Regalitatea getică arhaică şi condominium-ul trac

În imediata succesiune a domniei lui Zalmoxis[1], izvoarele literare care ne-au parveit nu ne oferă prea multe informaţii privitoare la situaţia politică din regiunea Dunării de Jos şi cu atât mai puţin la o instituţie anume (fie ea şi cea mai vizibilă) a arhitecturii statale din această parte a lumii. Dacă această lacună ar reflecta starea de fapt, am fi obligaţi să punem sub semnul întrebării întreaga reconstituire de mai sus, întrucât ar fi greu de susţinut ca existenţa unui personaj istoric atât de important şi cu care posteritatea nemijlocită a fost atât de generoasă să nu fi produs consecinţe de durată. Din fericire, aşa precare cum sunt, izvoarele literare nu ocolesc referirile la instituţia regalităţii, iar completările pe care investigaţiile arheologice le aduc sunt mult mai generoase: în intervalul de timp dintre sfârşitul dominaţiei persane în Balcani (corespunzând, grosso modo, cu dispariţia fizică a lui Zalmoxis) şi declanşarea epopeii macedoneene, formatoare de universalitate elenistică, în spaţiul getic sunt clar puse în evidenţă procese precum reluarea locuirii în câmpia deschisă a Dunării[2], dezvoltarea unor aşezări suprarurale de-a lungul rutelor comerciale[3] şi apariţia unor sisteme de cetăţi şi fortificaţii integrate pe spaţii largi[4] (fapte atestând indubitabil existenţa unei autorităţi capabile să confere securitate locuitorilor din regiune), precum şi manifestări ale unei aristocraţii bine formate şi nemijlocit interesate în existenţa unui factor de putere centralizat[5]. Personaje regale desemnate generic (precum Rex Histrianorum), sugerate (spre exemplu, ca şi lideri politici, eventual şi efectivi, ai contingentelor getice din armatele conduse de regii odrysi Sitalkes şi Seuthes sau, mai târziu, ai armatei opuse lui Alexandru cel Mare şi Zopyrion), vagi (precum Charnabon) ori explicit nominalizate (precum Ariapeithes, Spargapeithes, Octamasades, Zeuta/Seuthes, Kotys, Scylas, Kothelas, Atheas, Filip al II-lea etc., iar spre finalul intervalului, Moskon şi Alexandru cel Mare) - sciţi, traci sau macedoneni, dar şi geţi - sunt menţionate ca exercitându-şi efectiv ori revendicând autoritatea la gurile Dunării. Să urmărim firul cronologic.

            Suntem îndreptăţiţi să apreciem că domnia şi viaţa lui Zalmoxis s-au încheiat cândva, în perioada suveranităţii lui Xerxes (486 - 465 î.Hr.), cel mai probabil după eşecul campaniei acestuia de cucerire a Greciei, din anii 480-479 î.Hr.[6]. Aşa stând lucrurile, este tentant să credem că succesorul său imediat (sau, cel mult, după o singură şi efemeră altă domnie) a fost anterior pomenitul rege get Charnabon - aceasta, dacă luăm în calcul faptul că tragedia Triptolemos" a lui Sofocle (cea în care apare menţiunea despre Charnabon, "care în timpurile de faţă domneşte peste geţi") a fost scrisă în jurul anului 468 î.Hr.[7]. Referinţele la Charnabon sunt, totuşi, prea fragile pentru a le putea utiliza într-o interpretare istorică; în schimb, este de domeniul evidenţei faptul că regele agatârs Spargapeithes a fost contemporan mai degrabă cu sfârşitul regalităţii zalmoxiene, în vreme ce incidentul care l-a opus pe acesta regelui scit Ariapeithes trebuie plasat după epoca zalmoxiană, chiar după 445 î.Hr., anul dispariţiei fizice a socrului lui Ariapeithes, întemeietorul statului traco-odrys, Teres I[8]. În acest al doilea sfert al veacului V î.Hr., interval în care, la sudul Balcanilor, regatul lui Teres înlocuia satrapia Skudra pe măsura alungării una câte una a garnizoanelor persane, viaţa politico-militară de la Dunărea getică a fost marcată de conflicte, unele ajungând până la confruntări armate, între odrysi şi sciţi (cel prezumabil a se fi încheiat prin căsătoria fiicei lui Teres cu Ariapeithes), sciţi şi agatârşi, fiind de asemenea posibilă implicarea directă a grecilor (în primul rând a coloniilor din Pontul Stâng, puse în faţa necesităţii de a-şi asigura securitatea după ieşirea din scenă a metropolei miletiene, dar şi a reprezentanţilor coaliţiei ateniene, preocupate să preia controlul unor puncte strategice din spaţiul ponto-egeean) şi a autohtonilor geţi.

            Este aproape sigur că statul odrys nu şi-a extins autoritatea la nord de Balcani în acest interval; după cum o dovedeşte incidentul dintre neamul thynilor şi Teres, acesta nu avea, încă, autoritate nici asupra întregului spaţiu dintre Balcani şi Marea Egee[9]. Extinderea se petrece cel mai probabil în cursul primilor ani ai domniei lui Sitalkes, fiul şi succesorul imediat al fondatorului Teres[10] - moment care trebuie plasat, din perspectivă getică, în generaţia care urmează dispariţiei lui Zalmoxis, generaţie înăuntrul căruia ar putea fi plasată o eventuală domnie istorică a lui Charnabon. Cu sau fără acest element, probabilitatea ca asocierea getică la statalitatea incipientă traco-odrysă să fi avut un caracter voluntar este foarte mare. Poate cel mai important dintre argumentele în favoarea unei atari prezumţii este raportul de forţe care se manifestă între odrysi şi geţi. Chiar dacă hegemonia celor dintâi pare a fi categorică, geţii se dovedesc a fi, încă din primele două generaţii ale existenţei regatului pan-tracic, un factor de putere militară imposibil de neglijat de către suveranii odrysi:  în oastea lui Sitalkes, contribuţia geţilor este de acelaşi ordin de mărime cu cea efectiv odrysă (împreună, cele două neamuri formând un corp de cavalerie de 50.000 de luptători[11], în vreme ce în campania condusă de Seuthes în părţile Chersonesului (deci la mari distanţe de locurile de origine, fapt ce face cifra mai importantă), geţii oferă un contingent de 2.000 de pedestraşi[12]. Dacă nu luăm în calcul posibilitatea ca asocierea geţilor la aşezământul politico-militar creat pe structurile fostei satrapii persane să se fi făcut pe căi mai curând voluntariste, ar fi foarte greu de explicat cum, într-un răstimp relativ scurt, în care au avut de înfruntat ostilitatea aproape a tuturor celorlalţi vecini[13], suveranii odrysi au reuşit să-şi extindă şi, mai ales, să-şi menţină autoritatea pe un teritoriu atît de mare. De altfel, caracterul asociativ al relaţiei geto-odryse nu ar fi fost o excepţie, în poziţii similare găsindu-se neamurile sud-est-tracice ale melandiţilor, tranipseilor şi thynilor, care ajung să constituie domeniul unor principi ce vor revendica la un moment dat regalitatea pan-tracică, precum Maesades, tatăl lui Seuthes al II-lea[14].

            Este posibil ca acestă alianţă asimetrică dintre geţi şi odrysi să fi luat, uneori, şi forma uniunii personale - cel puţin aceasta este sugestia pe care o face informaţia (altminteri târzie) consemnată de Jordanes, care-l nominalizează pe Zeuta[15] ca rege-sacerdot al geţilor, alături de Zalmoxis şi Deceneu. Aceeaşi interpretare poate fi luată în calcul şi în cazul inscriptiilor evocându-l pe regele Kotys pe fiala de la Agighiol şi, respectiv, pe cupa de la Borovo - primul suveran traco-odrys cu acest nume (care a domnit, cel mai probabil, între anii 384 - 359 î.Hr. şi al cărui nume va mai fi purtat în secolele următoare, poate chiar în consecinţă genealogică, de mai mulţi regi traci şi chiar de un ocupant al tronului regal de la Sarmizegetusa) fiind, de altfel, beneficiarul direct al cuceririlor geto-odryse în Chersones. În schimb, faptul că, pe timpul lui Lisimah, sunt simultan desemnaţi ca regi ai odrysilor şi Seuthes al III-lea, şi Dromichetes[16], ne determină să luăm în considerare şi posibilitatea ca geţii să-şi fi avut în mod constant un rege propriu, gentilic, care să fi participat în virtutea rangului său la "frăţia regală" aflată în fruntea condominium-ului trac sub hegemonie odrysă. Unul dintre primele momente în care putem detecta implicarea geţilor în această "frăţie regală" - este drept, nu în mod explicit - se petrece în imediata consecinţă a decesului regelui scit Ariapiethes, petrecută, am amintit mai sus, ca urmare a conflictului cu regele agatârs Spargapeithes. Anterior conflictului dintre regii scit şi agatârs, cel dintâi încheiase cu regele odrys Teres, foarte probabil pentru a stinge o stare de conflict prexistentă, o alianţă matrimonială, fructul căsătoriei dintre Ariapeithes şi fiica lui Teres fiind principele Octamasades. Instalat pe tronul tatălui său, fiul lui Teres, Sitalkes, va încerca să-şi impună nepotul pe tronul scit, după moartea lui Ariapeithes - însă se va lovi de opoziţia fermă a unui alt pretendent la succesiunea lui Ariapeithes, fiu al acestuia cu o aristocrată din cetatea Histriei, Scylas[17], care-şi va păstra rangul de rege. Este vorba, să precizăm, de acelaşi Scylas despre care Herodot ne informează că şi-a ridicat un palat la Olbia şi s-a iniţiat în misterele dionysiace - îndrăznim să afirmăm, o etapă  obligatorie pentru legitimarea puterii în această parte a lumii. Lesne de observat, întreaga intrigă gravitează în jurul domeniului geto-histrian: conflictele (deopotrivă cel scito-agatârs şi cele scito-odryse - inclusiv cel evitat de Sitalkes prin predarea lui Octamades către Scylas, care-şi va ucide rivalul) au loc în zonele de contingenţă cu stăpânirea getică (sau geto-agatârsă), de controlul cărora trebuie să legăm natura litigiilor şi miza alianţelor matrimoniale. În acest tablou, geţii nu sunt nominalizaţi distinct - dar faptul că foarte puţin după aceste întâmplări, mai exact în anul 429 î.Hr., ei ajung să furnizeze un consistent contingent de luptători profesionişti pentru cavaleria pe care Sitalkes o angajează în lupta cu macedoneenii, ne obligă să-i considerăm nemijlocit angajaţi în evenimente. De altfel, pe agenda cooperării politico-militare odryso-gete, alături de înlăturarea sciţilor de la controlul Histriei şi al gurilor Dunării şi, respectiv, consolidarea forţei militare a tinerei statalităţi pan-tracice, apar în curând şi alte obiective - printre ele numărându-se confruntarea cu triballii, în luptă cu care Sitalkes îşi va pierde, în asediul de la Delion din 424 î.Hr., chiar viaţa[18].

            La moartea lui Sitalkes, lucrurile vor rămâne nerezolvate în ceea ce priveşte mecanismul de transmitere a succesiunii în cadrul "frăţiei regale" pan-tracice - şi putem evoca, în acest sens, faptul că acestuia nu-i urmează la tron fiul său Sadocus (devenit cetăţean atenian în cadrul aranjamentelor diplomatice contemporane Războiului Peloponesiac, la fel cum cumnatul lui Sitalkes, Nimphodorus, va deveni ambasadorul regatului trac la Atena), ci un nepot de frate al suveranului decedat, Seuthes[19], primul rege trac cu acest nume, care era avantajat de alianţa matrimonială cu fostul adversar, Perdicas al II-lea al Macedoniei. Seuthes I  va domni până prin 410 î.Hr., la moartea sa regatul cunoscând prima divizare, între Seuthes al II-lea şi Amadocus - şi este foarte tentant să presupunem că celui dintâi i-a revenit acea parte a ţării de care erau legaţi şi geţii, fapt ce-i va fi dat posterităţii temeiul să-l considere rege şi sacerdot get[20]. Dacă lucrurile vor fi stat efectiv astfel, este totuşi greu de spus; cert este că sub fiul acestui Seuthes al II-lea, Kotys I (care domneşte în al doilea sfert al secolului IV î.Hr.), regatul traco-odrys îşi va reface vremelnic unitatea pan-tracică - pentru ca, după asasinarea acestuia (petrecută cu mână ateniană, cel mai probabil în anul 360 î.Hr.), statul să se divizeze pentru a două oară - de această dată, în trei părţi distincte (ce revin lui Amadocus al III-lea, Kersobleptes şi Berisades). Încă şi mai evident decât în cazul primei divizări, geţii par să nu fi format obiectul acestei împărţiri, toate cele trei domenii regale fiind localizabile la sud de Munţii Haemus[21], unde vor avea de suportat presiunea Atenei şi a Macedoniei lui Filip al II-lea - în vreme ce la nord de Balcani, spre fluviu şi probabil şi dincolo de acesta, este atestată, independent de evoluţiile politice sud-tracice, existenţa unui aparent anonim Rex Histrianorum.