The problem of the identity of Rex Histrianorum has been approached in Romanian historiography several times, though a proper solution has not been found yet. Under this name, the character is mentioned only once, in “Historia” of Iustinus (Historia Philipp. IX,2,1), in relation to the events that occurred between 341 and 339 B.C., together with Alexander the Great’s father and King Atheas of the Scythians. King Philip II was involved personally in the events that took place in the North of the Balkan Mountains in just two occasions: first in 341 BC, when he formed an alliance with King Kothelas of the Getae/Thracians, by marrying his daughter Meda at Odessos; secondly, in the next year, when he attacked King Atheas at the mouth of the Danube and extended his own authority over the Getae as well. In the first case, the king of the region between the Balkan Mountains and the Danube is named Kothelas, while in the second he is called Rex Histrianorum. Consequently, the right solution to adopt is to consider Kothelas and Rex Histrianorum one and the same person.
Contemporan cu destructurarea regatului pan-tracic, survenită după moartea lui Kotys I, şi în condiţiile ascensiunii puterii macedoneene, izvoarele consemnează, la gurile Dunării, existenţa a două autorităţi regale, aflate în conflict structural una cu cealaltă: este vorba de regele scit Atheas, presat de sarmaţii sosiţi în spaţiul nord-pontic să migreze spre sud şi, respectiv, de celebrul, în istoriografia română, Rex Histrianorum. După cum se relatează în "Istoria lui Filip”[1], nu cu mult înaintea asedierii Bizanţiului de către regele Macedoniei (eveniment petrecut în primăvara anului 339 î.Hr.), o ambasadă a cetăţii Apollonia i-ar fi transmis lui Filip al II-lea o cerere de ajutor din partea regelui scit Atheas. Aflat de mai multă vreme în război cu Rex Histrianorum, acesta era pe punctul de a fi înfrânt, drept pentru care i-a propus lui Filip, în schimbul sprijinul militar solicitat, să-l adopte şi, astfel, să-l lase moştenitor. Regele macedonean acceptă oferta omologului său scit şi chiar trimite un contingent în sprijinul acestuia - susţine izvorul literar - însă Atheas, aparent surprinzător, respinge ajutorul primit, declarând soliei lui Filip că nu l-a solicitat şi că nu are nici o problemă de succesiune. În opinia lui Iustinus, autorul "Istoriei lui Filip", schimbarea de atitudine s-ar datora faptului că, o dată cu decesul lui Rex Histrianorum (petrecut, deducem, în intervalul dintre primirea soliei Apolloniei de către Filip şi sosirea corpului expediţionar macedonean la Atheas), asupra basileului scit nu mai plana nici o ameninţare, drept pentru care acesta s-a răzgândit - ceea ce ar fi motivat decizia suveranului macedonean de a ridica asediul Bizanţului şi a-şi îndrepta oştile asupra lui Atheas. Reţinem, aici, detaliul că regele macedonean are, totuşi, nevoie de un pretext pentru a-şi motiva manevrele: el comunică liderului sciţilor că scopul incursiunii sale armate către gurile Dunării l-ar constitui dorinţa de a ridica acolo o statuie a zeului Hercules, divinitate considerată a fi strămoşul mitic al regilor Macedoniei. Cert este că între cele două forţe are loc o confruntare militară, care se soldează cu înfrângerea oştirii scitice şi uciderea lui Atheas, trupele macedoneene capturând totodată 20.000 de prizonieri şi o pradă formată exclusiv din vite. Victoria lui Filip este însă parţial compromisă de atacul pe care, pe drumul de întoarcere, îl suferă din partea triballilor, care-l rănesc grav şi-i confiscă cea mai mare parte a prăzii.
Identitatea lui Rex Histrianorum a stârnit, în istoriografia noastră şi nu numai, ample comentarii, cele mai frecvente văzând în acest personaj, întru totul justificat, un rege al geţilor. Nu au lipsit nici alte interpretări, de la cea cu totul şubredă sub aspect logic, potrivit căreia Rex Histrianorum ar fi un basileu al cetăţii Histria (cetatea nu avea regim monarhic şi, pe deasupra, nu era implicată direct în întâmplări, care se desfăşurau mult mai la sud), la prezumţia că personajul în cauză ar fi fost un rege al triballilor[2]. Această din urmă ipoteză lua în calcul faptul că Frontinius[3] şi, aproape identic, Polyaenus[4] au consemnat un conflict al sciţilor lui Atheas cu triballii - neobservând, însă, că acel conflict nu-l implica în nici un fel pe Rex Histrianorum. Este adevărat, la un anumit moment, autoritatea lui Atheas se exercitase asupra unor teritorii situate, mai degrabă, la gurile Dunării[5]; ba chiar şi confruntarea finală cu armata lui Filip al Macedoniei s-a purtat, cel mai probabil tot la gurile Dunării, acolo unde Filip pretindea să ridice statuia lui Hercule[6] - dar între aceste momente, longevivul rege scit îşi exercitase autoritatea în sudul Dobrogei şi ceea ce s-a numit mai târziu Ţara Cavarnei, pe o durată destul de îndelungată încât să-i permită controlul asupra unor oraşe portuare precum Callatis (care, se pare, a bătut monedă pentru el)[7], Dionysopolis şi mai la sud, până la Apollonia (care pare a fi prestat pentru Atheas servicii diplomatice). Prezenţa lui Atheas în acest areal este, în plus, consemnată şi de alte izvoare literare: spre exemplu, Aristocritos[8] notează declaraţia de război pe care regele sciţilor a adresat-o cetăţii Byzantion, din care putem deduce că la acea dată (situată, fără îndoială, după moartea lui Kotys I), grupul condus de Atheas se pusese în mişcare spre sud. Or, din această regiune, migratorii sciţi puteau intra în contact cu triballii fără a-i tulbura pe geţi, urmând logica manevrelor militare pe care o adoptase, la vremea sa, regele trac Sitalkes şi, mai târziu, Filip însuşi, care se confruntase cu triballii în bazinul Moravei[9], în prelungirea campaniei sale împotriva ilirilor. Altminteri, posibilitatea ca triballii şi sciţii să se fi învecinat fie şi temporar, pe cursul Dunării, trebuie cu totul exclusă - întrucât ei erau despărţiţi, pe mari distanţe, de neamul/regatul geţilor, atestaţi explicit, la doar patru ani după evenimentele care ne interesează acum, atât sub aspect militar (prin oastea de 14.000 de luptători), cât şi sub aspect civil (prin cetatea slab întărită, dar dens locuită). Să mai adăugăm că, la vremea incursiunii de o zi a lui Alexandru la nordul Dunării, din anul 335 î.Hr., este menţionat şi numele regelui care domnea peste triballi, Syrmos, despre care nimic nu ne îndreptăţeşte a presupune că şi-ar fi dobândit recent tronul; or, între acesta şi Rex Histrianorum nu se poate pune semnul egal, întrucât ştim precis că Rex Histrianorum se stinsese din viaţă cel mai târziu în primăvara anului 339 î.Hr..
În opinia noastră, lucrurile sunt ceva mai limpezi, în sensul că putem identifica, în scrierile antice, atât identitatea etno-politică a acestui Rex Histrianorum, cât şi o serie de alte detalii, printre care chiar numele acestuia. Ştim, de la Satyrus şi Athenaios[10], că, cel mai probabil în anul 341 î.Hr. (în orice caz, după dezmembrarea vechiului stat traco-odrys[11]), Filip al II-lea încheiase o alianţă matrimonială cu un anumit rege Kothelas[12], cu a cărui fiică Meda s-a căsătorit[13]. În acelaşi an, în cursul unei campanii de afirmare a suveranităţii sale pe întreaga coastă a Pontului Stâng, Filip al II-lea îşi vizitase socrul la Odessos, unde acesta îl întâmpinase cu taraf şi alai de preoţi, ca adevărat stăpân al cetăţii. În mod vădit, acest rege Kothelas nu este „cetăţean” al Odessos-ului; el se instalase acolo anterior vizitei lui Filip al II-lea, venind dintr-un teritoriu situat în afara Traciei odryse, pe care, după moartea lui Kotys I, şi-o împărţiseră între ei Amadocus, Kersobleptes şi Berisades - şi pe care, treptat, se va înstăpâni Filip al Macedoniei[14]. Or, teritoriul în cauză, situat în spaţiul tracic, în exteriorul formaţiunilor statale rezultate din dezmembrarea stăpânirii lui Kotys I şi, totodată, în contingenţă cu cetatea pontică a Odessos-ului, nu poate fi decât cel getic - motiv pentru care, de altfel, cei mai mulţi comentatori români şi străini (nu însă şi Vasile Pârvan[15]), au admis că acest rege Kothelas este un rege al geţilor sau, nuanţând, al traco-geţilor. Între Rex Histrianorum şi Kothelas se poate stabili o corespondenţă perfectă nu doar în ceea ce priveşte teritoriul de autoritate, ci şi momentul intervenţiei în evenimente. Am văzut mai sus că vizita lui Filip al II-lea la curtea din Odessos a lui Kothelas s-a petrecut, cel mai probabil, în anul 341 î.Hr., moment în care sciţii lui Atheas se aflau deja în Ţara Cavarnei şi, în mod logic, erau stânjeniţi de prezenţa basileului get - care, suntem obligaţi să constatăm, ar fi putut controla cetatea Odessos-ului numai dacă, în prealabil, s-ar fi impus în faţa lui Atheas. Or, cum acuzaţiile acestuia, aşa cum sunt ele consemnate de izvorul istoric, îl indică pe Rex Histrianorum, nu avem altă soluţie logică decât să admitem identitatea acestuia cu Kothelas.
Acelaşi izvor ne oferă un argument suplimentar în favoarea acestei interpretări: precizarea privind calitatea de moştenitor pe care şi-o asumă Filip al II-lea. Dacă această calitate s-a referi cu adevărat la succesiunea lui Atheas, aşa cum afirmă explicit naratorul (fie urmând riguros autorul informaţiei prime, fie ca efect al unei confuzii ulterioare de redactare), chiar şi neluând în seamă negarea pe care o face Atheas însuşi, ar fi de neînţeles de ce a mai fost nevoie ca lui Filip să-i fie atribuit un alt pretext pentru înaintarea către gurile Dunării - şi nu unul oarecare, ci unul invocând limbajul diplomatic de marcare a limitelor teritoriale ale suveranităţii: ridicarea la frontiera revendicată a unei statui a lui Hercules, emblema regalităţii traco-macedoneene. Un asemenea gest îşi are deplina acoperire dacă acceptăm că Filip evoca nu moştenirea lui Atheas (care nu avea calitate de stăpân legitim în regiunea în cauză, detaliu cu greu ignorabil la curtea macedoneană), ci pe cea a socrului său Kothelas - Rex Histrianorum, abia decedat, cu a cărui fiică, Meda, Filip se căsătorise cu doar unul-doi ani mai devreme. Să mai evocăm un detaliu convergent acestei interpretări: numele Kothelas al basileului traco-get, care este, de facto, un diminutiv al unui alt politonim notoriu în epocă şi regiune, Kotys. Semnificaţia de "Kotys cel Mic"[16], pe care regele get şi-o atribuia (cu întemeiere genealogică sau nu, este mai puţin important), putea fi de natură a sublinia legitimitatea la moştenirea ultimului unificator al regatului pan-tracic - care, nu putem să nu observăm, a trăit în generaţia imediat anterioară şi şi-a exercitat într-un mod vizibil autoritatea inclusiv asupra spaţiului peste care a ajuns să domnească Kothelas[17].
Încă şi mai important, în validarea acestei interpretări şi înţelegerea fenomenologiei social-politice circumscrise, este faptul că întreaga problematică politico-militară pe care Filip o prelua de la Kothelas o prelungea pe cea lăsată moştenire acestuia de către Kotys I. Vom trece în revistă această problematică, coroborând, firesc, evenimentele implicându-i pe Atheas şi Rex Histrianorum. Ştim, de la Athenaeus[18], că suveranul pan-tracic avusese iniţial relaţii excelente cu Atena, care l-a declarat prieten şi cetăţean; de altfel, cândva, înainte de 378 î.Hr., Kotys şi-a dat fiica de soţie generalului atenian Iphikrates. Ulterior însă, regele Kotys I a intrat în conflict cu Atena, pentru că a revendicat Chersonesul (peninsula de la ieşirea spre Marea Egee din Strâmtori) ca teritoriu tracic, iar ginerele său, care i s-a alăturat, a fost demis şi înlocuit de un alt general, Timotheos[19]. Să ne amintim; conflictul pentru zona Chersones - Byzantion (o zonă cu o covârşitoare importanţă strategică şi economică) datează din epoca lui Seuthes I, care - detaliu demn de toată atenţia! - lupta pentru acelaşi Chersones cu ajutorul geţilor, cu doar două generaţii mai devreme. Stabilindu-şi cartierul general la Sestos[20], Kotys I reia acest conflict, iar odată cu el şi relaţiile politice intra-tracice din regiunea Pontului Stâng, în contextul restabilirii unităţii statului pan-tracic, redeschizând vechiul litigiu cu Atena, metropolă ce revendica, la rândul său, succesiunea la imperiul colonial pontic pe care îl deţinuse Miletul. În pofida sprijinului pe care-l primise din partea flotei tebane în 363 î.Hr.[21], Kotys I (confruntat la rândul său cu "defecţiunea" aristocratului trac Myltokytes), va ceda treptat în faţa Atenei, pentru a fi, în cele din urmă, asasinat. După cum am mai arătat, lui Kotys I îi va urma pe tron fiul legitim, Kersobleptes, care este, la anul 360/359 î.Hr. doar un adolescent; Atena şi, mai apoi, Macedonia lui Filip al II-lea vor interveni în chestiunea succesiunii, favorizând ambiţiile altor descendenţi ai lui Kotys I, principii Berisades şi Amadocus al III-lea, şi obţinând astfel destrămarea regatului pan-tracic. Pe acest fond politico-militar, în extremitatea nord-estică a spaţiului balcanic (care, în vremea lui Kotys I, fusese închisă migraţiilor cu baza în stepele nord-pontice) se petrece pătrunderea sciţilor lui Atheas la sud de Dunăre. Cauzele acestei mişcări sunt de căutat atât în presiunea pe care sciţii o resimt din faţa sarmaţilor, cât şi în atracţia economică pe care o exercitau coloniile Pontului Stâng, dar, fără îndoială, nu este de exclus nici posibilitatea ca diplomaţia ateniană să fi sugerat conducătorilor sciţi o atare mişcare, pentru a-i pune în dificultate pe Kotys I şi pe succesorii acestuia. Oricum, invazia sciţilor este de natură să perturbe interesele pontice ale populaţiilor dunărene, şi în primul rând ale geţilor, care-şi văd obturate căile comerciale cu cetăţile tronsonului litoral şi, ca atare, au toate motivele să intervină. Acesta este peisajul pe care-l oglindesc izvoarele literare, atunci când îl prezintă pe Kothelas instalat la Odessos ca stăpân efectiv al cetăţii, respectiv, pe Atheas căutându-şi sprijin, prin cetatea învecinată a Apolloniei, la curtea macedoneană, care era deja implicată în programul de însuşire a moştenirii teritorial-politice a lui Kotys I. Analizând în profunzime acest peisaj, vom observa că, în faţa iniţială a intervenţiei lui Filip al II-lea în litigiul din nordul Munţilor Haemus, sciţii se poziţionaseră ca adversari ai adversarilor regelui macedonean, triballi (oferindu-şi serviciile de mercenariat militar, fără îndoială, în schimbul alianţei pe care o solicitau), în vreme ce geţii par să tatoneze o alianţă cu aceştia[22]. Lesne de înţeles, perspectiva unei alianţe geto-triballe ar fi fost de natură să-l pună în dificultate pe suveranul de la Pella; cu sau fără motivaţia de a zădărnici o asemenea coalizare, Filip al II-lea optează pentru contractarea căsătoriei cu fiica lui Kothelas, Meda, punând astfel în aplicare un instrument politic pe care-l verificase pe scară largă în acei ani[23]. Nu putem ignora posibilitatea ca însuşi Filip să fi jucat un rol, mai mult sau mai puţin discret, în grăbirea sfîrşitului lui Kothelas[24]; cert este faptul că o dată dobândită calitatea de ginere al lui Rex Histrianorum, suveranul de la Pella va acţiona tranşant împotriva adversarilor acestuia, afirmându-şi calitatea de moştenitor şi marcându-şi, prin simbolistica statuii lui Hercules de la gurile Dunării[25], noile frontiere. Formal, după moartea lui Kothelas, Filip al II-lea devine rege legitim al acestora. Evenimentele ulterioare ne conving că putem vorbi, cel mult, de o regalitate asociativă[26] - dar acest element trebuie luat în calcul, atunci când vom analiza ciudata omisiune a izvoarelor macedoneene, care relatează cu lux de amănunte incursiunea urmaşului lui Filip la nordul Dunării, Ptolemaios Lagios. Acesta consemnează cu acurateţe dimensiunea efectivelor antrenate, manevrele militare, numele comandanţilor macedoneeni implicaţi, dar nu şi pe cel al conducătorului corpului militar getic ori pe cel al regelui căruia acesta i se supunea.
Domnia lui Kothelas, aşa cum am reconstituit-o probabilistic mai sus, are câteva consecinţe majore pentru evoluţia aşezământului social-politic din regiunea Dunării de Jos. Prima pe care o propunem atenţiei este faptul că, pentru o scurtă perioadă de timp (cel mult doi ani), autoritatea centrală a regatului getic - curtea regală, dar şi o parte a corpului sacerdoţial şi fără îndoială, comandamentul militar subordonat regelui - se localizează într-o aşzare eminamente urbană: cetatea Odessos-ului[27]. Chiar dacă va fi fost singular în istoria de până atunci a geţilor, momentul pare să fi contat în însuşirea, de către elitele acestora, a unui mod de viaţă specific urban, cu tipologia urbană aferentă, pe care-l vor valorifica în instituirea centrului politic de la Sboryanovo[28]. O altă consecinţă pe care o putem constata este faptul că, începând cu Kothelas/Rex Histrianorum, formulele de organizare politică ale elitelor getice se detaşează vizibil de pattern-ul pan-tracic, reaxându-se tot mai mult pe coridorul dunărean. De asemenea, tot ca o consecinţă a acestui mandat regal (ori, mai curând, a evenimentelor care au dus la încheierea sa), trebuie privită şi sedentarizarea sciţilor în arealul sud-getic; aici, sciţii nu vor deveni factor politic de sine stătător, aşa cum s-a fi întâmplat dacă Atheas ar fi ieşit victorios din suita confruntărilor în care s-a angajat, dar nici nu se vor asimila în rândul autohtonilor ca o masă demografică amorfă. În perioada deschisă de invazia celţilor galaţi şi instituirea, în vechea Tracie odrysă, a "regatului de la Tylis", în partea sudică a arealului care va ajunge să fie nu întâmplător cunoscut în posteritate drept Scitia Minor, îşi vor face simţită prezenţa, cel puţin prin emisiuni monetare, o suită de regi sciţi de mică însemnătate[29], probabil dependenţi de cetăţile tronsonului sudic al Pontului Stâng.
Cel mai important rămâne însă faptul că, prin validarea identităţii dintre Kothelas şi Rex Histrianorum, ne este clarificată continuitatea instituţională a regatului Geţiei de-a lungul celor trei generaţii dintre domnia lui Kotys cel Mare (cel puţin în ultima parte a domniei sale dintre anii 380 – 360 î.Hr., şi suveran al geţilor) şi Dromichetes. Practic, nu există argument care să ne împiedice să admitem că Rex Histrianorum/Kothelas a urcat pe tronul getic în 360 î.Hr. (la moartea mai ilustrului său predecesor), asigurând domnia până la moartea sa din 340/339 î.Hr. Următorul suveran legitim al geţilor a fost Filip al II-lea, până la asasinarea sa din 336 î.Hr. – dar (după cum a dovedit-o incidentul din anul următor, incursiunea de o zi la nordul Dunării, care dobândeşte astfel o cu totul altă semnificaţie), fiul acestuia n-a mai fost recunoscut drept rege (atitudine întru totul logică, el nefiind descendentul Medei, principesa prin care Filip şi-a dobândit coroana getică), autoritatea lui Alexandru cel Mare fiind respinsă ferm şi cu ocazia expediţiei pe care guvernatorul acestuia, Zopyrion, a întreprins-o prin teritoriul getic în 331 î.Hr. – aceeaşi armată a cărei avangardă se confruntase cu Alexandru în dava de la Zimnicea decimând acum (în alianţă cu sciţii şi cetatea Olbia) rezerva expediţionară a macedonenilor. Conflictul geto-macedonean se va perpetua şi în generaţia următoare, fiind tranşat abia prin tratatul dintre Lisimach[30] şi Dromichetes, motivaţia sa (generată, putem deduce acum, de transferul tronului de la Kothelas la Filip al II-lea), fiind explicit prezentată în revendicările lui Dromichetes către diadoh: suveranitatea teritorială asupra cetăţilor de la sudul fluviului.
I. Izvoare literare
Appian |
Appian din Alexandria, Appian din Alexandria, Historia Romana, trad. White, H., Ed. Loeb, Harvard University Press 1972. |
Athenaios |
Athenaios, Ospăţul înţelepţilor, trad. Barbu, Nicolae I., Ed. Minerva, Bucureşti 1978 |
Demosthenes |
Demosthenes, The Letters, ed. Goldstein, Jonathan A., Ed. Columbia University Press, New York 1968 |
Diodor din Sicilia |
Diodor din Sicilia, Biblioteca Istorică, trad. Marin, Valentin, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2004 |
Rufus |
Rufus, Quintus Curtius, Viaţa şi faptele lui Alexandru cel Mare, regele Macedoniei, vol 1+2, trad. Popescu, Gălăşianu Paul, Smonescu, Dan, Gerota, Constantin V. Ed. Minerva, Bucureşti 1970 |
Strabon |
Strabon, Geografia, vol I, II, III, trad. Vant-Ştef, Felicia, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1972, 1974, 1983 |
II. Literatura modernă
Petrescu-Dâmboviţa et alii, 2001 |
Petrescu-Dâmboviţa, Mircea, Vulpe, Alexandru (coord.), Istoria românilor - vol. I, Academia Română, Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie, Ed. Enciclopedică, Bucureşti |
Lewis et alii, 2006 |
Lewis, D. M., Boardman, John, Hornblower, Simon, Ostwald, M. (ed.), The Cambridge Ancient History VI – The Fourth Century BC- ed. Cambridge University Press |
Archibald 2006 |
Archibald, Zofia H., Thracians and Scythians, în Lewis, D. M., Boardman, John, Hornblower, Simon, Ostwald, M. (ed.), The Cambridge Ancient History VI – The Fourt Century BC - ed. Cambridge University Press |
Ashley, James R. 2004 |
Ashley, James R., The Macedonian Empire: The Era of Warfare Under Philip II and Alexander the Great, 359-323 B.C., Ed. McFarland, Jefferson |
Avram 2001 |
Avram, A., Istoria politică a coloniilor greceşti, în Istoria românilor I, în Ed. Enciclopedică, Bucureşti |
Avram - Poenaru |
Avram, A., Poenaru Bordea, Gh., Coloniile greceşti din Dobrogea, în Istoria românilor I, în Ed. Enciclopedică, Bucureşti |
Boardman 1988 |
Boardman, John, Grecii de peste mări, Ed. Meridiane, Bucureşti |
Borza 1992 |
Borza, Eugene N., In the shadow of Olympus: the emergence of Macedon, Ed. Princeton University Press |
Bouzek - Domaradzka 2005 |
Bouzek, Jan, Domaradzka, Lidia, Social structure in central Thrace, 6th - 3rd century BC, în Acta Terrae Septemcastrensis V.1, Sibiu |
Dumitrescu - Vulpe 1988 |
Dumitrescu, Vladimir, Vulpe, Alexandru, Dacia înainte de Dromihete, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti |
Gruen 1986 |
Gruen, Erich, The Hellenistic World and The Coming of Rome, Ed. University of California Press |
Heckel 2006 |
Heckel, Waldemar, Who's who in the age of Alexander the Great, Ed. Wiley-Blackwell |
Isaac 1986 |
Isaac, Benjamin H., The Greek settlements in Thrace until the Macedonian conquest, Ed. Brill Archive, Leiden-Boston-Koln |
Iliescu 1969 |
Iliescu, Vladimir, Contribuţii la problema raporturilor scito-trace în sec. IV î.e.n., în Pontica 2/1969 |
Leveque 1987 |
Leveque, Pierre, Aventura greacă, vol I - II, Ed. Meridiane, Bucureşti |
Lewis 2000 |
Lewis, D.M. (ed.), The Cambridge ancient history: The fourth century B.C., vol. VI, Ed. Cambridge University Press |
Pârvan 1982 |
Pârvan, Vasile, Getica, o protoistorie a Daciei, Ed. Meridiane, Bucureşti |
Preda 1973 |
Preda, Constantin, Monedele geto-dacilor, Ed. Academiei RSR, Bucureşti |
Preda I 1994 |
Preda, Constantin (coord.), Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României (EAIVR) vol I A-C, Ed. Enciclopedică, Bucureşti |
Preda II 1996 |
Preda, Constantin (coord.), Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României (EAIVR) vol II D-L, Ed. Enciclopedică, Bucureşti |
Preda III 2000 |
Preda, Constantin (coord), Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României (EAIVR) vol III M-Q, Ed. Enciclopedică |
Preda 2008 |
Preda, Constantin, Enciclopedie de numismatică antică în România, Ed. Enciclopedică Bucureşti |
Stoyanov 2003 |
Stoyanov, Totko, The getic Capital at Sboryanovo; New excavation issues & research development, în Tracia XV, pg. 413-423 |
Vulpe 2001 |
Vulpe, Alexandru, Istoria şi civilizaţia spaţiului carpato-dunărean între mijlocul secolului al VII-lea şi începutul secolului al III-lea a.Chr, în Istoria românilor I, Ed. Enciclopedică, Bucureşti |
III. Webografie
Appian |
http://www.livius.org/ap-ark/appian/appian.html , 15.12.2009 |
Arrian |
http://websfor.org/alexander/arrian/intro.asp , 20.12.2009 |
Frontinius |
http://penelope.uchicago.edu/Thayer/E/Roman/Texts/Frontinius/ Stratagemata/home.html , 31.12.2009 |
Articolul a apărut în Bibliotheca Historica et Archaeologica Universitatis Timisiensis nr. 12/2010, pg. 173-181
[1] Iustinus, Historia Philipp. IX, 2,1 cf. Trogus Pompeius (Prolegomene, 9); Aeschines III, 128 şi urm.
[2] Ipoteză lansată de Vladimir Iliescu (Iliescu 1969)
[3] Frontinius, Stratagema, II, 4,20
[4] Frontinius, Stratagema, VII, 44,1
[5] Strabon, Geografia, VII, 3,8
[6] Lucian, Macrobii, 10: "...Atheas, regele sciţilor, luptând împotriva lui Filip în zona fluviului Istru a căzut, fiind în vârstă de peste 90 de ani"
[7] Preda 2008, p. 37 şi p. 259-260. Se reţine posibilitatea ca unele dintre monedele în cauză să fie falsuri moderne.
[8] Aristocritos, Cartea I Contra lui Heracleodor, citat de Clemens din Alexandria, Stromatum V
[9] Lewis 2000, p. 436 şi urm., Ashley 2004, p. 11 şi urm. Prima confruntare a lui Filip al II-lea cu tribalii este datată în vara anului 351 î.Hr., iar ambuscada de după confruntarea cu sciţii lui Atheas, în vara anului 339 î.Hr. (înaintea declanşării celui de-al patrulea "război sacru" dintre Macedonia şi coaliţia Sparta - Atena), incidentul fiind, posibil, urmat de un raid de pedeapsă al armatei macedoneene în teritoriul triball.
[10] Satyrus, cf. Athenaios, Banchetul înţelepţilor, XII, 557b; XIII, 556 b-d.
[11] Vezi şi Lewis 2000, p. 471 - 475
[12] În ecoul de la Iordanes (Getica X, 65), Kothelas este menţionat în transliterarea Gudila.
[13] Această conexiune, practic ignorată la noi, a fost de altfel, observată de Zofia H. Archibald, care (citându-i pe P. Alexandrescu, V. Iliescu, Pippidi, Hammond şi Griffith), constată: „Căsătoria lui Filip cu Meda şi pătrunderea sa în teritoriul getic este de regulă tratată ca un incident separat, care ar precede confruntarea cu Atheas cu unul sau chiar doi ani. Relaţia cronologică dintre cele două evenimente nu poate fi precizată, dar este probabil ca ele să fie asociate” (Archibald 2006, p. 473-474). Avem de amendat doar ultima afirmaţie: întrucât este bine cunoscută cronologia acţiunilor politico-militare ale lui Filip al II-lea, iar acesta nu s-a implicat la nord de linia Haemus – Apollonia decât în două momente (căsătoria cu fiica lui Kothelas de la Odesos şi campania împotriva lui Atheas al sciţilor, în toate celelalte perioade fiind implicat pe alte fronturi), nu există nici o problemă cu precizarea relaţei cronologice dintre cele două evenimente.
[14] Procesul de încorporare la Macedonia a formaţiunilor în care se divizase regatul Traciei a debutat în anul 357 î.Hr., când Filip al II-lea formează o alianţă efemeră cu cei trei regi traci şi se încheie în 342 î.Hr., când regele macedonean îi înfrânge pe Kersobleptes şi pe Teres (fiul lui Amadocus), confiscându-le regatele - abia în acest moment devenind vecin cu regatul nord-balcanic al lui Kothelas (cf. Ashley 2004, p. 111 – 164)
[15] V. Pârvan consideră chiar, în dezacord cu Mullenhoff, Tomaschek şi Roesler, că "izvoarele nu ne autorizează totuşi a socoti pe Kothelas drept get, fie chiar şi din sudul Dunării, ci suntem mai degrabă înclinaţi a-l lua drept imediat vecin Macedoniei" (1982, p. 54). Cu toate acestea, asocierea lui Kothelas cu cetatea Odessos este explicit consemnată în izvoarele în discuţie, iar acest aspect ne obligă să-l atribuim geţilor.
[16] Aceasta este doar una din lecţiunile posibile şi nu o propunem decât cu titlu exemplificator. Nu trebuie să ignorăm, în chestiunea consonanţei dintre politonimele Kothelas şi Kotys (care pare a fi cel mai preferat antroponim la vârful elitelor pan-tracice), faptul că ambele pot indica o anumită asociere a personajelor în cauză cu cultul lui Dionyssos şi Semele/Cybele (a cărui ipostază este divinitatea autonomă Kotyto/Kotus – vezi şi Strabon, Geografia, 10,3, 16)
[17] Confirmări arheologice ale acestei dominaţii politice sunt oferite de tezaurul din tumulul princiar de la Agighiol, din care face parte şi cupa cu inscripţia "Kotys eg Beou" (cf. Preda 1994, p. 41), respectiv, cupa cu inscripţie aproape identică din tezaurul de la Borovo (cf. Preda 1994, p. 198). Este foarte posibil ca cele două piese să fi reprezentat daruri regale (ritual politic explicit atestat la traci) prin care să fi fost marcată încheierea unei alianţe politice (poate chiar în formulă matrimonială) ale casei lui Kotys I cu un clan aristocratic al geţilor.
[18] Athenaeus IV, 131
[19] Demosthenes, Contra Aristokrates, 23.8 şi urm.
[20] Ibidem.
[21] Ibidem.
[22] Aşa s-ar explica de ce Kothelas este supranumit Rex Histrianorum - pentru că îşi exercită autoritatea asupra mai multor neamuri de pe cursul inferior al fluviului. Oricum, semnele unui anumit grad de cooperare între geţi şi triballi se vor vedea în evenimentele din anul 335 î.Hr., când corpul de oaste getică pare adus pe malul Dunării în sprijinul regelui Syrmos - precum şi în generaţia următoare, când, sub presiunea celţilor scordisci, elitele triballilor se vor strămuta pe teritoriul daco-getic.
[23] Filip utilizase frecvent "tehnica" diplomatică a alianţelor matrimoniale şi adopţiilor, pentru a se înstăpâni asupra formaţiunilor etno-politice din întreaga Peninsulă Balcanică: în 359 î.Hr., îşi căsătorise fiica cu regele trac Amyntas şi se căsătorise la rândul său cu Audata, fiica regelui dardan Bardylis, pe care-l va învinge în bătălie un an mai târziu; în 357 î.Hr., se va căsători, după moartea Audatei, cu Olimpia, fiica regelui epiro-molossian Neptolemos (viitoarea mamă a lui Alexandru cel Mare); în 352 î.Hr. se va căsători cu Nicesipolis de Pherea, care va deceda anul următor; în 342 î.Hr. îşi va instala nepotul Alexandru pe tronul Epirului, în locul regelui Arybbas şi-şi va asuma titul de moştenitor al lui Amadocus, înlăturându-l pe fiul acestuia, Teres, de pe tronul Traciei centrale; după căsătoria din 341 î.Hr. cu Meda, fiica lui Kothelas, va mai încerca, fără succes, în 337 î.Hr., să se căsătorească cu fiica satrapului Pixodarus al Cariei - în schimb, în acelaşi an, va reuşi să se căsătorească cu Cleopatra, nepoata lui Attalus, iar în anul următor, chiar înainte de a fi asasinat, să-şi mărite fiica Cleopatra (sora lui Alexandru cel Mare) cu Alexandru al Epirului. În cazul lui Kothelas, se pare că Filip a utilizat ca instrument de convingere asediul Odessos-ului (Isaac 1986, p. 256, citându-l pe Iordanes, Getica 65).
[24] Suveranul macedonean are antecedente în acest sens, şi e de ajuns să cităm faptul că, la un an după ce s-a căsătorit cu Audata, fiica regelui ilir Bardylis, el îşi atacă şi învinge socrul în bătălia de la Valea Erigon, iar Audata moare în primăvara următoare. Mai mult sau mai puţin similar, Meda, fiica lui Kothelas, se va sinucide la înmormântarea lui Filip, din necesităţi ritualice (aşa cum susţin unele interpretări) sau, mai degrabă, la comanda mamei lui Alexandru cel Mare, care va proceda la fel şi în cazul unei alte soţii din haremul lui Filip, Cleopatra.
[25] După cum vom vedea, fiul şi succesorul lui Filip, Alexandru Macedon, va proceda la un gest simbolic similar: când acesta revine pe malul drept al Dunării, după raidul anti-getic, efectuează sacrificii către Zeus, Hercules şi duhul Istrului.
[26] Această formulă are în vedere „guvernarea de la distanţă”, respectiv, exercitarea autorităţii prin interpuşi locali, nivelul de implicare find superior autorităţii nominale – ceea ce pare să exprime mai corect cituaţia în care se găsea Filip al II-lea nu numai în raport cu Geţia, ci şi cu celelalte formaţiuni statale şi prestatale încorporate în „imperiul macedonean” pe care l-a constituit. Amintim, în ultimii ani de viaţă, Filip al II-lea deţine titul de rege simultan în Macedonia, în cele trei principate sud-tracice şi Geţia, dar şi în Dardania (din 358 î.Hr.), Molosia (din 357 î.Hr.), Pherea (din 352 î.Hr.) ş.a., la care se adaugă calitatea de hegemon al Ligii de la Corint (Isaac 1986, pg. 256).
[27] Întemeiată probabil în 580 î.Hr., tot de către Milet, emporia Odessos-ului va conta şi în viitor în politica getică. Astfel, în anul 313 î.Hr., ea se va alia cu Callatis, Histria şi alte aşezări pontice mai mici, pentru a i se opune lui Lisimah, în acest context ajungând să fie revendicate de la acesta de către Dromichetes - presupunem, ca reflex al unui status quo ante. Aici trebuie făcută şi precizarea că prezenţa getică în jurul şi înăuntrul cetăţilor greco-pontice nu se limita la anturajul regal şi/sau personaje de rang aristocratic. Pe teritoriul Histriei, spre exemplu, sunt atestate mai multe aşezări atribuibile autohtonilor, printre care şi aşezarea getică Arcidava (posibilă reşedinţă a unui aristocrat get - cf. Preda 1994, p. 89), situaţii similare întâlnindu-se şi pe teritorul Callatis-ului (locuire getică în aşezarea fortificată grecească de la Albeşti ş.a. - cf. Preda 2000, p. 53), Odessos-ului, Tyras-ului etc.
[28] Identificat probabilistic cu Dausdava, acest centru se afirmă ca pol eminamente urban chiar începând cu jumătatea secolului IV î.Hr., pentru a rămâne vreme de cel puţin un secol şi jumătate cel mai important oraş negrecesc din regiunea Dunării de Jos.
[29] Dintre aceştia, Ailios, Akrosas, Charaspes, Sariakes şi Tanusa sunt cunoscuţi doar prin emisiuni monetare, în vreme ce Kanites este menţionat şi într-o inscripţie de la Odessos/Varna (cf. Preda 2008, p. 22, 23, 78, 167-168, 254, 259-260, 277-178). Trebuie să luăm în considerare posibilitatea că aceşti regişori să fi exprimat, totuşi, o autoritate politică mai însemnată – eventual, chiar componenta sud-dunăreană a regatului Geţiei, acea viitoare „Ripa Thraciae” recuperată temporar de Dromichetes – şi să-şi fi exercitat autoritatea sub „umbrela” „Regatului de la Tylis”.
[30] Nu putem să nu observăm că datele generale ale conflictului moştenit din epoca premacedoneană se perpetuează şi în generaţia diadohilor: una din priorităţile agendei politice a lui Lisimach fiind controlul aceluiaşi Chersones (unde-şi va ridica de altfel capitala proprie, cetatea Lisimacheia – cf. Pausanias Descriptio Graeciae, I, 9, 5).