Florin Curta - Apariţia slavilor

Volumul de faţă[1] este o traducere a lucrării The Making of the Slavs. History and Archaeology of the Lower Danube Region, c. 500-700, publicată sub egida Cambridge University Press în 2001. La origine o teză de doctorat, susţinută în 1998 la Western Michigan University din Kalamazoo (SUA), cu titlul The making of a medieval ethnie: the case of the early Slavs (sixth to seventh AD), lucrarea tânărului şi prolificului istoric şi arheolog (născut în 1965), profesor asociat la Universitatea din Florida, comportă o anumită doză de nesiguranţă în privinţa traducerilor posibile ale titlului sub care a fost publicată în limba engleză: The Making of the Slavs. Toate variantele viabile: “naşterea slavilor”, “inventarea slavilor” sau chiar “facerea slavilor” nu ating decât tangenţial conţinutul polisemantic al cuvântului englezesc. Traducătorul, prin alegerea făcută – “apariţia slavilor” – a rezolvat doar parţial, dar într-un mod acceptabil şi oarecum superior termenului englez, ambiguitatea expresivă a sintagmei.

Cu o ţinută grafică de excepţie, în format B5, cu un număr mare de planşe, desene, grafice, hărţi şi tabele explicative integrate în text, volumul debutează cu o biografie a autorului, semnată de profesorul universitar Victor Spinei, urmată de o Introducere la ediţia românească, câteva Precizări ale traducătorului, Lista figurilor şi un index al tabelelor. Lucrarea conţine opt captiole, două anexe cuprinzând aşezările cercetate arheologic şi tipurile de ceramică folosită pentru analiza de formă, apoi abrevierile, lista izvoarelor literare şi bibliografia, precum şi un indice general. Subiectele celor opt capitole sunt: etnicitatea slavă – în capitolul I; izvoarele istoriei slavilor timpurii (cca 500-700) şi izvoarele medievale – parcurse în capitolele 2 şi 3; Balcanii şi limes-ul danubian – detaliate în capitolul 4; perspectiva arheologică asupra barbarilor secolului al IV-lea ocupă capitolul 5, iar elitele slavilor le sunt dedicate capitolele 6 şi 7; concluziile formează capitolul 8. Subiectul principal al lucrării nu sunt slavii, în înţelesul etnic al cuvântului, ci procesul care a dus la coagularea unor populaţii în jurul a ceea ce se înţelege prin “slavi”, proces ce se leagă puternic de etnogeneza slavilor şi mai ales de identitatea lor etnică. Parcurgerea capitolelor cărţii oferă cititorilor o serie de perspective asupra istoriei şi arheologiei în zona Dunării de Jos, în decursul a două secole deosebit de frământate, VI şi VII d.Hr., reuşind să surprindă aspecte esenţiale ale deplasărilor şi devenirii slave.

Ideea principală extrasă din capitolul 1 este că etnicitatea Evului Mediu timpuriu este consubstanţială relaţiilor socio-politice, fiind constituită social şi cultural până la nivelul unei solidarizări sociale în perspectiva atingerii unor scopuri. Altfel spus, slavii sunt o “găselniţă” a istoriografiei bizantine din secolul al VI-lea, etnonim utilizat pentru etichetarea tuturor celor care au presat frontiera nordică a Imperiului în momentul sosirii grupului de bază format din sclavini, anţi şi veneţi. Ulterior, aceste populaţii cu origini diverse au suferit un proces de autoidentificare etnică în jurul noţiunii lansate de bizantini. Analiza critică a izvoarelor privitoare la istoria timpurie a slavilor, făcută în capitolul 2, relevă faptul că multe din relatările contemporane folosesc, cu unele excepţii, informaţii perimate sau de mâna a doua, având origini variate. Izvoarele istorice studiate se suprapun uneori cronologic, fapt ce denotă interesul aleatoriu al cronicarilor faţă de slavi. Fenomenul stabilirii slavilor în Balcani rămâne obscur pentru istoriografia contemporană, conchide autorul la sfârşitul capitolului 3. Judecând după evidenţa izvoarelor, Florin Curta nu creditează termenul “migraţie” decât pe termen scurt, iar termenul “sclavin” i se pare un construct bizantin creat cu scopul de a face ordine în complicatul conglomerat etnic de la frontiera nordică a Imperiului. Acest amalgam etnic face obiectul capitolului 4, alături de studiul sistemului defensiv bizantin. Mişcările de trupe imperiale balansează în contratimp cu penetrările slave, violente sau nu, respectiv, cuceririle persane sau arabe, pentru ca în final, odată cu blocarea armatelor Imperiului în Anatolia de Vest, frontiera de nord să cedeze şi elementele “slave” să pătrundă adânc şi definitiv în sudul Dunării. Acesta este tabloul pe care ni-l ilustrează autorul, coroborând sursele literare şi cercetările arheologice.

Dispariţia presiunii hune, suprapusă peste convalescenţa militară şi politică a Imperiului Roman de Răsărit, la jumătatea secolului V şi apoi pe parcursul următoarelor două secole, au creat pentru fenomenul devenirii slave condiţii perfecte de coagulare. Arheologia Bazinului Carpatic, în strânsă legătură cu cea a stepelor nord-pontice, sugerează că artefactele participă efectiv la construcţia unei identităţi sociale, trebuind să primească o semnificaţie clară într-un context social bine determinat. Acest lucru face imposibilă găsirea unei expresii tipice privitoare la identitatea etnică, identitate care este din această cauză adesea contruită prin combinarea unui set prestabilit de artefacte arheologice. Întreaga concluzie aparţine capitolului 5, care încheie problematica barbară din zona Dunării de Jos.

Analizarea elitelor comunităţilor care trăiau la nord de Dunăre ocupă două capitole şi relevă schimbările esenţiale petrecute în istoria culturală a slavilor începând cu veacul VI d.Hr. O astfel de schimbare pare să rezide din faptul că, încet-încet, aceste grupuri se concentrează în jurul unor şefi militari locali, iar societatea războinică slavă capătă noi atribute. Volumul se încheie cu concluzia că slavii sunt o invenţie a secolului al VI-lea, iar istoriografia contemporană este dominată de idei preconcepute, care vin în contradicţie cu faptul că nici un slav nu s-a numit pe sine însuşi aşa decât începând cu secolul al XII-lea. Apariţia slavilor a fost mai puţin un proces complex şi complicat de etnogeneză şi mai mult o invenţie cu substrat politic asociată unui joc al etichetelor folosite de autorii bizantini, este concluzia finală a lui Florin Curta, care localizează formarea acestei identităţi etnice în zona limesului dunărean şi nu în zonele nord-pontice.