Elemente de interes militar-strategic în corespondenţa lui Ovidius de la Tomis

Argument

Miron Costin și Dimitrie Cantemir l-au citit și evocat pe Publius Ovidius Naso. La fel, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Grigore Tocilescu, Alexandru D. Xenopol, Vasile Pârvan sau George Călinescu. Cu toții au surprins valoarea literară și, mai ales cu privire la opera sa tomitană - nu vom folosi sintagma consacrată ”operă din exil”, din  motive care fac obiectul demersului de față - calitatea de izvor istoric. Cu toate acestea, în ”Istoria literaturii române” a lui George Călinescu, Ovidius nu există, deși ar fi trebuit să ocupe, în logica cronologică a oricărei istorii, prima pagină. Omisiunea va fi parțial corectată, trei decenii mai târziu, de Al. Piru[1], care va afirma, în prefața propriului hronic literar: ”Începuturile literaturii române nu coincid cu începuturile poporului român și nici cu acelea ale limbii sale [...] Versurile getice ale lui Ovidiu s-au pierdut. Ne-au rămas în schimb epistolele din Tristia și Pontica și poate că o adevărată istorie a literaturii române cu ele ar trebui să înceapă”.

Argumentele unei asemenea abordări sunt de neignorat. Poetul de la Tomis este cea dintâi personalitate literară[2] identificabilă ca individualitate neanonimă, cu existență istorică certă[3], din trecutul nostru. El își redactează opera în limba latină, limbă care va deveni matricea limbii noastre naționale, este familiarizat cu limba greacă – până în acel moment, limba dominantă de cultură în macroregiunea care cuprindea şi arealul strămoşilor noştri, dar își mărturisește și exersarea literară a limbii geto-dacice, idiom care va influența semnificativ, din poziția de substrat lingvistic, poate mai puțin vocabularul și gramatica, cât mai ales semantica și stilul comunicării. Mai presus de toate, Ovidius își concepe o parte însemnată a operei proprii pe teritoriul geto-daco-elenistic, reflectând realități (inclusiv în ipostazele de geografii și biografii culturale) din spațiul autohton – şi, deloc în ultimul rând, beneficiază de recunoaşterea comunităţilor în care şi-a elaborat ultima parte a operei, precum şi a posterităţii imediate[4].

Aşa stând lucrurile, avem nu numai legitimitatea, ci chiar obligaţia să ne întrebăm de ce se afla cavalerul roman Publius Ovidius Naso – cel care va deveni, fără să bănuiască aceasta, cel dintâi poet istoric al daco-românilor[5] – la Tomis, înainte ca această cetate portuară încă neînsemnată de la Pontul Stâng să devină de jure parte a Imperiului?

Viaţă de poet în zorii Imperiului

            În 43 î.Hr., an în care se naşte, într-o aşezare urbană minoră din centrul Italiei[6], Publius Ovidius Naso, societatea romană parcursese aproape complet un ciclu de transformări revoluţionare[7] de trei generaţii care aveau să ducă la prăbuşirea Republicii şi, implicit, la apariţia Imperiului Romei. Existenţa, formarea şi afirmarea poetului este întru totul tributară acestui context istoric[8]. Familia sa aparţinea, se pare că nu de multe generaţii[9], ordinului ecvestru, o categorie social-politică, dar şi culturală, care constituia suportul instituţional al deja configuratului nou regim imperial, dar care mai păstra o oarecare nostalgie faţă de tradiţiile republicane. Statutul social îi asigură lui Ovidius o educaţie rafinată[10], dar şi accesul în primele trepte ale administraţiei publice: iniţial în serviciul de ordine publică, ca unul dintre tresviri capitales[11], apoi ca centumvir - magistrat în primă instanţă[12], iar mai apoi ca unul dintre decemviri litibus iudicandis – magistrat al instanţei de apel[13]. Să subliniem, în treacăt deocamdată, că acest gen de magistraturi constituiau în societatea romană antică (de altfel, ca şi în societăţile moderne) nu doar o etapă obligatorie în curriculum-ul tineretului aristocrat, ci şi câmpul de afirmare a aspiranţilor la înalta societate şi, mai ales, baza de recrutare a apropiaţilor acesteia. Pentru Ovidius, stagiul în magistraturile primare a fost prefaţat şi facilitat de admiterea sa în cele mai înalte cercuri culturale ale Romei, el devenind, încă de pe băncile şcolii de retorică, un membru de bază al clubului patronat de Messalla Corvinus[14], dar şi un apropiat al mult mai influentului club al lui Gaius Maecenas[15], cu ai cărui fideli[16] va lega relaţii de colaborare de termen lung. Debutul literar al lui Ovidius se petrece, de altfel, în anii 27-25 î.Hr.[17], aceştia fiind deloc întâmplător, anii de apogeu ai carierei politice a patronului său Messalla Corvinus. Tot sub patronajul acestuia, Ovidius întreprinde, în compania poetului şi prietenului său Aemilius Macer, o lungă călătorie de studii la Atena şi pe coasta Asiei Minor[18], tărâmuri către care soarta aparent ironică aveau să-l mâne în ultimul deceniu de viaţă, călătorie prelungită la întoarcere în insula Sicilia. Trebuie să presupunem[19], exercitarea mai sus menţionatelor magistraturi a fost tributară aceloraşi conexiuni politico-culturale care i-au asigurat tânărului din Sulmo, în prelungita sa adolescenţă, un standard de viaţă deloc diferit de cel al tineretului aristocrat din Capitală. Conduita sa civică din această perioadă este, de asemenea, cu nimic mai prejos de cea a generaţiei tinere din aristocraţia noului regim (de statut/ordinul senatorial sau de facto/categoria cea mai favorizată a ordinului ecvestru), al cărei răsfăţat devine, ca autor al unei ample şi bine popularizate opere literare, iniţial cu tentă preponderent elegiaco-erotică[20], iar mai apoi propagandistice, de curte[21]. În aceeaşi linie se înscrie şi comportamentul său matrimonial, desfacerea celor două mariaje de dinaintea căsătoriei sale cu Fabia putând fi puse la fel de bine pe seama inconsecvenţei temperamentale a tinereţii sau a preocupării pentru încheierea unei alianţe matrimoniale cât mai favorabile, indispensabilă pentru consolidarea statutului dobândit de apropiat al Casei Imperiale.

Exilul, relegarea şi dreptul roman

            Pe acest fond, caracteristic primei generaţii care a cunoscut pacea după numeroasele convulsii şi războaiele civile abătute asupra Republicii Romane în cursul secolului I î.Hr., Publius Ovidius Naso primeşte, în anul 8 î.Hr., porunca imperială de a pleca la Tomis. La momentul primirii poruncii, Ovidius se afla în insula Elba, în compania lui Maximus Cotta, fiul cel mare al protectorului Corvinus şi protector el însuşi al poetului ajuns la vârsta de 51 de ani. Porunca, ne spune autorul însuşi, a luat forma juridică a unui edict imperial[22], care nu avea în spate nici vreo hotărâre a Senatului, nici vreo decizie judecătorească – şi care-i acordă nu statutul de exilat, ci pe cel de relegat[23]. Nu putem trece cu vederea faptul că poetul nu este foarte consecvent în această precizare, utilizând în mai multe epistole ale sale termeni precum exil, exilat[24], pe care îi respinge cu fermitate în altele; o explicaţie mulţumitoare, deşi nu suficientă, pentru această inconsecvenţă ar putea fi tratarea în registru poetic, metaforic a condiţiei de înstrăinat. Între cele două statute juridice[25] există (şi Ovidius însuşi are grijă să precizeze acest fapt) diferenţe importante în domeniul drepturilor şi libertăţilor persoanei, ţinând în principal de faptul că, spre deosebire de exilat, relegatul îşi păstrează cetăţenia şi, cel puţin parţial, proprietatea – iar o privire atentă asupra dreptului roman mai pune în evidenţă şi alte aspecte, precum faptul că Republica târzie şi Principatul utilizau cel puţin două forme ale exilului şi trei ale relegării. Nu vom intra însă în detaliile acestor definiţii juridice, care au făcut de altfel obiectul unei excesiv de lungi serii de speculaţii privitoare la condiţia lui Ovidius, din simplul motiv că aceeaşi utilizare cu discernământ a terminologiei juridice în cauză ne obligă să ţinem cont de faptul că atât exilul, cât şi relegarea erau operabile doar pe teritoriile aparţinând de jure Romei[26]. Or, nu acesta era, la acea epocă, statutul încă neînsemnatului port Tomis din Pontul Stâng[27].

            După un îndelungat protectorat getic[28], care a luat în epoca burebistană şi aspectul unei ocupaţii efective, cetăţile greceşti ale Pontului Stâng, printre ele şi Tomisul, îşi redubândesc statutul cvasiindependent în anul 28 î.Hr., pe fondul primei intervenţii militare romane la nord de Munţii Haemus/Balcani[29]. Protectorul militar al zonei litorale rămâne însă, până în anul 15 î.Hr., regele get secesionist Rolles, care acţionează în zonă ca aliat al Romei, ulterior rolul acestuia fiind substituit de regatul Traciei, care-şi va exercita autoritatea asupra Geţiei sud-dunărene (desemnată în izvoarele epocii sub titulatura de Ripa Thraciae/Periferia Traciei), cu acordul, dar şi sub directa supraveghere a Romei, până la transformarea sa în provincie şi organizarea, la nord de Munţii Haemus, a provinciei Moesia, în anul 46 d.Hr. O primă instituţie care statuează prezenţa romană în regiune (fără însă a conduce, prin ea însăşi, la transformarea de jure a Traciei şi Ripaei sale în teritoriu roman) este funcţia de legatus Augusti pro praetore in Thracia[30], instituită cu puţină vreme înainte de sosirea lui Ovidius la Pontul Euxin. Ulterior apariţiei poetului la Tomis (dar nu mai târziu de anul 12 d.Hr.) este instituită şi funcţia de praefectus Ripae Thraciae[31], însă nici una dintre cele două nu-şi extind autoritatea asupra cetăţilor portuare greceşti din Pontul Stâng, în particular asupra Tomisului. De altfel, poetul însuşi nu menţionează nici măcar o singură dată (nici chiar cu prilejul vreunuia dintre atacurile barbare asupra Tomisului) prezenţa în cetate a vreunui roman[32], lamentându-se, dimpotrivă, că nu are cu cine exersa conversaţia în latină[33].

Condiţia indispensabială pentru ca Tomisul să poată găzdui un proscris al Romei, fie el exilat sau relegat – aceea de apartenentă efectivă şi de jure la teritoriul roman - nu era, aşadar, îndeplinită nici în anul 8 î.Hr., nici la sfârşitul vieţii lui Ovidius. Desigur, aceasta nu înseamnă că influenţa Romei nu era resimţită în cetatea tomitană; dimpotrivă, ea juca un rol esenţial în viaţa viitoarei metropole a Scithiei Minor, iar poetul sulmonez se supunea necondiţionat acestei influenţe.

Bănuiala regelui Cotys

            Unul dintre impedimentele majore din calea analizei cazului Ovidius, practic cel mai însemnat dintre ele, este faptul că singura sursă documentară privitoare la statutul poetului la Tomis este chiar opera acestuia – o creaţie poetică, tributară altor canoane de exprimare decât limbajul direct şi formal obiectiv al izvorului istoric. Dar, dacă nici o altă sursă independentă, contemporană sau din posteritatea imediată, nu oferă vreun indiciu, cât de firav, care să confirme, să nuanţeze sau să infirme spusele poetului, propria operă a acestuia oferă din belşug elemente care pun sub semnul îndoielii legenda relegării. Vom evoca, pentru început, bănuiala regelui trac Cotys, căruia, se pare, această legendă, promovată printr-o neobişnuit de prolifică corespondenţă, nu-i suna credibil, drept pentru care începe să se intereseze mai îndeaproape despre cazul lui Ovidius[34]. Poetul se vede nevoit să răspundă acestei curiozităţi regale, asigurându-l pe Cotys, în contradicţie cu unele dintre propriile lamentaţii despre cauzele prezenţei sale la Tomis, că singura sa vină o constituie faptul că era autorul lucrării Ars Amatoria[35]. Nu ştim dacă bănuitorul rege trac, care ajunge pe tronul unei jumătăţi din vechiul regat al Traciei în urma unor intrigi de palat îndeaproape instrumentate de Roma şi care va sfârşi prin a fi asasinat chiar în anul ulterior morţii lui Ovidius, s-a mulţumit cu această explicaţie, dar aceasta nu rezistă unei analize atente. Ars Amatoria a fost redactată cu aproape un deceniu înainte ca Augustus să decidă că poetul trebuie să plece la Tomis[36], iar conţinutul său atinge doar în mică măsură un nivel care ar fi putut fi considerat licenţios sau obscen, chiar şi în termenii noului puritanism augustan.

            Nu este deloc greu să deducem ce anume l-a făcut atât de bănuitor pe regele Cotys. Acest poet roman, care s-a aflat până atunci în graţiile Stăpânului Lumii, îşi face apariţia la Pontul Stâng exact în momentul în care Roma îşi elaborează şi pune în aplicare o strategie de preluare a controlului asupra regiunii nord-balcanice – vom reveni mai jos asupra acestui aspect – şi poartă o intensă corespondenţă cu un mare număr de personaje care n-ar prea avea de ce să cultive un dialog cu un proscris. Ovidius le trimite mesaje (şi, din conţinutul unora dintre ele, suntem obligaţi să admitem că primeşte frecvent răspuns) împăratului însuşi, dar şi altor membri de prim rang al Casei Imperiale, precum împărăteasa Livia (prin soţia sa Fabia) sau principelui Germanicus (direct, dar şi prin medierea ginerelui său Suillius) – dar, mai ales, unei pleiade de lideri politico-militari care pun în mişcare, exact în acei ani, interesele strategice ale Romei în bazinul Dunării de Jos: Sextus Pompeius[37] - guvernator al Macedoniei şi consul ordinarius în anul 14 d.Hr., Vestalis[38] – iniţial centurion primipilar angajat în luptele de la Aegyssus, care devine chiar în perioada în care corespondează cu Ovidius cel dintâi praefectus Ripae Thraciae, C. Pomponius Graecinus[39] – suffect consul în anul 16 şi fratele acestuia L. Pomponius Flaccus – devenit, ca din întâmplare tot în vremea în care schimba scrisori cu Ovidius, cel dintâi comandant al nou instituitei provincii Moesia[40], pentru a vorbi doar despre cei ale căror nume s-au păstrat până la noi[41]. Un poet oarecare, oricât ar fi fost de talentat şi de în vogă în capitala imperială, care reuşeşte să-şi păstreze atât contacte atât de numeroase şi de valoroase, nu putea să nu atragă atenţia versatei curţi a lui Cotys.

Dar cetăţeanul roman ajuns la Tomis mai atrage atenţia şi prin alte conexiuni incompatibile cu statutul unui proscris. Unul dintre destinatarii privilegiaţi ai epistolelor lui Ovidius este Cotta Maximus, prieten al acestuia (şi, totodată, fiu al protectorului său Corvinus), dar şi unul dintre cei mai influenţi magistraţi ai momentului de la Roma, care nu are reţineri să-i trimită unui om aparent aflat în dizgraţiile suveranului său acte de uz intern ale instanţei pe care o slujea[42]. Deloc în ultimul rând, regele Cotys nu putea trece cu vederea faptul că acest poet care se prezenta pe sine drept victimă a împăratului nu-şi câştigă existenţa, la Tomis, nici din comerţ, nici din navigaţie, nici din vreo altă îndeletnicire văzută – iar asta, ani la rând, în condiţiile în care, la început, n-a fost scutit de plata impozitelor locale[43] - ceea ce nu-l împiedică să se afle mereu în preajma aristocraţiei cetăţii, a fruntaşilor geţi, sciţi şi de alte neamuri care trăiesc ori se perindă prin aşezarea portuară, şi mai ales să consacre timp îndelungat scrisului. Şi dacă misterul n-ar fi fost desluşit de anturajul regelui trac, Ovidius însuşi dezvăluie cum îşi asigura cele necesare traiului cotidian: prin fonduri primite de la demnitarii romani cu care se afla în corespondenţă[44], detaliu iarăşi greu de aşezat în povestea unui exilat sau relegat. În fine, nu putem să nu observăm că poetul-cavaler nu are, la Tomis, nici un fel de restricţii care ar putea fi asociate cu orice nivel de sancţiune, el bucurându-se, dimpotrivă, de libertatea de a cultiva relaţii şi cu celelalte cetăţi din Pontul Stâng[45].

Profilul rezidentului la Tomis

            Povestea pe care poetul roman Ovidius o susţine printr-o corespondenţă poetică prolifică expediată de la Tomis nu are, aşadar, susţinere nici în termenii legislaţiei romane[46], nici în cei ai conduitei pe care o manifestă faţă de cel susceptibil de a fi fost sancţionat demnitari de prim rang ai statului roman – care nu numai că nu au reţineri în a comunica cu acesta, dar îi asigură şi resursele financiare pentru o existenţă la standarde de elită, neezitând să-l consulte chiar şi în privinţa unor proceduri judiciare. Atitudinea plină de deferenţă manifestată faţă de Ovidius de aristocraţia tomitană (care, cu certitudine, n-ar fi riscat să irite prin conduita sa puterea reprezentată de împăratul Augustus – dar care, iată, îi acordă poetului roman sosit în mijlocul său onoruri oficiale şi scutiri de taxe), precum şi suspiciunea exprimată de regele trac Cotys nu se potrivesc nici ele cu legenda poetului căzut în dizgraţia imperială. Dar, dacă autorul Tristelor şi Ponticelor nu era nici exul (cum însuşi mărturiseşte), nici relegatus (cum pretinde a fi), ce anume putea fi Publius Ovidius Naso la Tomis? Răspunsul ni-l poate oferi o reexaminare atentă a răspunsului la întrebarea adjuvantă cine era Ovidius?

            Cavalerul roman ajuns la Tomis în anul 8 d.Hr. nu era un poet oarecare, ci unul ajuns la apogeul afirmării sale publice, dar şi al carierei sale politice. Acest al doilea aspect ar putea surprinde, dacă nu am ţine cont de faptul că poetul Ovidius nu era o personalitate culturală independentă, ci un creator integrat, încă din fragedă tinereţe, uneia dintre cele mai influente grupări din societatea romană a momentului de tranziţie dintre Republică şi Principat – cercul lui Corvinus, care va forma nu întâmplător, alături de cel asociat al lui Mecena, baza de constituire a viitoarei administraţii private a Casei Imperiale[47]. Sub directa coordonare a acestei grupări (şi nicidecum ca un capriciu personal), Ovidius dobândeşte o instrucţie juridică şi retorică de bază şi efectuează o călătorie de studii în bazinul Mării Egee, care-i permite să stabilească contacte şi să se familiarizeze cu medii de cultură şi mentalitate ce se vor dovedi foarte utile în stagiul său tomitan. La data la care este trimis la Tomis, Ovidius stăpâneşte bine limba greacă (principalul instrument de comunicaţie în noul Orient roman), dar şi geografia politică, etnică şi culturală a regiunii în care este implantat, dovedind totodată bune aptitudini pentru însuşirea[48] unor limbi locale – a limbilor getică şi sarmatică cu certitudine. Bun observator, bun comunicator, el se află totodată în contact personal direct cu camarila imperială şi cu cei mai importanţi demnitari romani care operează în vecinătatea apropiată a noului său domiciliu tomitan. Toate acestea constituie profilul unui comunicator pe care astăzi îl desemnăm cu sintagma „ofiţer de informaţii”[49] – şi care, în funcţie de locul în ierarhie şi misiunile primite, era desemnat în antichitatea romană fie cu termenul de speculator[50], fie de procursator[51] sau explorator[52]. Magistraturile exercitate de Ovidius în tinereţe constituie, şi pentru o categorie, şi pentru cealaltă baze predilecte de recrutare, iar faptul că, spre deosebire de fratele său, cu doar un an mai vârstic decât el[53], poetul nu a mai parcurs şi stagiul militar, poate fi explicat şi prin faptul că acesta fusese cooptat încă de pe atunci într-unul sau altul dintre serviciile de informaţii. Călătoria de studii făcută în tinereţe în bazinul egeic susţine, de asemenea, această prezumţie, după cum prolifica – dar, trebuie să recunoaştem destul de monotonă ca tematică - activitate epistolară[54] desfăşurată de Ovidius la Tomis poate fi înţeleasă mult mai bine ca o acoperire a activităţii de explorator, activitate care-l obliga, de altfel, să fie în contact cu guvernatorii şi generalii romani din regiune.

Calificarea, oportunitatea şi motivaţia

            Desigur, în propunerea de identificare a lui Ovidius ca explorator al Casei Imperiale[55] la Tomis nu putem depăşi, prin natura lucrurilor, un anumit nivel de probabilitate – dar, din considerente pe care sperăm că le-am explicitat mai sus, această probabilitate este net superioară speculaţiilor clasice pe tema exilului şi relegării. De domeniul certitudinii ţine însă faptul că poetul-cavaler avea, la data trimiterii sale spre Pontul Stâng, întreaga calificare pentru exercitatea unei asemenea misiuni. El avea, totodată, şi oportunitatea exercitării unei asemenea misiuni, interesul împăratului Octavian Augustus pentru regiunea Dunării de Jos atingând, chiar în anii rezidenţei poetului la Tomis, apogeul. Trebuie să amintim faptul că epoca războaielor civile din timpului lui Sulla, Cezar şi Augustus a adus Roma în interacţiune directă cu bazinul Dunării de Jos, din această regiune fiind constuită, în perioada „războaielor mithridatice”, prima mare ameninţare de securitate la adresa Italiei de după momentul Hanibal, ameninţare care s-a materializat parţial prin ampla susţinere pe care au acordat-o taberei republicane statele şi organizaţiile politico-militare de la nord de Munţii Haemus/Balcani, începând cu Burebista, Cotiso şi Dicomes. Din comanda lui Augustus are loc, de altfel, în anii 29-28 î.Hr., şi prima campanie militară îndreptată explicit împotriva regatelor din nordul Balcanilor, desfăşurată concomitent cu dirijarea unui proces mai amplu de încercuire şi dezmembrare a nesigurului regat al Traciei. Regiunea Pontului Stâng, cu fragmentarea sa politică între mai multe oraşe-stat, printre care Tomisul era cel mai puţin însemnat, şi cu dependenţa sa economică aproape totală de Strâmtori, ajunse deja sub control roman, oferea Imperiului Roman pe cale de a se naşte o bază ideală de infiltrare. În acelaşi timp, regiunea era deosebit de instabilă, ghemul de diferende moştenite din trecutul apropiat sau nou-apărute (aşa cum era şi cel al secesiunii lui Rolles de restul regatului Geţiei) fiind complicat de un nou val de migraţie dinspre regiunile nord-pontice, avându-i de această dată ca protagonişti principali pe sarmaţi.

            Este de la sine înţeles că Roma avea stringentă nevoie de informaţii şi conexiuni de primă mână din regiune. Trebuiau supravegheaţi fruntaşii cetăţilor greceşti din Pontul Stâng, proaspăt aliniaţi politicii Romei, dar care erau atât de alunecoşi în alegerea alianţelor; de asemenea, casa regală a Traciei, un stat care respecta oficial vasalitatea faţă de statul roman, dar pe teritoriul căreia se formau frecvent conspiraţii şi răscoale împotriva puterii hegemone; mai ales, trebuiau contracarate ameninţările directe, militare şi economice, care-i aveau ca principali actori pe geţi (aceştia contraatacă cu frenezie câţiva ani la rând, sperând să-şi reinstituie autoritatea pierdută asupra teritoriilor sud-dunărene) şi pe sarmaţi. Deloc în ultimul rând, Casa Imperială resimţea nevoia acută de a-şi monitoriza propria armată, care dovedise în războaiele civile de până atunci un apetit deosebit pentru adoptarea de iniţiative politice. Faptul că toate aceste preocupări se regăsesc în corespondenţa trimisă de Ovidius de la Tomis nu poate fi considerat o simplă coincidenţă.

            Este momentul să precizăm că nu considerăm poemele reunite în ciclurile Triste şi Ex Ponto ca fiind, ele însele, rapoarte informative, eventual cifrate – ci doar ecouri ale celor adevărate, pe care explorator-ul de la Tomis le expedia, fără îndoială, pe canalele specifice şi pentru care lamentaţiile versificate ale unui poet care revendica, la nesfârşit, iertarea şi rechemarea la Roma constituiau o inspirată acoperire. Dar chiar şi aceste ecouri sunt suficient de consistente în informaţii de natură militar-strategică pentru a ne îngădui să apreciem că Publius Ovidius Naso s-a numărat printre cei mai valoroşi agenţi din străinătate ai lui Augustus (suveran pe care poetul nu ezită să-l admonesteze de la Tomis[56]) – atât de valoros, încât el a fost păstrat în post şi de către urmaşul acestuia, împăratul Tiberius[57]. Ne vom opri mai jos asupra elementelor de creaţie poetică susceptibile de a fi reflectat munca informativă a lui Ovidius în Pontul Stâng, nu înainte însă de a zăbovi puţin şi asupra celui de-al treilea element al mecanismului decizional: motivaţia. Cel dintâi lucru pe care trebuie să-l subliniem aici este faptul că ordinul împăratului constituie o motivaţie necesară şi suficientă pentru un poet care – indiferent dacă a exercitat sau nu şi rolul de ofiţer de informaţii – făcea parte din anturajul Casei Imperiale şi-i datora acesteia resursele de existenţă şi statutul social, deopotrivă ale sale şi ale familiei sale. Legătura strânsă pe care Ovidius o întreţine, de la Tomis, nu doar cu soţia sa Fabia[58], ci şi cu fiica şi ginerele Suillius[59], constituie un argument suplimentar că aceasta era starea de fapt în care se găsea, la Tomis, poetul. Dar mecanismele prin care cavalerul literat a putut fi determinat să accepte la o vârstă înaintată o misiune la mare distanţă şi, neîndoielnic, plină de riscuri nu se rezumau la constrângerile derivate din statutul de pater familias, ci (creaţia epistolară ovidiană oferă din belşug astfel de sugestii[60]) cuprindeau şi constrângerile generate de apartenenţa la anturajul lui Messalla Corvinus – şi ne gândim aici atât la exercitarea unor obligaţii derivând din apartenenţa la acest cerc privilegiat, cât şi la acceptarea însărcinării pe baza unor promisiuni ale liderilor acestei grupări[61], mai mult sau mai puţin onorate în timp[62]. Desigur, nu putem exclude (dar nici nu putem susţine convingător) nici caracterul de sancţiune al misiunii pe care Augustus o încredinţează lui Ovidius la Tomis – caz în care frecvent invocata „error” trebuie căutată însă mai degrabă în registrul culpelor de serviciu sau în cel al posibilităţii implicării în procese delicate pentru cercul protectorilor săi ori pentru Casa Imperială[63]). Indiferent care ar fi fost natura acestei greu de probat culpe, suntem obligaţi să tratăm ca certitidine faptul că ea nu a fost de natură să anuleze (în orice caz, nu complet) statutul de privilegiat al Casei Imperiale, de care Publius Ovidius Naso s-a bucurat, cel puţin până la sfârşitul vieţii lui Augustus: aşa cum poetul însuşi o mărturiseşte, în epistola către consulul Graecinus, acesta a dobândit calitatea de oficiant la Tomis (dacă nu cumva pentru tot Pontul Stâng) al proaspăt instituitului cult imperial[64], statut greu de imaginat că ar fi fost acordat unui proscris.

Misiunea lui Ovidius

            Ţinem să atragem atenţia, spre finalul demersului nostru, că interpretarea pe care am susţinut-o aici, potrivit căruia Ovidius a avut, la Tomis, calitatea de ofiţer de informaţii al administraţiei lui Augustus, nu este, la rigoare, decât tot o ipoteză, un enunţ fără îndoială mai consistent (respectiv, cu un grad mai ridicat de probabilitate) decât prezumţiile formulate pe marginea condiţiei de exilat/relegat, dar nu o certitudine. Ne îngăduim să completăm această interpretare cu câteva elemente de contextualizare istorică, la rândul lor de natură să adauge un plus de probabilitate lecturii noastre, aducând-o şi mai aproape de nivelul de încredere deplină. Vom reveni în acest sens la observaţia, formulată în deschiderea acestui studiu[65], că, la data sosirii lui Ovidius în Pontul Stâng, cetatea Tomis nu se afla sub jurisdicţia Romei, dar avea deja o relaţie privilegiată (fireşte, de natura vasalităţii/foedus-ului) cu aceasta.

            Laolaltă cu celelalte oraşe portuare greceşti din Pontul Stâng, Tomisul a jucat, vreme de aproape trei generaţii până la sosirea lui Ovidius, rolul de placă turnantă a schimbării situaţiei geo-strategice din regiunea pontică, intrând în vizorul Romei în contextul marii confruntări cu commonwealth-ul elenistic din epoca aşa-numitelor războaie mithridatice şi a prelungirii acesteia din epoca burebistană. La începutul noii ere, coridorul Dunării de Jos devenise deja, pentru Imperiul Roman[66], un front de angajare militară de aceeaşi importanţă cu cel din Orient. În anul 6 d.Hr., izbucnise marea insurecţie a illirilor din viitoarele provincii Dalmaţia şi Pannonia, iar bătălia de pe râul Bathinus, în care trupele romane au fost conduse chiar de viitorul împărat Tiberius, nu a avut un rezultat tranşant, tulburările continuând pentru încă un an. Cu doar câţiva ani în urmă, Roma reuşise să înfrângă, temporar, forţele nucleului statului dac, conduse la acea vreme de regele Cotiso[67], în vreme ce, spre gurile Dunării, trupele getice continuau să preseze, singure sau în alianţă cu sarmaţii, bastarnii şi alte neamuri, pentru redobândirea controlului asupra teritoriilor sud-dunărene care făcuseră parte din regatul lor până la intervenţia romană din anii 29-28 î.Hr., executată, din ordinul lui Augustus, de Marcus Licinius Crassus. În acelaşi timp, autoritatea romană se confrunta cu nesiguranţa controlului exercitat asupra regatului vasal al Traciei, numeroase grupări aristocratice din această ţară (posibil chiar şi din casa regală a lui Rhoemetalces şi Cotys, contemporanii lui Ovidius) fiind angajaţi în conspiraţii antiromane. În condiţiile în care zona dintre Munţii Haemus/Balcani şi Dunăre continua să fie teatru de război, iar autoritatea imperială abia începea să-şi creeze instituţiile proprii de control, Roma avea stringentă nevoie de contracte privilegiate în regiune, care să-i furnizeze în timp util informaţii despre mişcările militare şi politice (ale neamurilor barbare inamice, deopotrivă însă şi ale celor formal aliate) şi să contribuie la consolidarea legăturilor imperiului cu elitele locale interesate. Cum în cetăţile Pontului Stâng, în particular la Tomis, nu au fost instalate garnizoane romane până în acel moment, interesele Romei în micile, dar strategicele oraşe-stat de pe ţărmul traco-getic au trebuit să fie altfel reprezentate.

            Faptul că Publius Ovidius Naso ajunge la Tomis chiar în momentul în care apare această necesitate de girare a reprezentării Romei în cetatea pontică nu poate fi tratat ca o coincidenţă – după cum nu poate fi considerată o coincidenţă împrejurarea că poetul se instalează în zonă în ajunul declanşării noii ofensive getice[68] împotriva regatului traco-odris, căruia Roma îi încredinţase controlul militar al regiunii. Cum prezenţa geţilor în întregul teritoriu dobrogean era masivă, această populaţie deţinând - Ovidius o spune explicit – inclusiv jumătate din locuinţele existente înăuntrul zidurilor cetăţii Tomis[69], iar strategica cetate Aegysos[70], care asigura controlul gurilor Dunării, se afla sub stăpânirea acestora, avem a presupune că interesul roman pentru lansarea unei operaţiuni de cucerire a precedat ofensiva getică, iar misiunea lui Ovidius a fost iniţial direct legată de acest aspect[71]. Cert este că Roma – prin intermediarul său odris - îşi instituie controlul asupra Aegysosului abia în anul 12, îl pierde destul de repede tot în favoarea geţilor şi-l recâştigă în anul 15. Evenimentele se reflectă consistent în opera ovidiană – şi ne grăbim să precizăm că nu considerăm epistolele din Triste şi Ex Ponto ca fiind, ele însele, purtătoarele de informaţii strategice către autorităţile imperiale (aceste mesaje, de a căror existenţă nu ne putem îndoi, vor urmat canalele de comunicare specifice), ci doar ecouri ale preocupărilor curente ale autorului lor.

            Aşadar, ce categorii de informaţii străbat din opera poetului sulmonez, constituind prezumţia că formau priorităţile muncii sale de culegere de date? Avem, în primul rând, o generoasă punctare a cadrului geografic şi istoric al vecinătăţii Tomisului şi prin extensie, a regiunii Dunării de Jos. Astfel, Ovidius acordă o atenţie deosebită identităţii neamurilor aflate în acţiune în această regiune: geţi, bessi, iazygi, colchi, bastarni şi sarmaţi (cealaltă ramură, roxolană)[72], dar şi identităţii, istoriei şi importanţei strategice a Tomisului[73] şi, derivat din aceasta, interesul pentru mişcarea corăbiilor în port şi pentru siguranţa navigaţiei[74]. Un aspect care ne-a capacitat în mod deosebit atenţia este sugestia poetului sulmonez că atacatorii geţi au legături cu sacerdoţiul Dianei (probabil, interpretatio romana a zeiţei tracice Bendis) din interiorul cetăţii[75]. Desfăşurarea operaţiunilor militare antigetice[76], iar în acest context comportamentul foederaţilor odryşi, dar şi ale trupelor proprii[77] constituie o altă zonă de interes semnificativă a cavalerului roman – referitor la acest ultim aspect atrăgându-ne atenţia faptul că elogiile la adresa centurionului Vestalis (la origine, foarte probabil, un recrut din noua provincie Rhaetia, poate chiar un ostatec al aristocraţiei locale din Alpi[78], în mod firesc suspicionată pentru fidelitatea sa) sunt urmate (nu avem de unde şti dacă în consecinţa aprecierilor lui Ovidius sau nu) de promovarea sa ca cel dintâi praefectus Ripae Thraciae. Efortul de învăţare a limbii getice/ausone, dar şi al celei sarmatice, precum şi utilizarea acestora pentru culegerea de informaţii priuntre nativi şi răspânduirea în rândul acestora a unei imagini favorabile Romei, se dovedeşte a fi, potrivit ecorilor operei ovidiene, unul sistematic[79] - aici fiind de punctat în mod deosebit nu doar însuşirea limbii getice până la nivelul capacităţii de creaţie literară[80], ci şi faptul că Ovidius foloseşte acest vehicul în scopuri de propagandă romană şi, în acelaşi timp, că, astfel, îşi extinde aria de informare până în Taurida sarmatică[81]. Deloc în ultimul rând, creaţia epistolară tomitană a cavalerului sulmonez mai probează că, departe de a fi izolat de viaţa Capitalei şi a elitelor imperiale, acesta este ţinut la curent cu situaţia politico-militară de pe toate fronturile: răscoala pannonilor şi illirilor[82], tulburările din Rhaetia şi Tracia, închiderea conflictului cu armenii şi parţii[83], campania militară din Germania[84] - până la detalii de genul capturării unor sacerdoţi în aceste ultime ţinuturi sau înstăpânirii asupra unor fortificaţii.