Colonia Dacica Sarmizegetusa - schiță monografică

După încheierea celor două războaie mai mari purtate de romani la nordul Dunării, aceştia i-au înfrânt definitiv pe daci şi au creat provincia Dacia. Sarmizegetusa Regia a fost transformată în castru pentru trupele rămase să pacifice zona¹, iar în Ţara Haţegului a fost construită o nouă capitală, cu acelaşi nume, Sarmizegetusa, dar în acest caz avem de a face cu un oraş roman. Probabil că similitudinea de nume nu este una întâmplătoare. Din cele 11 sau 12 comunităţi urbane fondate de romani, doar Romula poartă un nume care vine din limba latină, restul au nume dacice. Unele dintre ele s-au constituit în apropierea sau pe aşezările preromane, dar în cazurile mai sus menţionate avem de a face cu o distanţă în linie dreaptă de aproximativ 30-40 km. În mod clar în Ţara Haţegului a funcţionat între războaie un castru legionar. Un altul a folosit ruinele aşezării dacice din Munţii Orăştiei. Luptele grele pentru distrugerea unui simbol al dacilor care a fost Kogaiononul sau poate a unei Sarmizegetuse cu localizare diferită, timpul îndelungat pentru ducerea acestora, construirea unui oraş roman, poate că toate aceste similitudini de situaţii şi renunţarea la rămânerea pe viitor într-o zonă montană greu accesibilă va avea ca urmare acordarea aceluiaşi nume aşezării din Ţara Haţegului.

Oraşul fondat de împăratul Traian mai dispunea şi de un territorium în jur, o zonă imensă care se întindea din Munţii Apuseni, până la Dunăre. Această uriaşă întindere de pământ semnifica faptul că metropola şi oamenii săi de afaceri deţineau şi controlau comerţul de la Dunăre, agricultura din fertila vale a Mureşului şi nu în ultimul rând profiturile aduse de minele de aur din Munţii Apuseni. Iată câteva motive pentru care oricare alt oraş al Daciei romane cu greu ar fi putut să detroneze Sarmizegetusa din poziţia pe care a deţinut-o.

Pentru că teritoriul Sarmizegetusei depăşeşte cu mult graniţele judeţului Hunedoara, practic istoria provinciei Dacia se leagă în cea mai mare măsură de trecutul marelui oraş roman situat în Vestul Ţării Haţegului, precum şi de fermele (villa rustica) sau aşezările de rang inferior cum au fost Aquae (astăzi Călan Băi) sau Germisara (astăzi Geoagiu Băi), care gravitau în jurul acesteia. Un statut aparte pare să fi avut Micia (astăzi comuna Veţel), unde existenţa unui castru auxiliar şi a unui vicus militar par să indice o separare de territorium-ul coloniei romane.

Din păcate mutarea centrului de greutate înspre Haţeg şi ruralizarea Sarmizegetusei, devenită o simplă moşie care va fi supusă partajelor familiale medievale, coroborat cu lipsa unei politici coerente de prezervare, vor avea ca rezultat distrugerea treptată şi ireversibilă a oraşului roman.

Localitatea Sarmizegetusa este aşezată în partea de Vest a Depresiunii Haţegului, la aproximativ 10 km de Trecătoarea Porţilor de Fier ale Transilvaniei şi la 17 km de oraşul Haţeg. Este învecinată cu Munţii Ţarcului (Sud), Munţii Poiana Ruscăi (Nord), iar în direcţia Est se face o deschidere pitorească spre Ţara Haţegului. În ceea ce priveşte relieful localităţii nota lui caracteristică este dată de extinderea piemonturilor de eroziune a conurilor de dejecţie. Cele patru forme de relief întâlnite pe teritoriul localităţii sunt: muncei, dealuri, câmpie piemontană înaltă şi joasă, la care se mai adaugă şi porţiuni mai restrânse de luncă².

Colonia Dacica Sarmizegetusa în istoria provinciei. Ca cea mai veche aşezare urbană din Dacia şi cel mai mare centru cultural şi religios al ei, oraşul a avut de la început o situaţie fruntaşă în cadrul provinciei.

Mult timp s-a crezut că în partea de Vest a Ţării Haţegului a existat un castru roman cu misiunea de a supraveghea mişcările dacilor între cele două războaie. Există două ipoteze de lucru, una potrivit căreia acest castru se află chiar pe locul pe care s-a ridicat oraşul³ şi o a doua, conform căreia trupele romane au contribuit la ridicarea coloniei, iar garnizoana acestora se afla într-o altă zonă⁴.

Dacă prezenţa Legiunii IIII Flavia Felix la Sarmizegetusa este clară şi nimeni nu o contestă, nu acelaşi lucru se poate spune despre Leg. XIII Gemina. Ştampilele de pe materialul tegular aparţinând primei unităţi apar aproape peste tot, inclusiv în primele nivele de construcţie ale oraşului. Pornind de la aceste consideraţii s-a ajuns la concluzia că avem de a face cu vexilaţii din Leg. IIII F. F. care au staţionat la Sarmizegetusa, or, conform altor păreri, au luat parte la programul de construcţii⁵. Câteva inscripţii ne vorbesc despre soldaţi din Leg. XIII Gemina⁶ prezenţi în Colonia Dacica, dar ei sunt puşi în legătură cu perioada de început, atunci când guvernatorul şi-a avut sediul aici. Există şi păreri potrivit cărora la Sarmizegetusa ar fi staţionat o vexilaţie a acestei unităţi militare⁷.

După ce a încheiat victorios cele două grele şi sângeroase războaie cu dacii, împăratul Traian va promulga Lex provinciae⁸. Deşi, fondarea provinciei nu a însemnat neapărat şi încheierea războiului. Faptul că piatra de temelie a Coloniei Dacica Sarmizegetusa se pune abia de pe la 108, sau menţinerea în funcţiune a castrelor din Munţii Orăştiei şi din Ţara Haţegului până la apariţia primului oraş din provincie, nu poate să semnifice decât o încheiere a ostilităţilor cel mai devreme în 107.

S-a păstrat şi inscripţia ce conţine într-o formă lapidară, actul de întemeiere a primului şi a singurului oraş (la acea vreme) din Dacia, cu numele Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, de către guvernatorul Decimus Terentius Scaurianus. Textul fragmentar şi cu multe lipsuri se cunoaşte numai din copiile lui Mezerzius în trei variante⁹. Una dintre versiunile de completare propuse este aceasta:

[Divinis auspiciis]

[Imp(eratoris) cae]saris divi Nerva[e]

[f(ili) Nervae] Traiani augusti

[Germ(anici) Dacici] condita Colonia

[Ulpia Traiana Augusta] Dacica

[Sarmizegetusa] per

[D(ecimum) Terenti]um Scaurianum

[legatum eius pro pr(aetore)]¹⁰

Traducerea ar fi: Sub auspiciile divine ale împăratului cezar, fiul divinului¹¹ Nerva, Nerva Traianus augustul, învingătorul germanilor, învingătorul dacilor, a fondat Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, prin Decimus Terentius Scaurianus guvernatorul său.

Pe una dintre primele monede bătute pentru provincie, este redat ritualul religios de fondare a coloniei¹². Este vorba de un sesterţ de bronz, emis la Roma în vederea celebrării acestui eveniment. Întemeierea oraşului s-a făcut, după cum o arată imaginea numismatică, potrivit străvechiului rit moştenit de romani de la etrusci (etrusco ritu)¹³. Pe avers este redat chipul împăratului Traian, iar pe revers un personaj uman cu un plug tras de un bou şi o vacă de culoare albă trasează pomerium-ul (o brazdă de pământ) pe sau în interiorul căruia se vor ridica zidurile de incintă. Este acelaşi ritual pe care l-a realizat Romulus la Roma după ce şi-a ucis fratele, pe Remus.

La Sarmizegetusa guvernatorul D. Terentius Scaurianus, în numele împăratului, îmbrăcat în cinctus gabinius (toga cu acoperământ pentru cap), mâna un plug ce va marca limitele viitorului oraş, lăsând nearate zonele unde se vor poziţiona porţile coloniei¹⁴.

Ar fi fost interesant ca acest lucru să se fi întâmplat imediat după încheierea războiului, însă acest important funcţionar şi-a desfăşurat magistratura cândva între 107-112¹⁵, dar nu se ştie exact când a început-o şi când a terminat-o. Prin urmare, datarea exactă a acestui important moment din viaţa oraşului rămâne, încă, o enigmă neelucidată.

Aşezarea astfel întemeiată va primi încă de la început titlul de colonia, cea mai importantă formă administrativă din Imperiu şi a fost înscrisă în tribul Papiria¹⁶, din care făcea parte şi împăratul ctitor Traian.

Următorii împăraţi, Hadrian, Marcus Aurelius şi mai ales Septimius Severus au crescut numărul comunităţilor urbane din Dacia, uneori chiar în dauna Sarmizegetusei, dar fără a-i putea egala prestigiul vreuna. Când se vorbeşte despre acest oraş, de obicei se foloseşte titlul de capitală provincială. Chiar dacă cea mai mare parte a timpului guvernatorul a avut sediul la Apulum (Alba Iulia), chiar dacă centrul apulens a fost vatra de dezvoltare a două oraşe şi a unui castru legionar, chiar dacă a existat o mare concurenţă pentru supremaţia provincială, Sarmizegetusa nu a putut fi detronată de pe un loc câştigat înainte ca toţi concurenţii săi să se fi născut încă. Toate comunităţile urbane romane trebuiau să parcurgă o carieră pentru a atinge mult râvnitul titlu de colonia. Sarmizegetusa a fost fondată de la început ca şi colonia, va primi şi ius italicum (dreptul italic), ceea ce însemna acordarea unor avantaje directe. Va fi singurul oraş din provincia Dacia care va primi epitetul metropolis, iar amfiteatrul va găzdui concilium Daciarum Trium.

La scurt timp de la întemeiere, are loc o răscoală a sarmaţilor, între anii 117-118 d. Chr. Ea a fost înăbuşită cu cruzime de către generalul Quintus Marcius Turbo, trimis de împăratul Hadrian (117-138). Drept recunoştinţă pentru nimicirea răscoalei, conducerea oraşului a ridicat în 118 un monument în cinstea împăratului¹⁷, iar în 119 o inscripţie de mulţumire pentru generalul învingător¹⁸.

În anul 166 d. Chr. popoarele barbare de la graniţa Iliriei până în Galia, în frunte cu marcomanii, s-au ridicat împotriva Imperiului. La un moment dat apărarea Daciei nu mai face faţă presiunii, atacatorii invadează teritoriul provinciei, pustiesc regiunea auriferă şi se îndreaptă spre Ulpia Traiana. Guvernatorii Daciei vor lupta din greu pentru apărarea hotarelor provinciei. Pe unul dintre ei, M. Claudius Fronto (mort pe câmpul de luptă în anul 170) populaţia oraşului îl cinsteşte printr-o inscripţie în care îl numeşte fortissimus dux¹⁹.

Descoperirile arheologice atestă o distrugere a zonei din afara zidurilor oraşului, aproape toate clădirile din zona extramuros având de suferit în urma atacurilor. Dar se pare că în oraş nu s-a reuşit pătrunderea. Până la urmă Colonia Dacica Sarmizegetusa este salvată şi dedică împăratului Marcus Aurelius (161-180), pe la 172, o inscripţie prin care îşi manifestă recunoştinţa de a fi scăpat-o de un dublu pericol: cel al invaziei şi cel al răscoalei autohtonilor²⁰.

Familia Severilor s-a bucurat în capitala Daciei de multă preţuire, împăratului Caracalla (211-217) îi datorăm câteva monumente onorifice²¹.

Despre starea de înflorire a oraşului pe timpul lui Severus Alexander (222-235) stă mărturie faptul că acordă urbei titlul de metropolis şi de acum în amfiteatrul Sarmizegetusei se va întruni Concilium Trium Daciarum²².

Colonia îşi exprimă devotamentul faţă de împăratul Gordian al III-lea (238-244) în anul 239, iar în anul 241, la Sarmizegetusa, conciliul celor trei Dacii se închină acestuia²³.

În anul 250, împăratul Traianus Decius (249-251) a fost celebrat ca restitutor Daciarum de către Colonia Nova Apulensis, iar Ulpia Traiana i-a ridicat o statuie din bronz aurit (de la care ni s-a păstrat capul)²⁴, probabil în for, ca mulţumire că a apărat Dacia de goţi şi carpi.

În ultimile două decenii ale dominaţiei romane s-a resimţit criza prin care trecea imperiul, Dacia şi metropola sa. De exemplu, în timpul lui Gallienus (253-268) circulaţia monetară pe teritoriul Sarmizegetusei, şi nu numai, scade. Din timpul aceluiaşi împărat ni s-a păstrat o inscripţie dedicată fiului său Licinius Cornelius Valerianus²⁵.

După jumătatea sec. III provincia Nord dunăreană, pe fondul atacurilor barbare şi a lipsei soluţiilor de apărare, la fel ca şi în cazul celei mai mari părţi a Imperiului, intră într-o criză profundă. Împăratul Aurelian (270-275) decide scurtarea frontierelor şi implicit unele sacrificii, printre care şi renunţarea la provincia creată de Traian. Cu acest prilej se vor retrage peste Dunăre pe lângă armată şi funcţionari, proprietarii de pământ şi cei cu interese în imperiu, dar nu şi marea masă a populaţiei.

Istoricul descoperirilor arheologice. Deşi s-au făcut numeroase cercetări, datele în legătură cu eventuale locuiri preistorice sunt foarte sărace la Sarmizegetusa.

Din locuri greu de precizat au fost adunate piese neolitice. A fost descoperit şi un depozit de bronzuri, care nu a putut fi încadrat cronologic sau cultural. Se mai cunosc materiale ce aparţin culturii Coţofeni, topoare din piatră şlefuită sau un topor din cupru cu braţele în cruce de tipul Jászládány, varianta Orşova²⁶.

Din săpături mai vechi, în locul numit Grohotea Tornească, a fost descoperită ceramică lucrată cu mâna²⁷.

Unele dintre aceste mărturii au fost interpretate ca dovezi ale unei locuiri pe teritoriul Sarmizegetusei înainte de cucerirea romană. Doar că nu există, până în acest moment, nici un complex care să poată fi atribuit unei alte perioade istorice, mergând din neolitic până la daci sau celţi. Avem de a face cu piese disparate în contexte arheologice romane. În aceste condiţii probabil că explicaţia trebuie găsită în faptul că atunci când s-au construit castrul sau oraşul, s-a folosit lut pentru amenăjări dintr-un sit sau mai multe, în care a existat o locuire anterioară. Este posibil ca astfel de aşezări să fi existat în jur, dar în vatra oraşului, unde s-au concentrat săpăturile arheologice, nu există nici un fel de atestări de locuinţe, cu excepţia pieselor.

În condiţii cu totul întâmplătoare, în anul 1823 se descopereau două mozaicuri policrome la Sarmizegetusa, ce formau podeaua a două încăperi. Amplasarea acestui punct era în apropierea casei baronesei Nopcsa, la Nord de zidurile oraşului roman, de-a lungul drumului care ducea spre fosta gară. Era vorba despre celebrele mozaicuri ce reprezintă “judecata lui Paris” şi implorarea lui Ahile de către Priam pentru cedarea trupului lui Hector, fiul ucis. Din păcate astăzi aceste importante monumente de artă provincială le cunoaştem doar din nişte desene realizate la vremea respectivă de M. Ackner, fiind distruse după 1832 de către un ofiţer austriac²⁸.

În anul 1880 se crea la Deva “Societatea de Istorie şi Arheologie”. Arheologii maghiari Kiraly şi Teglas au cercetat în partea de Vest, în afara zidurilor oraşului, Templul zeilor sirieni şi tot extramuros, în colţul de Sud-Vest Templul lui Mithras. Tot ei au început lucrările din zona amfiteatrului şi a termelor aflate în imediata vecinătate, la Nord de zidurile oraşului, iar la Nord-Est de amfiteatru templele dedicate lui Malagbel şi lui Aesculap şi Hygia, etc.

Din anul 1924 C. Daicoviciu împreună cu O. Floca încep săpături în interiorul oraşului, descoperind ceea ce ei au interpretat drept un “Palat al Augustalilor”, mai târziu dovedindu-se a fi forul Coloniei Dacica. De asemenea au mai săpat în cimitirul de Est al oraşului, unde a fost descoperit un mausoleu dedicat pentru familia Aurelia, la amfiteatru, două Villa suburbana, etc.

După o întrerupere săpăturile arheologice au fost reluate în anul 1973, la aproximativ 100-500 m Est de zidurile oraşului au fost descoperite câteva cuptoare pentru arderea cărămizilor. Un atelier de sticlărie (EM 21) a fost descoperit la Nord de zidul de incintă, tot în această zonă au fost descoperite mai multe edificii cu caracter religios (EM 2, EM 14-20, EM 22, EM 24). În partea de răsărit şi de apus, de o parte şi de alta a drumului Imperial, se înşirau cele două necropole. Şi în partea de Nord sau de Sud au fost scoase la iveală stele funerare şi morminte²⁹.

În partea de Vest a oraşului, în zona grădiniţei au fost cercetate clădirile EM 5 şi EM 6, una dintre ele beneficiind de instalaţie de hipocaust³⁰.

Imediat la intrarea în oraş, în anii ’80, a fost cercetat, fără a fi terminat, Domus Procuratoris, Palatul Procuratorului financiar al Provinciei Dacia Apulensis. Săpată doar parţial clădirea se poate observa continuând în grădinile învecinate³¹.

În anii ’90 au continuat săpăturile în zona forului coloniei, centrul oraşului de odinioară.

Astăzi cercetările arheologice continuă în zona centrală a aşezării (la vest de for şi în zona Capitoliului), în cimitirul de răsărit al oraşului³², la poarta de nord a oraşului, iar o echipă germană a desfăşurat săpături în zona sacră, a templelor, unde au şi descoperit un templu nou³³.

O parte dintre obiectivele cercetate au fost conservate şi restaurate, fiind puse la dispoziţia vizitatorilor. Monumentele pot fi împărţite între zona din afara zidurilor de incintă ale oraşului şi cele intra muros (dintre ziduri).

La Hobiţa, în punctul “Dealul Hobenilor”, pe malul stâng al pârâului Hobiţa, a fost cercetată în anul 1948 o Villa rustica. Au fost identificate clădirea principală, un turn, anexe şi zidul de incintă. Materialul arheologic recoltat a fost foarte bogat. La 200 m de sat, pe malul drept al Hobiţei, a fost descoperită în anul 1978 o altă Villa rustica. Au fost scoase la iveală ziduri, ceramică, cărămizi şi ţigle. Numele satului este atestat de documentele medievale.

La Breazova au fost observate în mai multe puncte de pe teritoriul satului urmele unor clădiri de piatră, cărămizi şi ţigle de epocă romană. A mai fost identificat un cuptor pentru ars ceramica, monede şi morminte romane. Numele satului apare menţionat în documentele medievale sub diverse forme: Brazua, Brazowa.

Descrierea pe scurt a Coloniei Dacica Sarmizegetusa. Oraşul antic avea forma unui dreptunghi cu laturile de Nord şi Sud de 620 m şi cu laturile de Est şi Vest de 520 m³⁴. Cu cele aproximativ 33 ha dintre ziduri şi alte 60-80 ha din afara acestora, Colonia Dacica Sarmizegetusa se înscrie între oraşele de dimensiune medie la scara Imperiului. Pe această suprafaţă locuia o populaţie de aproximativ 15-20.000 locuitori³⁵. Astăzi comuna cu toate satele ce-i aparţin nu are nici 1500 de locuitori. Însă oraşul mai dispunea şi de un territorium în jurul său, o zonă în care cei ce-şi puteau permite se retrăgeau pe timp de vară, se desfăşurau activităţi agricole în cadrul a numeroase villa rustica (ferme) sau chiar se dezvoltau aşezări de rang inferior, cum ar fi de exemplu: Germisara (Geoagiu Băi) sau Aquae (Călan Băi). Această zonă se întindea în apus până la Dunăre, unde Dierna se va rupe şi se va dezvolta din teritoriul Sarmizegetusei, în timp ce spre răsărit Ampelum (Zlatna) se va dezvolta prin fragmentarea teritoriului metropolei. Tibiscum (Jupa) şi unul dintre cele două oraşe de la Apulum s-au format conform aceluiaşi scenariu³⁶.

Zona din afara zidurilor era dominată de construcţia gigantică, de 88 x 69 m, a amfiteatrului, dedicat atât de îndrăgitelor spectacole cu lupte de gladiatori, dramă, mimă, sport, etc. Toate aceste spectacole se desfăşurau în harena (arena) astăzi acoperită cu iarbă, la acea vreme acoperită cu nisip sau rumeguş pentru a absorbi sângele³⁷.

La sfârşitul luptelor suprafaţa se curăţa cu apă, care era apoi drenată prin marele canal ce tăia arena dinspre vest spre est. În partea centrală canalul se întrepătrunde cu o cameră ce adăpostea, probabil, o maşinărie pentru realizarea de efecte speciale în timpul spectacolelor pegma.³⁸ O inscripţie din muzeu ne vorbeşte despre un C. Valerius Maximus care a fost pegmarius, unul dintre manipulanţii maşinăriei³⁹.

Din fotografii mai vechi se pot observa câteva blocuri de piatră patrulatere aliniate de-a lungul sistemului de canalizare. Cinci piese de acest gen erau amplasate pe marginea canalului, dând impresia că au fost descoperite în interiorul structurilor subterane. Unul dintre blocuri se sprijinea pe peretele de vest al camerei, dar nu este sigur dacă a fost surprins in situ. Blocurile sunt din andezit, cu latura de 50 cm şi o grosime de 20 cm. În zona centrală prezintă un orificiu cu diametrul de 8-9 cm. Deasupra sau dedesubtul orificiului se afla o inscripţie p(edes), urmată de o cifră. Se pare că distanţele dintre lespezi era de 2 pedes, după cum rezultă din inscripţiile PCCCXC şi PCCCXCII. Numărul cel mai mare este CCCCXX. I. Piso le interpreta drept baze pentru susţinerea parilor velarium-ului⁴⁰, în timp ce cifrele par a măsura circumferinţa amfiteatrului ⁴¹.

Dacă s-a anticipat corect locul de descoperire a blocurilor de piatră, mult mai plauzibilă pare ipoteza unor blocuri de racord pentru o conductă de plumb, care să aprovizioneze bazinul din camera centrală, cu atât mai mult cu cât unul dintre blocuri a fost descoperit în această cameră⁴².

Cei aproximativ 5-6000 de spectatori îşi ocupau locurile într-o ordine socială foarte strictă. În prime rânduri pe bănci de piatră, unele rezervate prin inscripţiile ce se mai pot vedea pe spătare, stăteau cei din ordo decurionum, aristocraţia oraşului. Apoi urmau câteva rânduri pe care stăteau cei din ordinul equestru, cavalerii, pe care Th. Mommsen îi compara cu burghezia germană, erau oamenii de afaceri, uneori mai înstăriţi decât cei din primele rânduri, dar nu aveau originea lor socială. Iar în ultimele rânduri stătea plebs (plebea, poporul), oamenii de rând şi femeile tot aici îşi aveau locurile.

În faţa amfiteatrului, spre răsărit, se întinde o area sacra (zonă sacră)⁴³, incomplet cercetată, numai în urmă cu câţiva ani an a fost descoperită clădirea unui templu nou, necunoscut încă, este vorba despre templul dedicat pentru două divinităţi mai puţin cunoscute, Domnus şi Domna, de origine celtică⁴⁴.

Aici se mai afla templul dedicat lui Aesculap şi Hygia, zeii protectori ai medicinei. Era şi un fel de spital, deoarece se putea acorda primul ajutor în caz de necesitate. Zeii erau reprezentaţi prin urechi, întrucât se numărau printre “zeii ascultători”, cărora li se şopteau la ureche problemele⁴⁵.

Spre Sud, în apropierea zidurilor oraşului, se aflau Templul Mare, în care se pare că se aduceau rugăciuni mai multor divinităţi. Imediat, lângă, se poate vedea ceea ce s-a mai păstrat din Templul lui Silvanus, zeul pădurilor, protectorul vegetaţiei, care apare însoţit de mai multe Silvane⁴⁶.

Chiar la intrarea în amfiteatru se afla Templul zeiţei Nemesis, care printre altele proteja şi norocul (mai apare cu balanţa reprezentând justiţia⁴⁷, or, era adorată în mediul militar pentru că întruchipa răzbunarea), deoarece gladiatorii aveau nevoie de mult noroc pentru a scăpa cu viaţă⁴⁸.

Între temple şi zidurile oraşului şerpuieşte un drum care vine dinspre vest şi se îndreaptă spre est. Este un fragment din drumul imperial, pe care localnicii îl mai folosesc pe unele porţiuni. Ca toate drumurile romane a fost construit la înalte standarde de urbanism şi are traseul cunoscut în întregime. Era cea mai importantă rută de circulaţie, nu doar o legătură între partea de sud şi cea de nord a provinciei, ci o legătură între o zonă izolată la miazănoapte de Dunăre şi restul lumii Imperiului Roman. Venea de la Drobeta (Drobeta Turnu Severin), prin Tibiscum şi Sarmizegetusa, apoi o cotea spre Nord către Apulum, Potaissa, Napoca şi se oprea la Porolissum (Moigrad), cel mai înaintat punct al provinciei.

În faţa acestui drum se mai poate vedea un val de pământ, care vine continuu dinspre Est şi se îndreaptă spre Vest. În pământ, încă nescos la iveală, se află zidul de Nord al oraşului. La fel de bine se mai văd zidul de Est şi cel de Sud, ceva mai puţin păstrat este cel de Vest, fiind acoperit astăzi în mare măsură de sat.

Zidurile erau construite din blocuri fasonate de gresie, care se ridicau până la aproximativ 4-5 m înălţime şi erau prevăzute, probabil, cu creneluri în partea de sus. Pe fiecare dintre laturi era câte o intrare. Porţile opuse erau legate între ele printr-un drum principal, cardo maximus (Nord-Sud) şi decumanus maximus (Est Vest), în felul acesta oraşul era străbătut în cele patru direcţii de două artere de bază. În paralel cu cele două se trasau alţi cardines (drumuri secundare Nord-Sud) şi alţi decumani (drumuri secundare Est-Vest), între care se dezvoltau construcţiile publice sau cele private⁴⁹.

Imediat la intrarea în oraş se afla una dintre cele mai importante clădiri, domus procuratoris⁵⁰, palatul procuratorului financiar al provinciei Dacia Apulensis. Acest magistrat era un personaj foarte important în ierarhia provincială, practic al doilea după guvernator. Era un fel de ministru de finanţe, care se ocupa de strângerea taxelor şi a impozitelor, doar că avea o atribuţie mai importantă în plata armatei. Palatul a fost săpat fragmentar, fiind scoase la iveală două complexe termale (băi), un templu, birouri, etc.

Unul dintre zidurile clădirilor de aici măsoară peste 1 m lăţime. Este greu de spus care trebuie să fi fost înălţimea acestui edificiu dar, este destul de clar faptul că a avut de susţinut o greutate imensă, probabil greutatea mai multor etaje. La Roma clădirile puteau atinge 20 m înălţime în vremea lui Augustus. La intervenţia împăratului s-a stabilit acest etalon ca un maxim, deoarece edificiile care îl depăşeau deveneau nesigure şi mai erau şi insalubre. Măsuri similare au luat Nero şi Traian⁵¹. Probabil că la Sarmizegetusa nu s-au atins astfel de înălţimi, dar cu certitudine au existat edificii cu mai multe niveluri.

Spre Nord această clădire era flancată de un zid imens, care nu este parte componentă a palatului. Este un picior, substrucţia unui horreum, un depozit pentru cereale. În grădinile alăturate, încă ne săpat, se află cel de-al doilea picior, ele jucând rolul de a susţine schelăria de lemn sau zidărie a hambarului. Semăna cu construcţiile de acest fel din zilele noastre, diferă dimensiunile, cel roman este unul gigantic. Atât în oraşe cât şi în castre (tabere militare) aceste hambare se găseau la intrare, în apropierea porţilor, pentru a nu deranja circulaţia importantă din zona centrală unde se afla forul sau principia.

Se ajunge apoi la forul coloniei Dacica Sarmizegetusa, centrul oraşului. Era centrul întrucât aici se intersectau cele două drumuri principale cardo maximus şi decumanus maximus, cu punctul de intersecţie locus gromae păstrat şi marcat de câteva blocuri de marmură pe care se afla un altar ce marca acest punct important. Intrarea spre curte se făcea printr-o poartă monumentală, un tetrapilum, susţinută de patru piloni (un arc de triumf dublu), pe frontonul căruia trebuie să se fi aflat inscripţia de fondare a forului⁵².

Partea de Nord a intrării era mărginită de câte o fântână publică, prima dată construite din gresie⁵³, iar după dezafectarea şi mutarea lor spre centru vor fi edificate în marmură⁵⁴. S-au păstrat şi inscripţiile celor două monumente⁵⁵. Meşterii care s-au ocupat de aceste construcţii trebuie să fi fost din Asia Mică, ceea ce se poate deduce din tehnica de construcţie, ce constă dintr-un miez de opus incertum⁵⁶ şi blocuri de marmură. În ceea ce priveşte statuile folosite drept decor, acestea sunt nişte copii mediocre, dar se ştie că meşterii din Asia Mică reproduc des modelele greceşti.

Capitelurile şi cornişa sunt şi ele de origine micro-asiatică. Între această tehnică de lucru folosită la îmbrăcarea forului în marmură, la construcţia fântânilor de marmură şi blocurile de piatră de la cel puţin un apeduct, nu poate să fie o simplă coincidenţă. Legătura dintre toate aceste elemente este dată de meşterii micro-asiatici, care marchează o nouă etapă constructivă a lui forum vetus la Sarmizegetusa⁵⁷.

Pe lângă figurile de la marile fântâni de pe decumanus maximus, la Sarmizegetusa se mai cunosc şi alte astfel de piese, care demonstrează existenţa mai multor obiective de acest gen⁵⁸.

Se trecea în curtea forului, placată în întregime cu blocuri de marmură. În centrul curţii şi pe margini tronau bazele ce susţineau statui de bronz aurit (din care s-au păstrat doar fragmente) sau marmură a unor împăraţi ce au jucat un rol în viaţa oraşului sau a provinciei.

În părţile de Est, Nord şi Vest curtea comunica cu exteriorul prin portice, colonade de marmură, cu înălţimea de aproximativ 6 m, ce susţineau acoperişuri din ţiglă⁵⁹.

Din curtea forului se trecea într-o basilica, clădirea ce domina prin înălţimea ei întreg ansamblul arhitectonic. Această clădire era flancată în partea de Est şi de Vest de câte un podium, de pe cele două tribunalia cetăţenii îşi ţineau discursurile sau cei doi primari, II virii, judecau. Tribunalul de răsărit avea la subsol o carcer, care nu era chiar închisoarea ci mai degrabă un arest preventiv⁶⁰.

Din acest spaţiu se putea intra în curia, la Roma în această încăpere senatorii discutau problemele importante ale Republicii sau Imperiului, în provincii decurionii, care se reuneau într-un fel de consiliu de astăzi al oraşelor – ordo decurionum, discutau problemele importante ale oraşului, prezidaţi de cei doi primari. Dedesubt se aflau două camere cu boltă, aeraria, camerele de tezaur ale oraşului. Încăperile care flancau curia nu au o destinaţie bine precizată, dar aici trebuie să se fi aflat birourile magistraţilor superiori ai oraşului. Pe lângă cei doi primari ar mai fi de amintit edilii, ce se ocupau de problemele de urbanism şi questorul, ce se ocupa de banii comunităţii. Tot în acea zonă se presupune existenţa “Palatului Augustalilor”⁶¹.

În zona forului se găseau şi taberna, magazine. Înainte ca forul să fi îndeplinit funcţii politice, administrative, era locul unde cetăţeanul roman se ducea să schimbe produse. Astfel avem ştiinţă de forum boarium (piaţa de animale), forum piscatorium (piaţa de peşte), forum oleatorium (piaţa pentru uleiuri), etc.

Sistemul de canalizare⁶², blocurile de piatră⁶³, tuburile ceramice⁶⁴ şi conductele de plumb⁶⁵ ne îndreptăţesc să înscriem metropola Daciei alături de marile oraşe ale Imperiului Roman, care au însemnat etaloane şi standarde de urbanism şi civilizaţie la cel mai înalt nivel.

De-a lungul timpului au fost săpate şi alte obiective, fără a fi puse însă în circuitul turistic.

Din anul 1924, la iniţiativa lui Constantin Daicoviciu, Sarmizegetusa beneficiază şi de un muzeu ce colectează piesele descoperite în timpul săpăturilor.

Pe territorium-ul Sarmizegetusei romane, în suprafaţa ocupată a judeţului Hunedoara, au fost cercetate sau se cunosc urmele mai multor clădiri sau aşezări rurale.

O villa surbanaa fost cercetată încă din anul 1924, sub conducerea lui C. Daicoviciu, fiind situată la răsărit de oraş. Era o simplă construcţie gospodărească alcătuită din 5 încăperi, un bazin cu pereţi de marmură, alături de care s-a mai descoperit şi un mormânt construit din cărămizi, dintr-o perioadă ulterioară. Zidurile erau construite în tehnica opus incertum, des folosită la romani⁶⁶.

O a doua a fost descoperită în anul 1936 în partea de Nord a amfiteatrului. Deşi planul clădirii nu poate identificat în întregime, zidurile din piatră de râu s-au păstrat până la o mică înălţime. Au fost cercetate două faze de construcţie, una mai veche, distrusă de foc şi o alta ce o suprapune pe prima⁶⁷.

La Vest faţă de marele oraş în satul Păucineşti mărturiile sunt de natură civilă şi probabil că aparţin unei villa sau unei aşezări romane⁶⁸. O situaţie asemănătoare este semnalată şi la Zeicani⁶⁹.

Hobiţa. Ferma-villa rustica de la Hobiţa era situată la aproximativ 1 km faţă de latura sudică a oraşului. Planul fermei este bine conturat incluzând în el casa de locuit, curtea cu accesorii, respectiv magazii, turnuri de veghe, barăci din lemn, etc. ⁷⁰

Pe teritorilul satului Breazova, situat mai spre răsărit faţă de acest cartier sarmizegetusan, au fost observate în mai multe puncte urmele unor clădiri de piatră, cărămizi şi ţigle de epocă romană. A mai fost identificat un cuptor pentru ars ceramica, monede şi morminte romane⁷¹.

Ostrovu Mic. Construcţia de tip villa de la Ostrovu Mic se găseşte la aproximativ 5 km Est faţă de Colonia Dacica au relevat o construcţie romană cu mai multe faze de existenţă. Lipsesc, însă, elementele care le-ar putea data cu precizie. De asemenea, încadrarea tipologică a clădirii sau funcţionalitatea sa nu pot fi încă precizate din cauza suprafeţei mici dezvelite şi a distrugerilor ulterioare, pentru început urmărindu-se delimitarea construcţiei⁷². În trecut au mai fost descoperite materiale de construcţie, morminte şi o frumoasă statuetă a Dianei, astăzi dispărută⁷³.

Haţeg. Oraşul Haţeg a fost remarcat încă de F. Marsigli pentru rămăşiţele romane de pe teritoriul său. Au fost puse în evidenţă urme de clădiri, diverse materiale de construcţie sau piese cu caracter funerar. În apropierea Haţegului Radu Popa a cercetat mai amănunţit o villa rustica⁷⁴.

Aşezarea de la Hunedoara şi cimitirul acesteia sunt reprezentate prin resturi de zidărie, materiale de construcţie, fragmente de sarcofage sau un altar. Descoperirile de pe Dealul Sânpetru ar putea indica suprapunerea unei aşezări dacice de una romană⁷⁵. La Cinciş, în apropierea oraşului Hunedoara, la începutul anilor ’60 a fost cercetată o villa rustica, cu dimensiunile de 15,5 x 22,7 m, ce era compartimentată în cinci încăperi. Tot aici a mai fost descoperită o construcţie funerară şi un spaţiu de înmormântare exterior acesteia, în care au fost identificate un număr de 13 morminte de incineraţie⁷⁶.

Călan-Băi. O aşezare cu statutul de pagus, sat, a marelui oraş care a fost Sarmizegetusa, a funcţionat în zona Călanului de astăzi. La autorii antici apare sub forma Hydata, dar în documente mai târzii apare ca Ad Aquas. Spre deosebire de semnalările unor construcţii disparate sau a unor posibile aşezări rurale, în acest caz avem de a face cu o localitate ceva mai răsărită şi mai bine reprezentată. Această importanţă reiese şi din faptul că este prezentă în Tabula Peutingeriana⁷⁷. Localizarea probabil că a jucat un rol foarte important în dezvoltarea comunităţii de aici. În jur au funcţionat cariere de piatră, iar apa termală naturală trebuie să fi atras numeroşi vizitatori de pe alte meleaguri. De altfel, se cunoaşte existenţa unui atelier de prelucrare a pietrei care îi aparţinea unui anume Diogenes. Dar cele care au şi dat numele Aquae acestei aşezări, au fost termele, din care s-au descoperit amenajările şi instalaţiile. Un bazin uriaş săpat direct în stâncă, care colecta apele izvorului termal, era prevăzut cu stăvilare verticale pentru reglarea volumului de apă. Din punct de vedere administrativ se cunoaşte faptul că atribuţiile de conducere le deţinea un praefectus⁷⁸, care era şi decurion (consilier orăşenesc) al Coloniei Dacica Sarmizegetusa. De aici avem atestarea mai multor decurioni sarmizegetusani⁷⁹. Au mai fost descoperite şi alte construcţii prevăzute cu paviment interior, piese de arhitectură sau epigrafice⁸⁰.

La fel ca şi Sarmizegetusa pagus-ul său, probabil, a avut de suferit de pe urma războaielor marcomanice. Chiar dacă nu avem dovezi clare în acest sens, la Aquae avem atestate materiale de construcţie ce poartă ştampila Legiunii XIII Gemina⁸¹. Situaţia este similară cu cea din marele oraş situat în Ţara Haţegului, unde avem peste 40 de exemple asemănătoare⁸², alături de evidenţele epigrafice⁸³. Dar dacă inscripţiile s-ar putea referi la un moment incipient al Sarmizegetusei, poate imediat după desfiinţarea castrului şi construirea oraşului, ştampilele de pe materialul tegular se referă la o perioadă mai târzie, care ar putea să coincidă cu atacurile marcomanice. Întrucât cele mai recente descoperiri cu loc de descoperire cunoscut se grupează la est sau la nord de oraş, în afara zidurilor de incintă, considerăm că este foarte posibil să avem de a face cu materialul furnizat de armată pentru refacerea zonelor afectate de război, în acest caz a Sarmizegetusei şi a pagusului său.

Deva. Descoperirile de epocă romană de pe teritoriul oraşului Deva sunt numeroase şi diversificate. Substrucţiile unor clădiri şi materialul de construcţie abundent a fost pus pe seama unei importante aşezări rurale sau ale unor villa rustica separate. Din câteva puncte se cunosc piese cu caracter funerar. În partea de Sud a oraşului modern se pare că au funcţionat două cariere de piatră, una pe dealul Bejan, de unde se putea extrage augut-andezit de culoare roşie şi în punctul Pietroasa de unde se putea obţin un andezit sur. De asemnea au fost descoperite şi câteva tezaure monetare⁸⁴.

Geoagiu-Băi. O altă aşezare foarte cunoscută de pe territorium-ul Sarmizegetusei a fost Germisara, care mai apare şi sub formele Germithera, Germisera sau Germigera. La fel ca şi Aquae era un pagus al Coloniei Dacica, iar existenţa unei inscripţii⁸⁵, al cărui loc de provenienţă nu este foarte clar, care ar putea să ateste un decurion al capitalei aici, poate să indice o organizare asemănătoare. În orice caz reprezentanţi ai Sarmizegetusei apar menţionaţi în monumentele epigrafice, fie că s-au numărat printre cei care au beneficiat de apele curative, fie că au jucat un rol politic sau administrativ⁸⁶.

Şi aici apele termale au fost cele care au adus celebritatea locului, care ajuns să fie cunoscut ca „thermae Germisara“ sau „Germisara cum thermis“. Există unele păreri potrivit cărora băile au fost folosite şi de către daci. Au fost descoperite instalaţiile pentru captarea şi transportul apelor termale. Iniţial a existat o cavitate naturală cu deschiderea de 18 x 12 m şi adâncă de 7 m, în formă de pâlnie, plină cu apă termală. De-a lungul timpului s-a realizat amenajarea unor bazine săpate direct în stâncă şi căptuşite cu scîndură, precum şi o reţea de canale pentru dirijarea apei către acestea. Canalizarea a fost săpată parţial în piatră, dar au fost porţiuni unde s-au folosit ţigle romane prinse cu ciment sau lemn. Se cunoaşte existenţa unui templu dedicat nimfelor. Inscripţiile dedicate divinităţilor tămăduitoare arată că un mare număr de oameni au beneficiat calitatăţile acestor ape, de la personalităţi de rang înalt, până la oamenii de rând. Un număr important dintre piesele cunoscute aparţin ritului funerar⁸⁷.

Mai multe plăcuţe de aur, unele cu inscripţie, au fost depuse de cei care şi-au tratat bolile aici, alături de peste 600 de monede din bronz sau argint⁸⁸.

Mânerău. O villa rustica a fost cercetată la Mănerău încă înainte de primul război mondial. Avea un plan dreptunghiular cu dimensiunile de aproximativ 30 x 30 m. Spaţiile interioare se grupau de-a lungul unui coridor central, unele fiind prevăzute cu instalaţii pentru încălzire – hypocaust. Un al doilea corp de clădire probabil că reprezenta spaţiul pentru diverse anexe, unde a fost descoperit un cuptor şi urme de activităţi industriale⁸⁹.

Urme care ar putea să ateste clădiri sau aşezări rurale situate în cea mai mare parte pe teritoriul Coloniei Dacica se mai cunosc la Clopotiva⁹⁰, Râu Mare⁹¹, Râu de Mori⁹², Peşteana⁹³, Peşteniţa⁹⁴, Densuş⁹⁵, Hăţăgel⁹⁶, Tuştea⁹⁷, General Berthelot⁹⁸, Crăguiş⁹⁹, Cârneşti¹⁰⁰, Păclişa¹⁰¹, Reea¹⁰², Râu Alb¹⁰³, Sânpetru¹⁰⁴, Valea Dâljii¹⁰⁵, Nălaţvad¹⁰⁶, Silvaşu de Jos¹⁰⁷, Ruşi¹⁰⁸, Strei¹⁰⁹, Târsa¹¹⁰, Boşorod¹¹¹, Băţălar¹¹², Chitid¹¹³, Bucium¹¹⁴, Ciopeia¹¹⁵, Râu Bărbat¹¹⁶, Sălaşu de Sus¹¹⁷, Valea Lupului¹¹⁸, Pui¹¹⁹, Băniţa¹²⁰, Leşnic¹²¹, Livadia¹²², Petrila¹²³, Vulcan¹²⁴, Peştişu Mare¹²⁵, Peştişu Mic¹²⁶, Băcia¹²⁷, Totia¹²⁸, Batiz¹²⁹, Săuleşti¹³⁰, Boholt¹³¹, Petreni¹³², Rengheţ¹³³, Beriu¹³⁴, Bobâlna¹³⁵, Căbeşti¹³⁶, Cârjiţi¹³⁷, Orăştie¹³⁸, Folt¹³⁹, Pricaz¹⁴⁰, Almaşu Sec¹⁴¹, Aurel Vlaicu¹⁴².

Urme ale unor cariere sau exploatări miniere ar putea fi cele de la Almaşu Mic¹⁴³, Alun¹⁴⁴, Baia de Criş¹⁴⁵, Băiţa¹⁴⁶, Brad¹⁴⁷, Căraci¹⁴⁸, Crişcior¹⁴⁹, Fizeş¹⁵⁰, Ghelari¹⁵¹, Hărţăgani¹⁵², Hondol¹⁵³, Iscroni¹⁵⁴, Măgura-Topliţa¹⁵⁵, Petroşani¹⁵⁶, Poiana¹⁵⁷, Porcurea¹⁵⁸, Rapoltu Mare¹⁵⁹, Ribiţa¹⁶⁰, Ruda¹⁶¹, Săcărâmb¹⁶², Sântămăria de Piatră¹⁶³, Simeria¹⁶⁴, Stănija¹⁶⁵, Strei-Săcel¹⁶⁶, Streisângeorgiu¹⁶⁷, Techereu¹⁶⁸, Telicu Inferior¹⁶⁹, Ţebea¹⁷⁰, Uroi¹⁷¹, Valea Sângeorgiului¹⁷².

Mai există alte câteva puncte cu descoperiri întâmplătoare de ceramică sau alte obiecte, pe care nu le vom mai aminti aici.