din timpul lui Géza, a fost doar de suprafaţă. În scurta sa domnie, principele ungur reuşeşte totuşi prin religie o apropiere de Imperiul Roman de Naţiune Germană şi de Papa de la Roma[10]. Pe de altă parte împăratul Otto I, în calitatea sa de moştenitor merovingian, căuta să refacă politica estică a lui Carol cel Mare, întemeietorul Imperiului Carolingian, care stăpânise pentru o scurtă perioadă de timp câmpia panonică după ce îi înfrânseseră pe avari, predecesorii maghiarilor[11]. În cadrul procesului de „descălecare” a maghiarilor (honfoglolas – „cucerirea patriei”) fricţiunile interne între şefii de trib se vor resimţi şi în plan spiritual. Scindarea din cadrul societăţii maghiare în secolul al XI-lea se va acutiza când unul din fiii lui Geza, Ştefan (mai târziu supranumit cel Sfânt), se va îndepărta de tradiţiile nomade şi cu ajutorul creștinismului, o religie minoritară la vremea respectivă în cadrul regatului, va introduce instuţiile feudale apusene în cadrul regatului său. Deschiderea lui Ştefan spre valorile civilizaţiei feudale creştine apusene se datorează în mare măsură educaţiei primite de la episcopul de Praga, cel care îl şi botează în 994 şi îl convinge să renunţe la numele său păgân Vajk şi să accepte numele de Ştefan. O contribuţie importantă în formarea sa de de lider politic creştin l-a avut însă şi rudele soţiei sale, Ghizela de Bavaria, sora împăratului Heinrich al II-lea[12].

Moartea lui Géza a lăsat loc unor dispute grele între liderii războinicilor maghiari. Conform noilor cutume feudale lăsate de Géza principiul primogeniturii trebuia aplicat în cadrul sucesiunii, iar Ştefan, fiul său cel mare trebuia să ocupe tronul Ungariei. Cum însă acest principiu era încă străin maghiarilor de rând, mare parte din ei păgâni, Koppány, o rudă a lui Géza, reprezentant al celui mai puternic trib, a revendicat întâietatea în conducerea statului maghiar, conform străvechilor tradiţii nomade, a principiului senioritatului şi leviratului[13]. Dreptul la moştenirea regatului maghiar se va decide pe cale militară, tânărul pretendent Ştefan, cu ajutorul statelor apusene învecinate va ieşi învingător. Dobândirea puterii politice a lui Ştefan cel Sfânt (997-1038), după ce a primit susţinerea papalităţii, s-a făcut prin forţa armelor, cu ajutor militar de la împăratul romano-german Heinrich al II-lea. Cavaleria grea germanică va juca un rol decisiv în confruntarea finală, Koppány pierzându-şi viaţa în bătălie[14]. Victoria însă nu i-a adus lui Ştefan recunoaşterea imediată a autorităţii sale. Autonomia liderilor tribali, conform vechilor cutume a democraţiei militare l-a obligat pe Ştefan să ia măsuri aspre pentru intimidarea rebelilor. Bucăţi din trupul adversarului său au fost expuse la porţile principalelor oraşe-cetăţi din regat: Györ, Veszprem, Strigoniu şi Alba Iulia. Efectul nu a fost pe măsura aşteptărilor.

Impunerea noii ordini feudale şi a autorităţii regelui se va face cu mare greutate în Ungaria, cunoscut fiind faptul că la răsărit lideri zonali precum Ahtum în Banat şi Gyula cel Tânăr în Transilvania s-au asigurat împotriva imixtiunilor lui Ştefan cel Sfânt în treburile lor prin adoptarea creştinismului de rit bizantin şi încheierea unei alianţe cu împăratul de la Constantinopol, puternicul Vasile al II-lea Bulgaroctonul. A fost nevoie de mult timp şi răbdare pentru ca Ştefan să poată să anihileze aceste formaţiuni politice de la marginea regatului său, structuri de putere care îi sugrumau profitabilul comerţ cu sare de pe Mureş[15]. Acţiunea de unificare a poporului maghiar a avut loc între anii 997-1006, iar tânărul rege Ştefan a avut nevoie de toată susţinerea papalităţii şi a Imperiului Roman de Naţiune Germană ca să se impună. În jurul anului 1000 reuşeşte printr-un atac sângeros să-l anihileze pe Gyula cel Tânăr, vărul său după mamă, care îi contesta autoritatea asupra Transilvaniei. Ahtum, fiind mult mai bine poziţionat geopolitic, a putut fi mai greu neutralizat. A fost necesară trădarea unui apropiat al liderului bănăţean, un anume nobil Cenadinus, care în numele lui Ştefan cel Sfânt atacă urbs Morisena. În bătălia ce are loc pe malurile râului Aranca în 1021 Ahtum este omorât, iar de la numele învingătorului localitatea va căpăta cu acceptul regelui denumirea de Cenad[16]. Odată văzându-se stăpân pe situaţie regele Ştefan face eforturi pe plan extern de recunoaştere a puterii sale şi în acest sens îl trimite pe Asztrik, un călugăr benedictin la Roma, cu misiunea de a obţine binecuvântarea Papei Silvestru al II-lea. Dorind la rândul său să-şi extindă influenţa religioasă spre Nord-Estul Europei, Papa îi trimite lui Ştefan o coroană de aur (cunoscută mai târziu ca „Sfânta coroană a Ungariei”) şi o scrisoare de binecuvântare prin care îl recunoştea ca prim rege creştin al Ungariei. Vestea şi darurile Înaltului Pontif ajung la curtea regelui Ştefan în ianuarie 1001[17].

Anihilarea forţelor tradiţionale maghiare s-a făcut şi prin religie, misionarii benedictini având rolul de a făuri un regat creștin din tânărul stat maghiar. Acţiunile de creștinare a spaţiului panonic au avut ca bază de plecare manăstirile benedictine din Croaţia. Se pare că tot prin intermediul prelaţilor dintr-una din aceste mănăstiri regele Ştefan ajunge să-l cunoască pe abatele Gerard veneţianul[18]. Gerard de Sagredo era un tânăr conducător spiritual al comunităţii creştine de la San Giorgio Maggiore care se bucura, datorită erudiţiei sale, de o bună reputaţie între benedictini. Este oprit de vremea nefavorabilă de pe mare, în Croaţia, din voiajul său spre Ţara Sfântă, iar şederea aici îi prilejuieşte ocazia de a se împrieteni cu regele Ştefan, care îi dă pe fiul său Emeric (Imre) spre a-l educa, arătându-i şi marea încredere pe care o acorda acţiunilor sale de creştinare. Gerard îşi asumă în aceste condiţii misiunea apostolică de a aduce la creștinism neamul maghiarilor, din momentul în care Ştefan cucereşte întreaga putere politică între ai săi[19]. Primind un important sprijin financiar Gerard înfiinţează centru monahal la Cenad, loc strategic care se bucura de o mare influenţă în navigaţia fluvială de pe Valea Mureşului încă de pe vremea lui Ahtum, aici fiind documentat un oraş: urbs Morisena şi o mănăstire bizantină închinată lui Ioan Botezătorul[20].

De ce la Cenad a fost înfiinţată această dieceză?... rămâne o întrebare cu multiple răspunsuri. Foarte probabil locul a fost ales de Gerard la sfatul regelui maghiar sau a dogelui veneţian. Mlaştinile bănăţene din jur şi locul de acostare a ambarcaţiunile de la Mureş trebuie să-i fi adus aminte lui Gerard de locurile natale. Apropierea de Opusztaszer trebuie să fi jucat de asemenea un rol important în stabilirea locului diecezei. O altă posibilă explicaţie ar putea veni din înţelegerea mentalităţii călugărilor benedictini. Aceştia, cu stilul lor de viaţă ghidaţi de dictonul: ora et labora, se implicau în multe activităţi economice şi edilitare. Descoperirea atât la Cenad, cât şi în alte situri medievale de pe Valea Mureşului a unor cărămizi ştampilate cu însemnele legiunii a XIII-a Gemina aduse din centrul urban de la Alba Iulia, anticul Apulum, arată că interesele regalităţii maghiare erau de a controla drumul sării dinspre Transilvania spre Vest, deoarece sarea constituia o importantă şi sigură sursă de venituri[21]. După incidentul cu Gyula cel Tânăr, Ştefan cel Sfânt caută să menţină sub supraveghere permanentă Mureşul, calea apei îi permitea astfel oricând era necesar o intervenţie militară în Transilvania. Atât la Cenad, cât şi în Alba Iulia au fost depistate arheologic urmele unor edificii de cult de tip rotondă, tip arhitectural tipic pentru primele biserici creștine de pe teritoriul Ungariei. Dieceza de Cenad trebuia să devină în scurt timp un important centru de iradiere a creştinismului de rit apusean spre zonele periferice, estice ale regatului maghiar, iar controlul navigaţiei fluviale pe Mureş a fost probabil esenţial în cadrul acestui proces.

Organizarea societăţii maghiare, încă în multe regiuni cu un trai seminomad, după norme creştine benedictine precum şi impunerea unor dări către biserică, împovărătoare pentru o populaţie agro-pastorală, va duce la acumularea de tensiuni sociale. Acestea vor izbucni imediat după moartea lui Ştefan cel Sfânt şi vor duce la martirizarea lui Gerard în 1047 la Buda[22]. Reacţia violentă a populaţiei se datorează şi nemulţumirii maghiarilor de felul în care regele lor apostolic a lăsat rezolvată problema succesiunii, dar şi prezenţei străinilor la cârma ţării. Gerard de Sacredo, omul clanului dogelui Orseolo şi episcop de Cenad, devenise apropiatul regelui Ştefan cel Sfânt. Legăturile Ungariei cu Veneţia la sugestia lui au fost pecetluite şi prin căsătoria fiicei lui Ştefan cel Sfânt cu fiul dogelui. În urma morţii lui Emeric, fiul cel mare al regelui maghiar şi succesor desemnat, Ştefan se decide după mai multe căutări să-l lase urmaş la tron pe ginerele său, veneţianul Petru Orseolo, care însă nu va fi primit cu braţele deschise în Ungaria, poporul orientându-se imediat spre verii lui Ştefan cel Sfânt[23]. Trebuie însă subliniat că acest incident dramatic nu a dus la dispariţia creștinismului în Regatul medieval maghiar. Evoluţia politică ulterioară (până la începutul secolului al XIII-lea) se va afla pe mai departe sub patronajul celor trei forţe care îşi disputau influenţa în această parte a Europei: Imperiul Bizantin, Imperiul Roman de Naţiune Germană şi Veneţia[24]. În epoca lui Gerard însă influenţa veneţiană a fost preponderentă în Ungaria lui Ştefan cel Sfânt. Oraşul lagunelor era interesat să-şi extindă autoritatea asupra teritoriului locuit de maghiari pentru că i se oferea astfel perspetiva deschiderii unor noi rute comerciale spre ţinuturile îndepărtate ale Asiei.