Înzestrat de posteritate cu un prestigiu excepţional, personajul Zalmoxis are o "hagiografie" întemeiată, în vădit contrast cu notorietatea dobândită post-factum, pe un corpus foarte restrâns de surse, aproape exclusiv literare, în cuprinsul cărora, pe deasupra, el este menţionat doar ca personaj secundar în naraţiuni şi/sau comentarii având alte obiective tematice. Argumentându-se mai puţin prin datele şi sugestiile izvoarelor primare, cât mai ales prin resemnificările târzii ale subiectului, în cheie doctrinar-creştină, în registrul genealogic medieval ori în cel modern al identizării naţionale[1], istoriografia română (dar nu numai) l-a abordat pe Zalmoxis, în ultimele două secole, aproape exclusiv din perspectiva reconstituirilor non-factuale de religii şi credinţe, înăuntrul cărora i-a fost alocat, de regulă, statutul de divinitate supremă. O atare normă interpretativă a generat o serie de paradoxuri, dintre care, în logica studiului de faţă, merită amintite: sursele cvasicontemporane[2] nu-i atribuie acestui prezumat zeu suprem nici o funcţie sau operă demiurgică, ba chiar nici măcar vreun miracol de natura celor puse în seama mediatorilor dintre om şi divinitate (magi, şamani ş.a.); cu excepţia "îndoielii herodoteene", biografia lui Zalmoxis este concret localizată în spaţiu şi timp, în vădit contrast cu atributele de atemporalitate şi hiperspaţialitate ale oricărei fiinţe divine; nu în ultimul rând, textele afirmă, iarăşi de o manieră cvasiunanimă, natura explicit umană a personajului în discuţie, amendând orice altă interpretare ca şarlatanie (atunci când este presupusă asumarea unei hipercondiţii de către el însuşi), respectiv, credulitate (atunci când o atare natură supramundană îi este atribuită de terţi). În cele ce urmează, vom analiza ipoteza istoricităţii lui Zalmoxis - fără a o absolutiza, dar şi fără a ne reţine să afirmăm că gradul său de probabilitate este net superior oricărei alte interpretări[3].
Cel mai vechi text care ne-a parvenit referitor la Zalmoxis este cel herodotean[4], prezumat de unii cercetători a fi "singurul care deţine informaţii valide despre cultul lui Zalmoxis"[5], în vreme ce toate celelalte s-ar restrânge la condiţia de ecouri ale acestuia. De mare notorietate în istoriografia românească şi universală, cele trei pasaje ale cărţii a IV-a a "Istoriilor" lui Herodot afirmă: că geţii care pier se duc la daimonul Zalmoxis, numit şi Beleizis/Gebeleizis, printr-un anumit ritual sacrificial; că, după cum ştiu grecii de pe ţărmul Helespontului (din Strâmtori), acest Zalmoxis, "fiind de fapt un om", a fost sclavul lui Pitagora, în Samos, de unde, după ce a devenit om cu stare, s-a întors la tracii săi, cărora le-a predicat despre nemurire, făcându-se crezut după ce s-a izolat o vreme într-o locuinţă subpământeană; că Herodot însuşi înclină să creadă versiunea Zalmoxis-om, dar este de părere că acesta a trăit cu mulţi ani înaintea lui Pitagora, drept pentru care nu se pronunţă în final dacă este vorba de un om sau un daimon. Aşa cum s-a observat, nimic din acest text nu dă de înţeles că Zalmoxis[6] ar fi o divinitate a traco-geţilor (sau a oricui altcuiva) - termenul "daimon", reţinut, de altfel, doar ca alternativă, semnificând, cel mult, un statut intermediar între om şi planul celest. Două observaţii trebuie făcute în legătură cu acest preţios text: prima, că evenimentul circumstanţial al "momentului Zalmoxis" (campania antiscitică a perşilor la gurile Dunării) se petrece cu doar o generaţie înainte ca Herodot să-şi elaboreze scrierea; a doua, că sursa declarată o reprezintă coloniştii cei mai apropiaţi geografic de cei din zona geţilor, cei din Helespont[7] - ambele observaţii cântărind greu în validarea informaţiei despre Zalmoxis.
Încă şi mai clar, sub aspectul istoricităţii eroului nostru, este textul "la temă" următor, în sens strict cronologic: dialogul "Charmides" al lui Platon[8], în care medicul trac[9] îi spune explicit lui Socrate că Zalmoxis este "regele nostru, care este zeu / ho hemeteros basileus, theos on", ceea ce anulează rezerva lui Herodot despre umanitatea lui Zalmoxis, obligându-ne (atâta vreme cât acordăm izvoarelor noastre o minimă prezumţie de veridicitate) să dăm un sens special expresiei "theos on" - aceea că personajul uman "s-a ridicat la ceruri" - că a fost sanctificat după sau chiar prin moarte[10]. Informaţia, subliniem, este consemnată la cel mult cinci generaţii de la evenimentul consemnat de Herodot şi la mai puţin de două generaţii de cel sugerat de sursa lui Socrate: "ridicarea la ceruri" a lui Zalmoxis, ceea ce implică, în lectură istoricianistă, decesul acestuia. În acelaşi timp, ea este însoţită de câteva preţioase elemente de localizare, pe care le vom trece fugar în revistă. Astfel, Platon reţine că Socrate a fost pus în temă despre existenţa lui Zalmoxis nu cu mult înainte ca filosoful atenian să participe la asediul cetăţii Potideea; localizat în anul 429 î.Hr., acest asediu a făcut parte din suita de întâmplări anunţând Războiul Peloponesiac, conflagraţie la care ştim, dintr-o sursă independentă[11], că a luat parte şi un important contingent traco-getic. Faptul că acest contingent a intervenit în conflict de partea Atenei este, de asemenea, în deplină consonanţă cu amănuntul că interlocutorul-sursă al atenianului Socrate a fost un trac, şi nu unul oarecare, ci unul posedând un statut şi o instrucţie superioară: un medic militar.
Analiza "la pachet" a celor două texte - care, repetăm, au avantajul de a fi fost consemnate cel mai aproape de intervalul prezumat al vieţuirii unui Zalmoxis istoric - permite observarea unor diferenţe, care nu numai că întăresc calitatea de izvoare reciproc independente a textelor în cauză, ci pun în evidenţă relaţia directă a consemnărilor în cauză cu evenimentele nemijlocit contemporane. Astfel, dacă pentru Herodot, personajul Zalmoxis este get, pentru sursa lui Platon, el este trac. Neconcordanţa este întru totul motivată: Herodot cunoaşte (şi reflectă în redactarea sa) faptul că geţii sunt un neam tracic, dar recurge la distincţie, motivat de împrejurarea că, în contextul istoric descris, geţii s-au individualizat de ansamblul populaţiilor tracice printr-o acţiune distinctă (opoziţia armată faţă de Darius) - în vreme ce, în perioada în care Socrate îşi narează învăţăturile către Platon, geţii şi tracii odryşi sunt părţi ale unuia şi acelaşi organism politico-militar. (În aceeaşi logică se înscrie şi menţiunea lui Hellanikos, pentru care eroului get îi este atribuită o identitate greacă: pentru contemporanul lui Herodot, criteriul de "alocare" este prezenţa lui Zalmoxis în spaţiul elen şi într-un anturaj dominat de greci). O altă diferenţă semnificativă între cele două prime piese ale "dosarului Zalmoxis" este aceea că, dacă pentru Herodot, interlocutorii lui Zalmoxis, în activitatea sa instructivă, sunt "cetăţenii" regatului getic[12], în dialogul lui Platon, în locul acestora (sau alături de ei) apar reprezentanţii unei/unor elite socio-profesionale. Nu în ultimul rând, vom observa că, în vreme ce în textul herodotean, Zalmoxis este descris ca propagând o anumită învăţătură filosofică depre imortalizare, în cel al lui Platon, învăţătura difuzată se relevă a fi corolară unui tratament medical ce implică, în egală măsură, utilizarea unor plante cu proprietăţi farmaceutice şi a unor practici implicând descântecul. Aşadar, departe de a fi contradictorii, diferenţele semnalate se verifică şi se explicitează unele pe altele - observaţie pe care o putem face şi în raport cu informaţiile furnizate de celelalte surse cvasicontemporane.
Înainte de a aborda cea mai importantă relaţionare pe care o formulează, în ansamblul său, corpusul de texte relative la Zalmoxis - cea cu Pitagora - ne vom opri puţin şi asupra acelor însemnări care par să-l trateze pe eroul nostru ca ipostază a unor divinităţi propriu-zise, ceea ce ar contrasta cu conduita generală a "hagiografiei" zalmoxiene, care vede în acesta un personaj istoric. Prima dintre acestea este cea a geografului Mnaseas din Patara (reflectată în lucrările lui Diogene Laertios şi Hesychios din Milet, iar, mai târziu, de unele lexicoane bizantine), care pare a-l identifica pe Zalmoxis cu Cronos[13]; în fapt, avem de-a face aici doar cu consemnarea relaţiei sacerdoţiale a lui Zalmoxis cu zeul suprem al geţilor (identificat, în interpretatio greaca, cu Cronos, pe care Herodot optase să-l numească Beleizis/Gebeleizis), implicit şi a practicii ritualice asociate: sacrificiul uman. Nu altfel stau lucrurile în ceea ce priveşte nota lui Diodor din Sicilia[14], cu observaţia că, în acest caz, nici măcar nu ni se sugerează echivalarea cu divinitatea, ci doar sursa învăţăturii/legiuirii zalmoxiene.
De departe, asocierea Zalmoxis - Pitagora este cea mai frecventă corespondenţă consemnată de textele compunând "hagiografia" eroului getic, aceasta fiind consemnată în mai mult de patru cincimi din sursele referenţiale ale primului mileniu de "memorie zalmoxiană". Faptul că Pitagora şi nu Zalmoxis este personajul principal al relaţiei, cel de-al doilea fiind uneori personaj secundar, cel mai adesea însă doar o prezenţă decorativă[15], are, în contextul analizei de faţă, o dublă semnificaţie: prima, că menţionarea frecventă a lui Zalmoxis în saga despre Pitagora nu este motivabilă prin stil narativ şi motive literare, justificându-se cu cvasicertitudine ca detaliu autentificator; a doua, că punerea lui Zalmoxis în relaţie cu un personaj de certă istoricitate[16] constituie un argument suplimentar al umanităţii sale.
Urmărind această conexiune, putem reconstitui un scenariu biografic zalmoxian nu doar plauzibil, ci şi de natură a putea fi validat, în datele sale esenţiale, prin contextualizarea sa în tabloul fenomenologic al epocii şi regiunii. Pentru a-l întâlni pe Pitagora la Samos, Zalmoxis[17] ar fi trebuit să se afle în Ionia fie înainte de anul 535 î.Hr. (an în care cărturarul ionian pleacă în Egipt), fie între 520 î.Hr. (an în care filosoful se întoarce la Samos, după stagiul egiptean şi prizonieratul la Babilon) şi, respectiv, 518 î.Hr., când cărturarul părăseşte definitiv Samosul, pentru a se stabili la Crotona. Născut în Ionia, cel mai probabil în 572 î.Hr., Pitagora ar fi fost prea tânăr, înainte de 535 î.Hr., pentru a-l instrui pe Zalmoxis în încă neformata sa doctrină. Posibilitatea ca Zalmoxis să fi ajuns în anturajul filosofului în timpul stagiului său egipteano-babilonian, deşi nu neglijabilă, este totuşi foarte redusă: în Babilon, cărturarul este prizonier de război, capturat fiind odată cu cucerirea de către Cyrus, în 525 î.Hr., a Egiptului. Dimpotrivă, intervalul 520 - 518 î.Hr. i-ar pune faţă în faţă pe un Zalmoxis adolescent[18] şi un Pitagora matur, de peste 50 de ani, având ascendentul vârstei şi al unei experienţe culturale şi mistice remarcabile, precum şi pe cel al unui sistem doctrinar deja constituit şi afirmat. Dacă aşa au stat efectiv lucrurile, putem admite că Zalmoxis s-a născut cândva, între 540 şi 535 î.Hr., a ajuns sclav/discipol al cărturarului ionian în intervalul mai sus precizat, pentru ca după 518 î.Hr. să-şi urmeze stăpânul şi maestrul la Crotona[19]. Aici şi acum s-a putut petrece episodul de care are ştiinţă acelaşi Porphyrios[20]: zece ani după sosirea în Grecia Magna, societatea pitagoreicilor dobândise atâta putere economică şi politică, încât şi-a atras asupră-şi represaliile din 508 î.Hr.. Perioada activităţii de la Crotona se sincronizează perfect cu un eveniment militar de cea mai mare însemnătate: campania antiscitică a lui Darius, care traversează ţara de origine a discipolului - făcând astfel plauzibilă împrejurarea că, spre deosebire de ceilalţi pitagoreici, Zalmoxis nu s-a îndreptat direct spre ţinutul natal (ajuns într-o oarecare dependenţă de nou-întemeiata satrapie Skudra)[21], ci a făcut o escală în Egipt[22], teocraţia de pe Nil aflându-se la rândul său sub ocupaţia lui Darius, dar având şi mijloacele de a încuraja ori chiar organiza mişcări antipersane, chiar la mari distanţe[23]. Itinerariul lui Zalmoxis nu poate fi disociat de acest context: perioada istorică în discuţie este, să nu uităm, una în care în Mediterana Orientală şi Pontul Euxin au fost puse în mişcare numeroase resurse apte să pregătească şi să sincronizeze mişcările antipersane: în 502 - 499 î.Hr., avea loc răscoala Naxosului, în 499 - 494 î.Hr., insurecţia ioniană, condusă de tiranul Aristagoras al Miletului[24], etc, pentru ca, în 487 î.Hr., să fie din nou rândul Egiptului să se răscoale.
După cum am putut arăta mai sus, valorificarea paralelei biografice dintre Zalmoxis şi Pitagora conturează un parcurs biografic al eroului nostru nu doar verosimil, ci şi - ceea ce este esenţial - de natură a reuni într-un tot unitar datele deductibile prin lectura raţionalistă a corpusului de texte "hagiografice" zalmoxiene. În această etapă avem de-a face, subliniem, doar cu o ipoteză de lucru - de mare probabilitate, dar nu mai mult de atât. La prima vedere, acest nivel de cunoaştere nu poate fi depăşit, principalul obstacol constituindu-l caracterul lacunar şi, mai ales, fragmentar pe care-l au ştirile istorice relative la Zalmoxis. Dispunem însă, din fericire, şi de un cadru narativ unitar, pe care toate aceste fragmente de istorisire literară se suprapun perfect. Este adevărat, el nu îl vizează în mod explicit pe Zalmoxis, ba chiar precede cu veacuri întregi orizontul cronologic al întâlnirii acestuia cu Pitagora (şi cu atât mai mult pe Herodot şi îndoiala sa)[25]: ne referim la imnul homeric "Eis Dionysou /Către Dionysos"[26]. Fără a epuiza povestea mitului dionysiac (aşa cum, de altfel, n-o face nici un text scris, pentru nici un scenariu mitologic), principalul imn homeric consacrat lui Dionysos[27] relatează un scenariu având numeroase puncte de corespondenţă cu ştirile despre Zalmoxis: * ipostaza de adolescent[28]; * căderea în sclavie[29]; * calitatea supraumană[30]; * călătoria în Egipt[31]; * legătura cu vinul şi viţa de vie[32]; * asocierea cu ursul[33]; * asocierea cu Semele[34]. Multitudinea punctelor de convergenţă este de natură, pe de o parte, să elimine prezumţia sincronismului prin hazard a celor două poveşti (explicită în cazul lui Dionysos, reconstituită pentru Zalmoxis), iar pe de altă parte, să lămurească pe deplin, şi fără a pune sub semnul întrebării lectura raţionalistă a izvoarelor relative la saga zalmoxiană, îndoiala exprimată de Herodot - care, educat fiind într-un mediu cultural aşezat pe tradiţia literară homerică, era îndreptăţit să afirme, cu gândul la istoria lui Dionysos: "Părerea mea este că acest Zalmoxis a trăit cu mulţi ani înainte de Pitagora"[35].
Dacă am insistat asupra acestor aspecte, aparent disjuncte de tematica studiului de faţă, este pentru că ele permit elucidarea, chiar şi în termeni probabilistici, a relaţiei dintre Zalmoxis şi cultul dionysiac - relaţie asupra căreia vom reveni, de altfel, în capitolul consacrat sacerdoţiului. Momentul căruia îi asociem "mandatul regal" al lui Zalmoxis este, amintim, unul extrem de complex pentru aşezările politice de la Dunărea de Jos: pe un areal nedefinit din sudul fluviului, campania persană din 514 î.Hr. a generat un sistem instituţional eminamente statal, satrapia Skudra, faţă de care geţii se aflau într-un neprecizabil raport de dependenţă, în vreme ce la nordul fluviului, dar la vest de Nistru, se consumau ultimele momente ale dominaţiei agatârse extracarpatice. Între aceşti factori de presiune se aflau atât Histria şi celelalte emporii ale imperiului pontic miletian, o vreme vasal perşilor, cât şi acei geţi care se opuseseră militar înaintării persane, dar fusese înfrânţi. Izvoarele sunt explicite în a asocia acestor geţi o instituţie regală: dacă prezenţa unui rege în fruntea oştirii înfrânte la 514 î.Hr. este doar o deducţie logică, regele şi instituţia sa sunt direct numite, cu referire la geţi, imediat ce vine vorba despre gazda lui Zalmoxis (pe care noi îl presupunem a fi acelaşi cu conducătorul de la 514 î.Hr.) şi despre Zalmoxis însuşi. O diferenţă fundamentală îi separă pe cei doi, judecând după mijloacele de acţiune politică de care puteau dispune: dacă cel dintâi avusese la dispoziţie o armată, suficient de puternică pentru a îndrăzni să se opună uriaşei forţe persane şi a nu se dispersa după înfrângere, cel de-al doilea îşi începea domnia lipsit de acest instrument al exercitării puterii - singura pârghie pe care o putem presupune a fi fost la îndemâna noului rege fiind cea pe care sursele antice o menţionează aproape explicit: un sacerdoţiu, o organizaţie de cult preexistentă, îndeajuns de autoritară în societatea getică, dar cu resurse (relaţionale în primul rând, fără îndoială însă că şi economice) care nu puteau proveni din, ori numai din această zonă. Cu rezervele necesare, apreciem că sacerdoţiul în cauză este cel consacrat lui Dionysos.
Cel dintâi temei pe care-l avem în formularea unei atari prezumţii, în afara raţionamentului mai sus expus, este precizarea lui Herodot, potrivit căreia "singurele zeităţi pe care le adoră tracii sunt Artemis, Dionysos şi Ares"[36]. Desigur, informaţia are un caracter relativ, de vreme ce Herodot însuşi adaugă, în continuare, că primii care fac excepţie sunt conducătorii tracilor, care l-ar venera pe Hermes, ba chiar ar pretinde că sunt descendenţii acestuia - dar cuprinderea spaţiului tracic în larga arie de răspândire a cultului dionysiac şi caracterul eminamente universal pe care acesta pare a-l fi dobândit încă din vremuri prehomerice[37], este indisputabil. Ceea ce ne interesează aici este nu asocierea de rit şi credinţe care s-ar putea stabili între Dionysos şi Zalmoxis[38], ci faptul că personajul istoric Zalmoxis pe care ni-l relevă scenariul biografic reconstituit mai sus se mişcă pe coordonate geografice în care prezenţa unei/unor organizaţii cultuale dionysiace este documentabilă fără echivoc. Fără a intra în detalii, vom aminti că, chiar în anii în care Pitagora şi anturajul său se află în sudul Italiei, la Cumae, Crotona şi în alte aşezări ale Greciei Magna, exercitarea misterelor dionysiace, ale căror ecouri pot fi identificate şi în imnurile sacre pitagoreice, este înregistrată de mai multe inscripţii[39]. În ceea ce priveşte Egiptul, pe care Zalmoxis îl va vizita după stagiul crotonian, relaţiile sale cu Dionysos sunt de mare durată şi complexitate - în acest caz, fiind de amintit că zeul traco-grec este asociat lui Osiris încă din epoca la care ne referim, fapt consemnat atât de Herodot, cât şi, mai târziu, de Plutarh. Nu putem face abstracţie, în chestiunea pe care o analizăm, de faptul că ultimul suveran al Egiptului faraonic[40], generalul Ahmoses al II-lea (mort în 526 î.Hr.), este cel care aprobă întemeierea coloniei miletiene Naucratis, ocupă Ciprul şi încheie alianţe cu Lydia şi cu Samosul întâlnirii dintre Pitagora şi Zalmoxis, ţări din care angajează mii de mercenari pentru războiul cu perşii[41]. Pe acest general, atât Herodot, cât şi o serie de texte egiptene îl descriu ca un mare băutor de vin; dacă acest aspect indică un practicant al cultului dionysiac, este greu să ne pronunţăm - cert este însă că faraonul ridică mai multe temple închinate triadei Isis - Osiris - Horus (la Memphis, Sais, posibil Abydos etc), iar înflorirea excepţională a cultului dionysiac în Egipt, (care ajunge, după înlăturarea dominaţiei persane, cel puţin să egaleze divinităţile tradiţionale), ne obligă să luăm în considerare ampla sa difuzare, fie şi underground, în perioada de ocupaţie. În cealaltă extremă a spaţiului traversat de itinerariile lui Zalmoxis, avem o bună documentare a exercitării misterelor dionysiace la Olbia[42], unde protagoniştii ritului sunt chiar regii sciţi. Cât priveşte atestarea cultului dionysiac în spaţiul grecesc[43], subiectul este atât de amplu analizat, încât nu mai este necesar să insistăm - decât, poate, pentru a evoca o dată în plus ştirile despre relaţiile lui Zalmoxis cu atenieni, după reîntoarcerea sa în Geţia.
La vremea întoarcerii sale printre geţi - fapt petrecut, conform reconstituirii de mai sus, după anul 508 î.Hr. - personajul istoric Zalmoxis ar fi avut în jurul a 30 de ani, o vârstă potrivită pentru a se impune, în baza averii şi educaţiei dobândite şi, mai ales, a relaţiilor şi anturajului său[44], ca sfetnic reformator al relativ înapoiatului regat nord-tracic. Ştim, de la Herodot, că el a fost primit chiar la curtea regală (dată fiind cronologia mai sus stabilită, nu este exclus ca regele care l-a primit să fie cel care a condus lupta împotriva lui Darius al peşilor) - şi tot Herodot ne spune că, ulterior, Zalmoxis a ajuns el însuşi rege[45]. Ne reîntoarcem la textul lui Platon, pentru a sublinia o nouă verificare a cronologiei reconstituite: în "Charmides", Socrate este pus să afirme că s-a întâlnit cu medicul lui Zalmoxis puţin înaintea asediului de la Potideea, din 429 î.Hr.; la data întâlnirii, pentru medicul militar trac, Zalmoxis era deja "zeu", adică decedat şi sanctificat - un indice sugerând că o domnie rezonabil de longevivă a lui Zalmoxis a acoperit prima treime a secolului V î.Hr.
La mai puţin de o generaţie după ce Darius I al Persiei şi-a împins uriaşa armată în vestul şi nordul Pontului, în ţinuturile de la Dunărea de Jos pot fi constatate două mari modificări ale peisajului politico-militar: dispariţia autorităţii persane şi, respectiv, refluxul hegemoniei scito-agatârse[46]. Relativul sincronism dintre cele două mutaţii nu ne îngăduie să explicăm pe de-a-ntregul pe una prin cealaltă; este mai mult decât evident că un al treilea factor a participat nemijlocit la această reaşezare geostrategică, iar acesta nu putea fi decât neamul geţilor. La fel de evident este însă şi faptul că, pentru a obţine această dublă emancipare, indiferent dacă prin acţiune sau inacţiune politică şi militară, este obligatoriu ca geţii să se fi manifestat ca un organism etno-politic bine definit. În consecinţă, trebuie să admitem şi faptul că un atare organism era personificat printr-o instituţie de genul regalităţii[47] - existenţa unui Zalmoxis istoric dobândind şi un argument logico-istoric, pe lângă cele din sfera interpretării integrate a izvoarelor literare, mai sus expuse. Să detaliem.
Departe de a fi o aventură militară sfârşită printr-un eşec, aşa cum se pronunţă izvoarele greceşti contemporane şi ulterioare, campania persană din 514 î.Hr. are consecinţe de durată în zona Pontului Stâng, cea mai importantă dintre ele fiind instituirea unui organism eminamente statal: provincia imperială (satrapia) Skudra[48]. După cum relevă sursele persane[49], acestei provincii i-au fost arondate trei populaţii, distincte din punctul de vedere persan: "yauna takabara" (termen prin care erau desemnaţi ionienii[50], "skudra" (etichetă pentru ansamblul neamurilor tracice sud-dunărene[51] şi "saka paradraya"[52] - sub această ultimă denumire fiind identificabili sciţii (cel mai probabil doar cei agatârşi) şi geţii subordonaţi acestora (disjunşi de restul tracilor în viziunea persană, ca unii care făcuseră opoziţie armată, în avangarda sciţilor), ori exclusiv geţii, dacă luăm în considerare faptul că înglobarea sciţilor (şi, în general, a oricăror populaţii nord-dunărene şi nord-pontice) într-un organism administrativ persan este o ipoteză cu totul neadmisibilă[53]. În anii imediat următori decesului lui Darius I, când fiul şi succesorul acestuia, Xerxes, recruta în Tracia trupe pentru campania împotriva coaliţiei greceşti, izvoarele ne dezvăluie o cu totul altă situaţie: deşi satrapia Skudra continuă să fie consemnată în listele imperiale persane[54], iar tracii sunt efectiv mobilizaţi în armata lui Xerxes, furnizând chiar şi corăbii pentru războiul cu grecii, orice referire la "saka paradraya" dispare. Distrugerile suferite de Histria în acest răstimp confirmă faptul că nu ne aflăm în faţa unei omisiuni generate de hazard, ci reflectă evenimentele dramatice petrecute în apropierea gurilor Dunării: indiferent de datele conflictului care a dus la o asemenea distrugere (represalii persane pentru o "defecţiune" a coloniei istriene în anii 514/513, efectul contraofensivei scitice, consecinţele răscoalei Miletului ori manifestarea vreunei insurecţii getice, petrecută eventual la îndemn atenian[55]), este limpede că autoritatea persană nu a atins Dunărea decât pentru scurtă vreme[56].
Într-un fel sau altul, evenimentele din Ionia se repercutează în Pontul Stâng şi, de aici, asupra regatului getic al lui Zalmoxis. Astfel, după ce s-a retras din forţa navală mobilizată de perşi pentru cucerirea arhipelagului Cicladelor[57], flota Miletului intră, în vara anului 498 î.Hr., în Helespont şi capturează Bizanţul şi alte oraşe de coastă, tăind Skudra de restul imperiului[58]. În următorii trei ani, coastele sud-vestice ale Pontului Euxin vor fi scena mai multor bătălii navale[59], iar în primăvara anului 494 î.Hr., când perşii încep asediul Miletului, metropolele ioniene aliate (printre care şi Samosul) mobilizează în ajutorul său o flotă de 353 de corăbii[60] - forţă care va fi însă înfrântă, permiţând cucerirea Miletului până în toamnă, precum şi reinstituirea controlului persan asupra Strâmtorilor şi bazinului pontic[61]. Coroborând aceste evenimente cu omisiunea din inscripţii a populaţiilor de la nord de linia Munţilor Balcani, putem admite că reinstituita autoritate persană asupra Skudrei nu se mai exercita şi asupra populaţiilor de pe cursul Dunării de Jos - unde ştim că se manifestă trei grupări etno-politice principale: fără a-i mai lua în calcul şi pe coloniştii greci, este vorba despre sciţii nord-pontici ai lui Idanthyrsos şi Ariapeithes, agatârşii lui Spargapeithes şi geţii lui Zalmoxis. În cazul celor dintâi, evenimentele istorice ulterioare vor dovedi o implicare de durată în regiunea gurilor Dunării, începând chiar din perioada confruntărilor ioniano-persane şi până târziu, spre sfârşitul secolului III î.Hr. - fără ca în tot acest interval să avem atestat fie şi cel mai mic indice al vreunei colaborări scito-getice şi cu atât mai puţin al vreunei hegemonii exercitate de primii asupra celorlalţi[62]. În ceea ce-i priveşte pe agatârşi, ultima implicare a lor în problemele Dunării de Jos pe care o reţin izvoarele este conflictul dintre regele lor Spargapeithes şi cel al sciţilor nord-pontici, Ariapeithes, soldat cu moartea celui de-al doilea[63]. Dimpotrivă, geţii şi regatul lor vor fi, în generaţiile ce urmează, tot mai vizibili în izvoarele istorice.
Problema localizării geografice riguroase a regatului lui Zalmoxis este una care, la nivelul actual al reconstituirilor, rămâne deschisă. În linii generale, se poate admite că acest organism etno-politic este de căutat pe ambele maluri ale Dunării de Jos, pe spaţii largi, atingând versanţii nordici ai Munţilor Balcani, respectiv, pe cei sudici ai Carpaţilor de Curbură - ceea ce, în termeni arheologici, corespunde complexelor culturale Dobrina-Ravna şi Bârseşti, poate Bârseşti-Ferigile[64]. Faptul că aceste arii culturale prezintă un pronunţat caracter de influenţă grecească şi de interferenţă traco-scitică (trimiterea la "saka paradraya" din inscripţiile iraniene fiind directă), precum şi faptul că în cele două-trei arii se vor evidenţia, în secolele ce urmează, cele mai importante nuclee de putere getică[65], constituie argumente suplimentare pentru această localizare. Nu este exclus ca între aceste arii să se fi stabilit (sincron cu evenimentele din 514 î.Hr. ori mai devreme, ca efect ale pătrunderilor scito-iraniene în spaţiul dunărean), o anumită ierarhie, respectiv, ca gruparea geţilor dunăreni corespunzând ariei Dobrina-Ravna să fie exercitat o oarecare hegemonie asupra celorlalte, în temeiul controlului asupra coridorului fluvial şi al "filtrării" relaţiilor cu lumea pontică[66]; la fel de bine, însă, putem lua în considerare şi posibilitatea ca iniţiativa integrării grupărilor din cele trei arii să fi venit dinspre nord, sub o oarecare "umbrelă agatârsă", în condiţiile epuizării militare a grupării dunărene, după confruntarea cu oastea lui Darius[67]. Cert este faptul că nici regatul zalmoxian şi nici vreo altă construcţie politico-militară getică nu pot fi căutate în afara acestui spaţiu - şi la fel de cert este şi faptul că, pentru acest spaţiu şi această epocă, investigaţiile arheologice au surprins câteva mutaţii uşor asociabile unei "amprente Zalmoxis"[68].
Cele mai spectaculoase atari descoperiri oglindesc un fenomen socio-militar excepţional. Teritoriul mai sus amintit este împânzit de fortificaţii de mai mică ori mai mare însemnătate. La Dumbrăveni-Vrancea[69], cetatea de pământ are, în vremea lui Zalmoxis, o vechime de mai multe generaţii; dacă existenţa ei poate fi legată de manifestarea voinţei politice a unei şeferii tribale, este semnificativ faptul că nimic din dramaticele evenimente petrecute la sfârşitul secolului VI î.Hr. şi în primii ani ai celui următor - înfrângerea geţilor în campania persană, mişcările agatârse legate de acelaşi moment ori de confruntarea cu sciţii etc - nu pare să afecteze în vreun fel aşezarea: cetatea îşi continuă netulburată existenţa până spre sfârşitul secolului V î.Hr., iar comunităţile locale legate de aceasta vor dăinui şi-şi vor dovedi vitalitatea încă cel puţin o jumătate de mileniu de acum încolo. Alte cetăţi îşi fac apariţia chiar în acest răstimp, aşa cum este cazul celei de la Orbeasca de Sus-Teleorman[70] (care ia fiinţă prin fortificarea unei aşezări preexistente şi pare să răspundă nevoilor de siguranţă ale aşezărilor civile de pe o arie mai largă, în care este cuprinsă şi locuirea de la Alexandria[71]), posibil şi a celor de la Trivalea-Moşteni şi Albeşti; de asemenea, tot acum pare a fi realizat şi primul nivel de fortificare de la Tipia Ormenişului-Braşov, pe platoul acum nivelat urmând a se ridica, trei veacuri mai târziu, cetatea dacică clasică. Dimpotrivă, lunca şi câmpia deschisă a Dunării, în care fiinţaseră anterior aşezările de la Piscu Crăsani, Popeşti, Pleaşov etc.[72], par a fi fost părăsite, locuirea statornică urmând a fi reluată abia după două-trei generaţii. Dacă simpla existenţă a cetăţilor nu poate fi pusă în legătură cu o autoritate supralocală, faptul că în acelaşi spaţiu sunt atestate corpuri profesionalizate de luptători călare probează că anumite centre de putere îşi exercitau, deja, puterea la distanţe apreciabile. Cu certitudine, un astfel de centru trebuie căutat în Subcarpaţii ariei Ferigile: aici au fost identificate mai multe necropole[73] ilustrând concentrarea într-o aceeaşi comunitate locală a zeci, poate chiar sute de luptători, parte însemnată dintre aceştia fiind călăreţi şi etalând un statut social-economic superior, rezultând mai curând din exercitarea profesiunii militare decât din aproprierea bunurilor comunitare[74] - situaţie contrastând oarecum cu cea ilustrată de necropolele din aria Dobrina-Ravna[75], care probează, în schimb, o relativ intensă participare la comerţul cu emporiile Pontului Stâng, dar, se pare, şi o polarizare mai accentuată spre viitorul centru politic de la Sboryanovo[76].
Se poate afirma, aşadar, că societatea getică cunoştea, la cumpăna dintre secolele VI şi V î.Hr., un stadiu de dezvoltare care, fără a atinge rafinamentul organizaţional al lumii urbane greceşti, cumula deja suficient de multe elemente de arhitectură socială supratribală. Consemnarea explicită a existenţei unor regi atestă existenţa unui/unor regate[77]; faptul că, cel puţin în cazul regatului getic, transferul de putere de la Antidareic (sau oricine va fi fost regele la curtea căruia a sosit eroul pitagoreic) la Zalmoxis se face fără a implica principiul dinastic dovedeşte că instituţia regatului getic nu se limita la arhitectura socio-organizaţională a formaţiunilor tribale - care, firesc, continua să constituie "osatura" aşezământului social[78]. La acest aspect trebuie să adăugăm existenţa unui corp militar profesionalizat şi, incontestabil, recrutat din pătura aristocratică ori asimilat acesteia - aceeaşi observaţie fiind de făcut în cazul organizării sacerdoţiale, indiferent cum va fi fost structurată aceasta. Nu în ultimul rând, subliniem că ne aflăm, în spaţiul getic al confluenţei dintre secolele VI şi V î.Hr., în faţa unei societăţi deschise - prin integrarea în categoria elitelor getice a unor elemente alogene (cele scito-agatârse fiind implicit nominalizate, cele greco-pontice fiind cel puţin prezumabile), ca şi prin largile contacte comerciale şi culturale cu polisurile Pontului Stâng şi, prin acestea, cu alte orizonturi - resimţind, astfel, consecinţe ale unor mutaţii politice, culturale, social-economice etc, de la mari distanţe. Pe acest fond, modul distinct în care geţii s-au raportat la marile evenimente ale epocii şi consecinţele de durată ale acestor raportări reclamă, ca o necesitate logico-istorică, existenţa unor factori interni de formare a voinţei politice. Personajul istoric Zalmoxis, căruia, cu inevitabilele limite probabilistice, i-am reconstituit mai sus biografia (scenariul propus având cel puţin calitatea că se validează prin întregul corpus de texte "hagiografice", fără a adăuga nici o prezumţie nejustificată metodologic), reprezintă deopotrivă cauza şi efectul rapidei evoluţii a societăţii getice din orizontul cronologic analizat. Semnificaţia acestui moment, în temeiul căreia poate fi explicată şi aparent surprinzătoarea glorie postumă a acestui personaj, înăuntrul propriei societăţi, dar şi în cele de contact mijlocit, este aceea a întemeierii - însă nu a unei religii, aşa cum s-a presupus în istoriografia modernă, ci a unei organizări statale, şi nu neapărat ca acţiune programatică, ci implicit, prin valorificarea elementelor constitutive ale organizării statale. Chiar dacă statul getic nu apare în vremea lui Zalmoxis - ori, cel puţin, nu-şi manifestă existenţa într-un mod astăzi perceptibil - procesul de materializarea instituţiilor sale îşi are originea în starea de lucruri din epoca sa şi, într-o măsură pe care n-o putem determina, în deciziile acestui personaj.
Imnul homeric "Eis Dionysou /Către Dionysos"
(traducere Ioan Acsan)
01 Voi povesti de Dionysos, feciorul vrednicei Semele,
Cum s-a ivit cândva pe ţărmul noianului nepotolit,
Pe-o stâncă avântată-n valuri, în chip de tânăr cu tuleie:
Frumoasă coamă vineţie îi flutura în jurul tâmplei,
05 Iar sus, pe umerii puternici veşmânt de purpură purta.
Dar pe-o corabie cu punte temeinică şi buni vâslaşi
S-au arătat curând tâlharii din largul mării ghiurghiulii
Tirenieni mânaţi de-o soartă vrăjmaşă; la vederea lui
Făcându-şi semne, ei săriră pe mal şi-l înşfăcară iute.
10 Şi după ce l-au dus pe punte în sinea lor s-au bucurat:
Pe el îl socoteau mlădiţă a regilor iubiţi de Zeus
Şi urmăreau să-l lege cobză cu funii ce pătrund în carne.
Dar funia părea zvârlugă, zbura cât colo gânjul gros,
Departe de picior şi braţe. El rămânea nepăsător,
15 Zâmbeau într-una ochii negri: cârmaciul a băgat de seamă,
Către ciracii săi îndată strigând cuvintele acestea:
"Pe cine puneţi voi în funii, simntiţilor, ce fel de zeu
Puternic? vasul nostru zdravăn abia-abia de-l poate duce!
Căci el e Zeus sau Apolo cu arcul numai de argint,
20 Sau chiar Poseidon: nu-i asemeni cu pământenii muritori,
Ci face parte dintre zeii ce-şi au lăcaşul în Olimp.
Deci hai să-l coborâm degrabă pe ţărmul nesfârşit şi negru,
Deloc să nu-l loviţi cu mâna, ca nu cumva, întărâtat,
Asupra noastră să abată cumplite vânturi şi furtuni!"
25 Aşa grăi: certându-l aspru, chiar căpetenia îi zise:
"De vânt prielnic te-ngrijeşte, înalţă pânzele, sărmane,
Desfă-ţi odgoanele! Bărbaţii vor şti să vadă de băiat.
Eu trag nădejdea să ajungem cu el în Cipru sau Eghipet,
La hiperboreeni sau poate şi mai departe, Pân' la urmă
30 O să ne spună singur totul: prietenii şi avuţia
Şi fraţii lui. de bună seamă un zeu l-a scos în calea noastră!"
Zis şi făcut: au pus catargul desfăşurânduşi pânza lor.
Când vântul a umflat la mijloc vântreaua, sloboziră-n jur
Odgoanele. Dar dintr-o dată s-au petrecut minuni nespuse
35 Întâi pe sprintena şi neagra corabie a curs vinaţul,
Licoare dulce, aromată ce răspândea mereu miresme
Divine şi, văzând aceasta, năierii toţi s-au îngrozit.
Pe urmă viţele-de-vie ajunse până sus, pe pânză,
Se căţărară pretutindeni: se legănau nenumăraţi
40 Ciorchini, iar iedera verzuie, încolăcită pe catarg,
Era-nflorită şi pe vreju-i frumoase fructe atârnau;
O vâslă nu rămase fără ghirlandă. La vederea lor,
Năierii repede strigară cârmaciului să-ntoarcă prora
Spre ţărm. Dar zeul dinăuntrul corăbiei s-a preschimbat
45 În leu cumplit şi de pe teugă răgea turbat; mai către mijloc
A plăsmuit şi-un urs cu părul zbârlit - un alt prilej de spaimă.
Stătea în două labe ursul; din înălţimea prorei leul
Rotea priviri ucigătoare. Tâlharii au fugit spre pupă
Împrejmuindu-l pe cârmaciul ce dovedise-nţelepciune.
50 Stăteau şi tremurau, dar leul spre căpetenie sări
Şi-o prise: martorii-ntâmplării, ferindu-se de soarta crudă,
Cu toţi s-au aruncat grămadă în sânul sacrului noian
Şi s-au făcut delfini. Dar zeul avut-a milă de cârmaci
Şi l-a oprit, rostindu-i vorbe prin care şi-a vădit blândeţea:
55 "Divin Hecator, nu te teme, nu te teme, din inimă te îndrăgesc!
Sunt zgomotosul Dionysos şi m-a născut Semele, fata
Lui Cadmos, după ce iubirea a dus-o-n braţele lui Zeus!"
Fiu chipeş al Semelei, slavă! Nu-i cu putinţă nicidecum
59 Să făuresc un dulce cântec când nu te port în gândul meu!
* Appian Appian din Alexandria, Historia Romana, H. White (trad.), Ed. Loeb, Harvard University Press 1972
* Dio Cassius Dio Cassius, Cocceianus, Piatkowski, Adelina, Ştefan, G. (ed.), Istoria romană vol. 1+2, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1973
* Herodot Herodot, Istorii, ed. Onu, Liviu, Şapcaliu, Lucia, Ed. Minerva, Bucureşti 1984
*Homer Homer, Imnuri, trad. Acsan, Ion, ed. Universitas-Teora, Bucureşti 1998
*Iamblichos Iamblichos, Misterele egiptenilor, trad. Dinu, Tudor, Ed. Polirom, Iaşi 2003
* Iordanes Iordanes, Popa-Lisseanu, G. (ed.), Getica, Ed. Nagard – Centrul European de Studii Tracice, Roma 1986
* Porphyrios Porphyrios, Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin, trad. Piatkowski, Adelina, Bădiliţă, Cristian, Gaspar, Cristian, ed. Bădiliţă, Cristian, Ed. Polirom, Iaşi 1998
* Strabon Strabon, Geografia, vol. I, II, III, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, 1974, 1983
* Tucidide Thukydides, Istoria Războiului Peloponesian, trad. Barbu, Nicolae I., Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1966
* Petrescu-Dâmboviţa et alii, 2001 Petrescu-Dâmboviţa, Mircea, Vulpe, Alexandru (coord.), Istoria românilor, vol. I, Academia Română, Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie, Ed. Enciclopedică, Bucureşti
* Astin-Walbank 2008 Astin, A.E. (ed.), Walbank, F.W., Frederiksen, M.W., Ogilvie, R.M., The Cambridge Ancient History, vol VIII „Rome and the mediterranean to 133 BC”, IInd ed., Ed. Cambridge University Press, Cambridge
* Dana 2008 Dana, Dan, Zalmoxis de la Herodot la Mircea Eliade - Istorii despre un zeu al pretextului, Ed. Polirom, Iaşi
* Dandamaev 1989 Dandamaev, M.A., trad. Vogelsang, W.J., A political history of the Achaemenid empire, Ed. Brill Archive, Leiden-Boston-Koln
* Ford 2004 Ford, Andrew, Ford, Laughlin Andrew, Homer: The Poetry of The Past, Ed. Cornell University Press
* Gershevitch et alii1985 Gershevitch, Ilya, Bayne Fisher, William, Boyle, J.A., The Cambridge history of Iran 2, Cambridge University Press
* Kent 1953 Kent, Roland G., Old Persian, Ed. American Oriental Society
* Kerényi - Manheim 1996 Kerényi, Karl, Manheim, Ralph, Dionysos: archetypal image of indestructible life, Ed. Princeton University Press
* Larson-Lynn 2007 Larson, Jennifer Lynn, Ancient Greek Cults: A Guide, Ed. Routledge, London
* Leveque 1987 Leveque, Pierre, Aventura greacă, vol I - II, Ed. Meridiane, Bucureşti
* Petre 2004 Petre, Zoe, Practica nemuririi. O lectură critică a izvoarelor greceşti referitoare la geţi, ed. Polirom, Iaşi
* Preda 1994 Preda, Constantin (ed), Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României, vol I AC, Ed. Enciclopedică Bucureşti
* Preda 1996 Preda, Constantin (ed), Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României, vol II DL, Ed. Enciclopedică Bucureşti
* Preda 2000 Preda, Constantin (ed), Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României, vol III MQ, Ed. Enciclopedică Bucureşti
* Sanie 1999 Sanie, Silviu, Din istoria culturii şi religiei geto-dacice, Ed. Universităţii Al. I. Cuza Iaşi
* Avram 2000 Avram, A., Istoria politică a coloniilor greceşti, în „Istoria românilor I, vol. I, Academia Română, Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, pg. 589-590
* Conovici 2000 Conovici, N., Aşezări fortificate şi centre tribale geto-dacice din Muntenia, în „Istoria Românilor” I, vol. I, Academia Română, Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, pg.
* Vulpe 2000-a Vulpe, Al., Perşii şi campania lui Darius, în „Istoria Românilor” I, vol. I, Academia Română, Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, pg.
* Vulpe 2000-b Vulpe, Al., Istoria şi civilizaţia spaţiului carpato-dunărean între mijlocul secolului al VII-lea şi începutul secolului al III-lea a.Chr., în „Istoria Românilor” I, vol. I, Academia Română, Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, pg.
* iranica 1 www.iranica.com/newsite/articles/ot_grp10/ot_achamsatrap_ 20060619.html , 15.03.2009
* simion 1 www.cimec.ro/scripts/arh/cronica/detaliu.asp?k=1472 , 30.03.2009
Capitol al tezei de dizertaţie „Stat şi instituţii politice în Dacia preburebistană. Cazul Geţiei în secolele V - III î.Hr.” – 2009; articol publicat în „Studii de Istoria Banatului” nr 34/2010, ed. Universităţii de Vest Timişoara, pg. 5-22
[1] O serie de studii recente, dintre care se disting investigaţiile de analiză critică a izvoarelor întreprinse de Zoe Petre şi Dan Dana, fac necesara disjuncţie între imaginea cvasicontemporană şi cea târzie a eroului literar Zalmoxis
[2] În demersul de faţă, folosim termenul de "contemporan" în sens restrâns, pentru elementele simultane cu biografia reconstituibilă a lui Zalmoxis, în vreme ce prin termenul "cvasicontemporan" vom acoperi sensul larg, de contemporaneitate extinsă prin memoria colectivă - extensie care, în formula memoriei orale, cuprinde un interval de patru - cinci generaţii, iar în cea a memoriei scrise, poate ajunge, înăuntrul aceluiaşi model cultural-comunicaţional, până la jumătate de mileniu
[3] Sanie 1999, pg. 184. Cercetătorul ieşean constată, la rândul său: "Omul Zalmoxis este menţionat direct sau indirect de cele mai numeroase lucrări, unele fără a indica vreuna din calităţile sale divine".
[4] Herodot, IV, 94 - 96
[5] Dana 2008, pg. 445
[6] Salmoxis, în varianta validată a analizei manuscriselor herodoteene
[7] La acea epocă, singurele colonii permanente greceşti din Marea Neagră par a fi fost cele de la gurile Dunării: Histria/Istros şi, probabil, înrudita Orgame
[8] Dan Dana consideră că acesta este "primul ecou sigur al textului lui Herodot" (Dana 2008, pg. 57). Productivă în analiza imagologică, ipoteza este, în planul analizei factuale istorice, cel puţin nenecesară, dialogul "Charmides" fiind obligatoriu de tratat ca izvor independent, fie şi numai pentru faptul că Platon spune altceva decât Herodot. Practic, singurul punct comun între cele două texte, în afara numelui eroului, este dobândirea de către acesta a unei anume condiţii supraumane - îndoielnică pentru Herodot (care o disjunge în două laturi aparent contradictorii), enunţată şi neexplicitată pentru personajul lui Platon; nu putem adăuga ca element comun şi verbul "apathanatizein" ("a se face nemuritori/a se imortaliza", mult dezbătut în critica izvorului herodotean), întrucât utilizarea de către doi autori diferiţi a unui acelaşi termen, fie el şi unul atât de erudit, nu este suficient pentru a demonstra inspirarea unuia de către celălalt. Desigur, rămâne în dezbatere problema caracterului ficţional al dialogului lui Platon - dar, sub acest aspect, este de observat că autorul utilizează, în demonstraţia sa sapienţială, exclusiv referenţi reali sau veridici: au corespondent istoric atât personaje precum Socrate, Charmides, Critias etc, cât şi evenimente precum asediul Potideei, termeni etno-geografici precum trac, Tracia etc
[9] În ceea ce-l priveşte pe acest personaj al dialogului platonician, Dan Dana comite o eroare de metodă, altminteri nesemnificativă în ansamblul remarcabilei sale analize: medicul militar trac care i-a fost atribuit ca interlocutor lui Socrate nu poate fi considerat un personaj fictiv, ci unul generic: cu certitudine, au existat armate tracice, iar acestea au avut medici militari
[10] Trimiterea la mai sus citatul ritual de deificare a lui Charnabon (aşa cum îl reconstituie Petre 2004, pg. 21 - 25 şi urm.) este mai mult decât tentantă
[11] Tucidide, (II, 96, 1; II 97,3) menţionează participarea trupelor regelui trac Sitalkes la luptele din Macedonia, de partea Atenei, cavaleria acestuia fiind formată din odryşi şi geţi
[12] Uzual, expresia "ton proton ton aston" a fost tradusă prin "fruntaşii/bărbaţii de seamă". Zoe Petre observă (Petre 2004, pg 72, nota 1) că Herodot le atribuie astfel geţilor "o organizare politică de tip grec", dar consideră, în acord cu Hartog, că geograful procedează astfel doar pentru a întări evocarea lui Pitagora. Nu putem ignora, însă, posibilitatea ca geţii să-şi fi însuşit efectiv, eventual chiar prin Zalmoxis, după cum ne sugerează documentele analizate, elemente ale organizării politice de model grec
[13] Dana 2008, pg 65 - 66. Mai exact, Mnaseas (respectiv, epigonii acestuia) afirmă că "geţii îi sacrifică lui Zalmoxis precum lui Cronos"
[14] Dana 2008, pg. 67: "... la cei numiţi geţi, Zalmoxis îşi avea (legile lui) de la Hestia comună"
[15] "Decorativ", în raport cu mai notorii Thales din Milet, Pherecide ori Anaximandru (dascălii atribuiţi lui Pitagora), respectiv, a mai vizibililor discipoli Brontinus, Calliphon, Echecrates, Empedocle, Hippasus, Milon şi Philolaus din Crotona etc.
[16] Existenţa istorică a lui Pitagora (contestată şi ea, uneori, dar fără o argumentaţie demnă de luat în seamă), nu este pusă la îndoială nici de adnotările lui Herodot, Aristotel ş.a., nici de amplele lucrări antice care-i sunt consacrate parţial sau în întregime: Vitae philosophorum VIII a lui Digenes Laertius (care reia lucrarea pierdută a lui Alexander Polyhistor), Apologia lui Apuleius, Vita Pythagorae a lui Porphyrius, De Vita Pythagorica lui Iamblichus ş.a.m.d.
[17] Indiferent dacă în persoana lui Zalmoxis avem de-a face cu un sclav propriu-zis, un aventurier, un adolescent de origine aristocratică plecat la studii sau un recrut sacerdoţial trimis în iniţiere, prezenţa sa la Samos nu ar fi constituit un fapt excepţional, întrucât, de mai bine de un secol, între amficţionia ioniană şi colonia miletiană a Istrosului exista o linie maritimă utilizată cu mare frecvenţă
[18] Suntem determinaţi a lua în calcul un Zalmoxis adolescent, întrucât există o menţiune a lui Porphyrios (Vita Pythagorae, 14) care afirmă că maestrul “mai avea şi un alt adolescent, pe care-l dobândise în Tracia, numit Zalmoxis, deoarece la naştere i se aruncase deasupra o piele de urs”
[19] În 522 î.Hr., în contextul expansiunii Imperiului Persan, satrapul persan al Lidiei, Oroites, l-a ucis pe tiranul Samosului, Polycrates, aliatul faraonului Ahmoses I şi unul din protectorii lui Pitagora. Cinci ani mai târziu, perşii reuşesc să ocupe efectiv cetatea, gruparea pitogoreeană reuşind să părăsească Samosul cu doar câteva luni mai repede (vezi şi Dandamaev 1989, pg. 147-148). În legătură cu migrarea spre sudul Italiei a unui important număr de fruntaşi ai cetăţilor ioniene trebuie pusă şi informaţia, sugerată de textul herodoteean (vezi Dandamaev 1989, pg. 152) că Darius I ar fi trimis trei corăbii spre Sicilia şi Grecia Magna, zonă în care stătea să înceapă un conflict între coloniştii fenicieni şi cei greci
[20] Porphyrios, Vita Pythagorae, 14: Zalmoxis “a căzut în mâna hoţilor şi a fost tatuat când s-a făcut răscoala împotriva lui Pythagoras”
[21] Iamblichos, XXX, 104: Zalmoxis "după ce a fost eliberat, s-a întors la geţi, le-a întocmit legile şi a îndemnat la bărbăţie pe ai săi". Textul pare a sugera că Zalmoxis a fost eliberat cu misiunea de a îi mobiliza pe geţi pentru o confruntare de anvergură
[22] Strabon, Geografia, VII, 3, 5
[23] În această perioadă, ambasadele grecilor (ale Atenei în special) circulă în căutare de aliaţi şi ajutor material în Sicilia, Adriatica iliră, Creta etc (Dandamaev 1989, pg. 191-193). De asemenea, este de reţinut că rutele comerciale legau Saisul egiptean de Ionia (reprezentată în Delta Nilului prin colonia Naucratis) şi, mai departe, de imperiul miletian din Pontul Euxin.
[24] Cu acest eveniment este pus în legătură şi nivelul contemporan de distrugere constatat la Histria
[25] Indiferent de calitatea care i se atribuie lui Homer (personaj istoric unic sau compozit, simbol al unei tradiţii literare orale - vezi şi Ford 1994, pg. 90 şi urm.), creaţia ajunsă la noi sub sigla homerică este databilă, cel mai târziu, la cumpăna dintre veacurile VIII şi VII î.Hr.
[26] Folosim, aici şi în cele ce urmează, versiunea consemnată de ediţia bilingvă a lui Ioan Acsan (Homer/Acsan 1998). Textul integral, în Anexa 1
[27] Ediţiile critice reţin mai multe atari imnuri, celelalte fiind reduse ca dimensiuni şi susceptibile de a fi doar fragmente
[28] Versul 3, cf. Porphyrios, Vita Pythagorae, 14
[29] Versurile 8 - 9, cf. Herodot, Istorii IV, 95, Strabon, Geografia VII, 3, 5 etc
[30] Versurile 19 - 21, cf. Herodot, Istorii IV, 94, Platon, Charmides IV, Lucian, Iupiter Tragoedus XLIV, 42 etc
[31] Versul 28, cf. Strabon, Geografia VII, 3, 5 etc. Aici pot fi adăugate trimiterea la hiperboreeni (versul 29), frecvent identificaţi cu tracii nordici, şi chiar identificarea piraţilor ca tyrenieni (versurile 7 - 8), detaliu ce poate fi pus în legătură cu tulburările antipitagoreice din Crotona şi restul Greciei Magna - cf. Porphyrios, Vita Pythagorae, 14
[32] Versurile 35 - 42. Se poate obiecta că nu se cunoaşte nici un text care să-l pună explicit pe Zalmoxis în legătură cu vinul şi viţa de vie; avem însă, la Strabon (Geografia VII, 3, 11), menţiunea despre tăierea viţei de vie de către geto-daci, la sfatul lui Deceneu, care la rândul său, este explicit raportat la Zalmoxis în acelaşi text
[33] Versurile 46 - 47, cf. Porphyrios, Vita Pythagorae, 14: "... numit Zamolxis, întrucât la naştere se aruncase peste el o piele de urs".
[34] Versurile 56 - 58. Dacă lucrurile sunt clare în ceea ce-l priveşte pe Dionysos, prezentat ca fiu al Semelei, în cazul lui Zalmoxis, conexiunea se stabileşte prin atributul "Gebeleizis", reţinut de Herodot. Relativ la acesta, Dan Dana (op. cit.) se raliază interpretării potrivit căreia am avea de-a face cu forma coruptă a termenului "Beleizin/Beleizis", având ca argument consemnarea acestei forme în cel mai vechi manuscris herodotean păstrat. Lucrurile sunt însă departe de a fi tranşate, întrucât, pe de o parte, argumentul că această formă este consemnată de un manuscris (întâmplător cel mai vechi din câte s-au păstrat, dar tot o copie şi nu originalul, nici măcar în raport cu celelalte manuscrise) nu este necesar-şi-suficient (fie şi numai pentru că avem de-a face cu un singur manuscris), iar pe de altă parte, această interpretare nu face decât să schimbe un termen de explicitat cu un altul. Intrepretarea dominantă, nici ea suficientă, potrivit căreia forma reţinută de majoritatea manuscriselor, "Gebeleizis", ar deriva de la un original "Nebeleizis" prin confuzia uncialelor medievale n/g, rămâne mult mai probabilă, cel puţin ca explicitare tehnică a mutaţiei. Fără a o absolutiza, subsemnatul optează pentru această a doua variantă interpretativă, cu amendamentul că trebuie luată în considerare posibilitatea ca alterarea termenului să se fi produs într-o fază anterioară celei/celor reţinute de manuscrisele medievale, caz în care confuzia de redactare a fost între consoanele greceşti cursive gamma/sigma şi, respectiv, beta/miu - astfel fiind reconstituibil termenul Semeleizis, pe de-a-ntregul justificabil în contextul dat.
[35] Herodot, Istorii IV, 94-95
[36] Herodot, Istorii V, 7
[37] Acelaşi Herodot (op. cit.) consemnează că Dionysos este adorat şi de arabi şi etiopienii din Meroe, un motiv în plus de a nu subscrie la sentinţe precum cea de "retrogrecizare" a fenomenului dionysiac, pe baza argumentului exclusivist că cea mai veche inscripţie cunoscută care-l menţionează provine din Creta veacului XIII î.Hr.. A afirma, aşa cum face Dan Dana (op. cit., pg. 239), că "ştim astăzi precis că Dionysos a fost o divinitate greacă", echivalează cu a susţine că Quetzalcoatl ar fi fost un zeu hispanic, doar pentru că spaniolii sunt primii care-i transcriu numele în formula grafică pe care o cunoaştem astăzi.
[38] Asemenea paralelisme au fost frecvent evocate în istoriografia ultimelor două secole de Tocilescu, Xenopol, Tomaschek, Eliade etc
[39] Larsonn-Lynn 2007, pg. 141
[40] Lui Ahmose al II-lea i-a urmat pe tron fiul său Psametic al III-lea, însă numai pentru câteva luni, Egiptul fiind cucerit de armatele lui Darius
[41] Herodot, Istorii II, 172 - 182
[42] Herodot, Istorii IV, 78 - 79
[43] Celebrul sanctuar de la Delphi, cunoscut mai ales prin consacrarea sa lui Apollo, îl adora în sezonul de iarnă pe Dionysos. Epoca tiranilor (sec. VII - VI î.Hr.) aduce, aproape pretutindeni în spaţiul grecesc, o expansiune fără precedent a cultului lui Dionysos, printre cei mai zeloşi susţinători ai săi numărându-se Periandru şi Pisistrate (cf. Leveque 1987, pg. 187-188). La Atena (metropolă care, după cucerirea Miletului în 494 î.Hr., preia coordonarea rezistenţei antipersane a lumii greceşti), sanctuarul consacrat lui Dionysos Eleuthereus în Acropole este datat din 545 î.Hr. (cf. Kerenyi-Manheim 1996, pg. 292), iar amplele extinderi ale templelor şi amfiteatrului dionysiac din Atena, după respingerea perşilor, probează prestigiul şi, implicit, greutatea politică dobândită de acest sacerdoţiu.
[44] Conform lui Hesychios, Zalmoxis s-a întors printre geţi însoţit de un anturaj atenian; sursa este târzie, de sec. V AD şi tributară textului herodotean, dar se adaugă informaţiei de la Platon (deja comentată), privind colaborarea militară traco-geto-ateniană
[45] Dacă regele care l-a primit pe Zalmoxis a fost Antidareicul, putem admite că transferul de putere a fost înlesnit de deficitul de autoritate al unui suveran înfrânt şi ajuns într-o stare de dependenţă faţă de autoritatea persană; în plus, personajul aflat pe tron în 514 î.Hr. va fi fost suficient de înaintat în vârstă la data reîntoarcerii lui Zalmoxis, astfel încât într-un răstimp scurt să fi putut apărea vacanţa la tron
[46] Nu avem în vedere dispariţia sciţilor ca actor politic la Dunărea de Jos (unde prezenţa lor va fi consistent documentată pentru cel puţin alte două veacuri, deopotrivă sub aspect militar, demografic şi instituţional, până la nivelul motivării toponimului generic Scitia Minor), ci faptul că actorul politico-militar getic se manifestă de acum încolo independent de cel scitic, uneori chiar împotriva acestuia. În cazul particular al sciţilor agatârşi, se poate vorbi efectiv de ieşirea lor din scenă în această perioadă.
[47] Aici, în sensul extins de deţinător al puterii legitime. Sensul propriu, exprimat de tandemul terminologic rege - regat (cel de-al doilea termen fiind juridiceşte definit ca obiect al autorităţii regale), este de asemenea justificat, întrucât, după cum am văzut anterior, instituţia regelui este atestată la geţi înaintea lui Zalmoxis
[48] Satrapia Skudra este atestată sub acest nume în mai multe inscripţii din Egipt şi Iran (inclusiv din Palatul de la Susa), databile în 510 - 497 î.Hr., precum şi în lista de la mormântul lui Darius (de la Naqsh-i Rustam), datată în 486 î.Hr.; anterior ea apăruse sub titulatura generică de "ţara de dincolo de mare" (într-o inscripţie de la Persepolis, datată în 513 î.Hr.), oscilaţie terminologică din care putem trage concluzia că organizarea propriu-zisă a provinciei s-a petrecut în intervalul 510 - 498 î.Hr. (vezi şi Gershevitch et alii 1985, Kent 1953)
[49] Inscripţia din Palatul de la Susa (vezi nota de mai sus), unde cele trei populaţii sunt menţionate alături de sciţii cis-maritimi, libieni, etiopieni şi carieni. Este descrisă astfel "supra-satrapia" Lidiei, care (conform descrierii administrative surprinse în inscripţia de la Behistun) îngloba satrapia majoră Lidia, la rându-i compusă din satrapiile minore ale Lidiei propriu-zise, Frigiei Helespontice, Frigiei Mari, Cariei şi Skudrei (cf. iranica 1).
[50] Includerea ionienilor în noua unitate politico-administrativă nu poate surprinde, întrucât, pe de o parte, regiunea Strâmtorilor şi întregul bazin pontic constituiau de mai bine de un secol domeniul privilegiat al metropolei ioniene Milet, iar pe de altă parte, persanii şi-au recrutat din rândul elitelor urbane miletiene personalul administrativ prin care să-şi exercite de facto dominaţia în teritoriile anexate după 514 î.Hr.; de altfel, ionienii se manifestaseră ca aliaţi ai persanilor pe durata campaniei propriu-zise şi în primul deceniu care a urmat - acest colaboraţionism fiind, în unele cazuri, generos răsplătit, aşa cum au stat lucrurile cu tiranul Histiaeus al Miletului, care obţine ca recompensă terenuri vaste în Skudra/Tracia, unde începe să construiască fortificaţii (Dandamaev 1989, pg. 152)
[51] Termenul este de origine frigiană, perşii extinzându-l asupra populaţiilor cu care frigienii din Asia Minor se înrudeau. Sub această unică etichetă par a fi fost cuprinse toate acele populaţii despre care Herodot (Istorii IV, 1, 93) ne informează că s-au supus fără luptă lui Darius: tracii propriu-zişi, scyrmiazii şi nipseii
[52] În traducere literală, "sciţii de peste mare", perşii utilizând termenul "saka" în mod generic pentru toţi sciţii
[53] Ipoteza şi discuţia, reţinute şi în Gershevitch et alii 1985, pg. 267. Câtă vreme nu contestăm înfrângerea geţilor de către Darius (Herodot, IV, 1, 93), suntem obligaţi să admitem că aceştia s-au aflat sub autoritatea persană pentru o durată mai lungă sau mai scurtă - împrejurarea că în teritoriul eminamente getic nu a fost evidenţiată arheologic o prezenţă persană cât de cât consistentă înclinând balanţa către cea de-a doua prezumţie
[54] Tabla trilingvă de la Daiva (cf. Kent 1953, inscripţia XPh)
[55] Cf. Avram 2000. Am adăugat ipoteza unei insurecţii getice din raţiuni de exhaustivizare - ea nu are, cel puţin deocamdată, elemente de susţinere, după cum nu are nici contrariul ei: adoptarea unei atitudini filopersane de către geţi, în etapele ulterioare ale campaniei din 514 î.Hr.. În ceea ce priveşte implicarea diplomatică a Atenei, poate fi luat în considerare şi precedentul peonian, formaţiunea etno-politică de pe valea Styrmonului fiind şi ea incitată de Atena împotriva perşilor, care înfrângându-i, i-a strămutat parţial în Asia Minor.
[56] Menţionarea Dunării ca frontieră nordică a satrapiei Skudra, de către istoricul persan Dinon (citat de Plutarh, Alexandru 36 - cf. Vulpe 2000-a, pg. 453), confirmă caracterul episodic al integrării geţilor sub autoritatea persană
[57] Dandamaev 1989, pg. 154-155. Evenimentul se petrece la sfârşitul verii anului 499 î.Hr.. În acest context, Darius îl obligă pe tiranul Histaeus să predea lui Aristagoras autoritatea în Milet, dar cei doi vor coopera strâns în declanşarea insurecţiei ioniene.
[58] Dandamaev 1989, pg. 161. Nu este exclus ca printre cetăţile în care este reinstituit controlul ionian să se fi numărat şi Histria.
[59] Printre acestea poate fi amintită bătălia de la Malene, în care va fi capturat de perşi chiar tiranul Histiaeus (Dandamaev 1989, pg. 163-164)
[60] Dandamaev 1989, pg. 164-165. Întrucât, spre deosebire de bazinul Mării Egee, Helespontul (şi, pe cale logică, Pontul propriu-zis) nu se mai aflau sub controlul persan, este mult mai probabil ca flota mobilizată în ajutorul Miletului să fi fost recrutată din aceste regiuni.
[61] În primăvara anului 493 î.Hr., flota feniciană, vasală perşilor, intră în Helespont pentru represalii împotriva insurgenţilor; cu acest prilej este restaurată autoritatea persană în Skudra/Tracia, satrapie pe care ginerele lui Darius, generalul persan Mardonius, o va transforma în anul următor în baza de concentrare a trupelor persane mobilizate împotriva coaliţiei greceşti. Represaliile vor continua şi în anii următori, context în care fostul tiran al Chersonesului tracic, Miltiades, se refugiază la Atena, unde (gest ilustrativ pentru intensitatea conexiunilor politico-militare dintre Atena şi spaţiul sud-vest pontic) va contribui la alegerea ca arhonte a lui Temistocle (Dandamaev 1989, pg. 166-170).
[62] Dacă facem abstracţie de rolul pe care sciţii, sincronizaţi sau nu cu ionienii, l-au putut juca în episoadele asociate răscoalei Miletului, primul context cu implicare scitică, explicit atestat de izvoare în epoca postpersană, este prezumatul conflict al acestora cu odryşii lui Teres, finalizat cu căsătoria dintre Ariapeithes şi fiica lui Teres (cf. Vulpe 2000-a, pg. 454) - eveniment care pare să fi avut loc cu ceva mai mult de un deceniu înainte de anul 445 î.Hr., data general acceptată pentru decesul primului suveran al statului sud-tracic.
[63] Evenimentul poate fi datat în primii ani după urcarea pe tronul odrys a fiului lui Teres, Sitalkes
[64] Înrudirea celor două aspecte culturale pare a fi un fapt bine stabilit; de altfel, atât acestea, cât şi grupurile Dobrina-Ravna ori Vraca (cel din urmă fiind asociabil triballilor istorici) derivă nemijlocit din orizontul cultural Basarabi. Trebuie precizat, în ceea ce priveşte asocierea dintre culturile arheologice şi entităţile etno-istorice, că în această perioadă încep să se individualizeze neamurile pe care le va consemna mai târziu Ptolemeu (piephigi, siensi, buridavensi, potulatensi etc), tabloul acestora urmând a fi definitivat, opinăm, abia în generaţiile de după invazia celţică din secolul III î.Hr.
[65] În aria culturii Dobrina - Rava va apărea centrul urban de la Sboryanovo, una dintre cele mai probabile localizări ale reşedinţei lui Dromichetes; dava asediată de Alexandru Macedon în 335 î.Hr., dar şi alte aşezări protourbane getice, mai mult ori mai puţin riguros localizate (Netindava, Capidava, Sucidava, Sacidava, Muridava, Dausdava, Zisnudeva etc) ori emporiile celto-danubiene (Durostorum ş.a.). Similar, pentru aria Bârseşti sunt de evocat mai ales tripleta Zusidava-Ramidava-Cumidava (căreia i s-ar fi adăugat ulterior aliniamentul de dave de pe Siret) - iar ariei Ferigile, în măsura în care trebuie analizată distinct pentru acest moment, îi putem asocia deopotrivă disputata Argedava şi istorica Buridava, cea din urmă, cu un rol marcant în trecerea de la "getocraţie" la "dacocraţie".
[66] Contextul confruntării geto-persane şi ulterioara apariţie aici a singurului centru eminamente urban din spaţiul geto-dacic, de dinaintea complexului Sarmizegetusa, constituie argumente de mare greutate pentru o atare supoziţie. În acest caz, i-am putea identifica în "fruntaşii" pe care i-a avut ca interlocutori Zalmoxis, în propagarea învăţăturilor sale, pe şefii formaţiunilor tribale corespondente, frecvent reunibili la o curte regală din acest areal.
[67] Evenimentele implicându-l pe regele Spargapeithes, petrecute către finalul sau chiar după încheierea domniei prezumate a lui Zalmoxis, sugerează posibilitatea ca o însemnată parte a elitelor agatârse să nu fi optat pentru refugiul intracarpatic, ci să fi luat parte la o simbioză politică, consolidând şi asimilându-se în adstratul aristocratic getic.
[68] Avem în vedere nu acţiunea singulară a personajului istoric, ci complexul de mutaţii social-economice şi politico-militare petrecute în perioada asociată domniei acestuia
[69] Preda 1996, pg. 89-92
[70] Preda 2000, pg. 238. Cetatea era situată pe coridorul comercial ce urma cursul râului Teleorman, spre centrul politic corespunzând buridavensilor istorici.
[71] Preda 1994, pg. 55
[72] Conovici 2000, pg. 466, nota 1
[73] Cepari-Argeş (cf. Preda 1994, pg. 280), Ferigile-Vâlcea (cf. Preda 1996, pg. 130-133), Stoeneşti-Argeş etc. Spre exemplu, în necropola de incineraţie de la Ferigile, numărul mormintelor de luptători depăşeşte 50 (dintr-un total de peste 200), cel puţin 17 dintre aceştia fiind călăreţi
[74] Alexandru Vulpe remarcă (în Vulpe 2000-b, pg. 465) o pronunţată tendinţă de stratificare în pătura luptătorilor, până la constituirea unei veritabile aristocraţii
[75] Celic-Dere, Ciucurova, Sabangia (Tulcea), Bugeac, Canlia, Satu Nou (Constanţa), Branicevo, Carvica, Cerna, Dobrina, Kiulevca, Kragulevo, Ravna, Simi-Vir etc (nord-vestul Bulgariei) - cf. Vulpe 2000-b, pg. 474-481
[76] În sprijinul unei atari ipoteze pot fi evocate analogiile dintre ceramica descoperită în necropola de la Celic-Dere (şi nu numai) cu cea de la Sboryanovo - vezi simion 1
[77] Existenţa unui rege implică, prin definiţie, existenţa unui regat (vezi şi supra, nota 47). Firesc, existenţa mai multor regi (cazul nostru) implică existenţa mai multor regate, aceste formaţiuni nefiind situabile, prin ele însele, în afara stadiului de organizare tribal-gentilică.
[78] Nici în lumea urbană greacă, lucrurile nu stau calitativ diferit, comunităţile polisurilor greceşti fiind, pentru încă multe secole, organizate pe baze tribale - cum, de altfel, era organizată şi Roma regală (contemporană lui Zalmoxis) ori cea republicană