Stână: un cuvânt născut pe teritoriul Dacoromânei

1. Stână, unul dintre cele mai însemnate cuvinte din terminologie păstoritului românesc, a suscitat un viu interes din partea lingviştilor, care au emis în legătură cu etimologia sa nenumărate ipoteze. S-a scris atât de mult despre el, încât, cu mai multă hărnicie, oricând i s-ar putea consacra o voluminoasă lucrare monografică. Nu este nici locul şi nici intenţia noastră s-o facem.

2. Dacă posibilitatea ivirii lui stână dintr-un cuvânt vechi grecesc ori germanic a fost definitiv înlăturată în discuţiile purtate în jurul acestei probleme, s-au bucurat de o mai mare popularitate celelalte ipoteze: cea a etimologiei slave (din stanu: Miklosich, Cihac, Lambrior, Tiktin, Weigand, Şăineanu, Ciorănescu, Ov. Densuşianu – în prima parte a activităţii sale, Rosetti, Emil Petrovici, I. Pătruţ, I. Iordan, Florica Dimitrescu etc.; sau din stena; Kniezsa), cea latină (dintr-un *saeptana, la Giuglea, apoi la Th. Capidan), cea iraniană (din stāna, lansată de Ov. Densuşianu), cea autohtonă (Hasdeu, Philippide, Ivănescu, G. Pascu, S. Puşcariu, G. Giuglea, Poghirc, G. Mihăilă, Ariton Vraciu, Ilie Dan, Vasile Ioniţă, Ion Cîrstoiu etc; Gr. Brâncuş îl consideră între „cuvintele autohtone probabile”).

            Controversa este prea cunoscută pentru a încărca expunerea noastră cu trimiteri bibliografice. Nici una dintre ipotezele avansate până acum nu statisface însă pe deplin exigenţele semantice şi de fonetică istorică, încât, pe bună dreptate, afirmă M. Sala că problema acestui cuvânt, alături de jupân, smântână, stăpân, stâncă etc., rămâne „una dintre cele mai dezbătute chestiuni ale etimologiei româneşti fără o rezolvare sigură”[1].

3. În nici o limbă, veche sau modernă, nu există un cuvânt apropiat ca formă şi ca sens de românescul stână şi capabil să-l explice. Sensurile lui stână sunt următoarele: 1. „construcţie de lemn (ca o simplă casă ţărănească) servind ca adăpost pentru păstori şi ca loc de preparare a brânzeturilor” („bergerie, fromagerie; Schäferhütte, Käserei); 2. „întreg locul pe care e instalată stâna şi dependinţele ei (strunga, celarul, ţarcurile, bordeiele)” („bergerie, endroit ou l’on garde les brebis; Schäferei, Sennhütte, Sennerei”)[2]; 3. „păşune alpină, munte” (la ciobanii sibieni)[3]; 4. „turmă de oi, toate oile de la o stână”[4].

            Cu privire la răspândirea cuvântului pe teritoriul limbii române, cercetările au arătat că stână există numai în dacoromână, apariţia lui în dialectele sud-dunărene ale românei fiind un împrumut relativ târziu din graiul păstorilor din Carpaţi, în urma contactelor lingvistice datorate transhumanţei. Astfel, în aromână, pentru stână, „termenul străvechi, curent şi general, e căşeare” (< lat. casearia „fromagerie”); se întâlneşte şi stane, care e un neologism, şi stână, care “pare a fi un dacoromânism” – afirmă unul dintre cei mai avizaţi cunoscători ai acestui dialect, Tache Papahagi[5]; contactul dintre păstorii dacoromâni şi aromâni s-a făcut frecvent la iernat în Dobrogea, după cum demonstrează Densusianu[6]. În megleno-română apare forma stane, un neogrecism, la fel ca în aromână. La istroromâni găsim stån, un împrumut din croată (ca şi stånar < cr. stanar „baci”)[7], dar şi stână şi stânărie. Aceste două ultime forme nu sunt vii în dialect, ci provin din manuscrisele lui Andrei Glavina, care conţin multe alte dacoromânisme. Puşcariu[8] consideră că ir. stână este un dacoromânism, iar ir. stânărie un derivat cu sifixul local –ărie (poate sub influenţa lui căşărie), în timp ce Al. Procopovici nu se îndoieşte că ir. stânărie este şi el un dacoromânism[9].

            „Cuvântul stână – afirmă Giuglea[10] – există numai la dacoromâni. Este deci un document nord-dunărean propriu şi necontestabil. Formează, alături de celelalte fapte invocate [...], piatra de temelie pentru toată clădirea vieţii româneşti din Dacia. A încerca să scoţi lespezile de supt talpa casei, pentru a spune apoi că aceasta este adusă de cineva din altă parte, înseamnă o denaturare a adevărurilor eterne omeneşti”.

Într-adevăr, stână şi derivatele stânişoară, stânaş, ca şi toponimele Stâna şi Stânişoara se întâlnesc în toţi Carpaţii, în Podişul Transilvaniei şi în toată Moldova, de la nord la sud şi de la est la vest. Nu-l întâlnim în zonele de câmpie din vestul şi din sudul ţării[11]. Nu-l întâlnim aici, desigur, în vocabularul activ al vorbitorilor, dar orice român din aceste părţi îl cunoaşte astăzi şi îi înţelege sensul, încât nu e o surpriză să-l găsim, de pildă, în unele texte folclorice culese în localităţi bănăţene din Câmpia Lugojului[12].

4. Faptul că stână nu s-a dovedit a fi o moştenire autohtonă sau latinească ori un împrumut din alte limbi, precum şi prezenţa sa iniţială numai în dacoromână, unde se pare că este atestat încă din secolul VI[13], constituie motive foarte serioase pentru a-i căuta obârşia în spaţiul dacoromânesc.

Părerea noastră este că stână reprezintă o evoluţie din mai vechiul cuvânt stăuină, căci atât fonetic, cât şi semantic lucrul acesta este de pelin cu putinţă. Înainte însă de a-l demonstra, va trebui să ne referim la poziţia cuvântului stăuină în limba noastră.

4.1. Cu excepţia unei singure lucrări lexicografice – DI –, alcătuite pe baza materialului adunat în vederea elaborării dicţionarului-tezaur al limbii române, cuvântul stăuină nu apare până în 1944 în nici un alt dicţionar românesc, deşi era şi este destul de cunoscut în diferite regiuni ale ţării şi a făcut obiectul mai multor studii lingvistice.

El figurează în răspunsurile la chestionarul lui Hasdeu cu forma de plural stăuini, atestată prin părţile Muscelului (com. Albeşti), având înţelesul „locuri cu iarbă domestică şi plăcută oilor”[14].Cu acelaşi sens circulă şi astăzi în Muntenia, fiind înregistrat în localităţi de munte ca Nucşoara-Argeş[15] şi Runcu-Dâmboviţa[16]. Un cioban din Moroeni-Dâmboviţa, aflat cu oile pe Caraiman, ne-a declarat în vara lui 1981 că stăuina este „o târlă de vite, locul pe care au stat vitele (nu şi oile!) şi unde iarba este mai verde şi mai grasă”. Lacea l-a auzit la Rucăr-Argeş cu sensul de „loc pe care sunt sau au fost aşezate stâna şi strunga”, iar Giuglea[17] posedă atestări din acelaşi judeţ, precum şi din Breaza-Braşov, semnificând „loc pe care creşte iarba grasă, dulce”, „loc pe care a fost târla ori staulul în care oile au dormit şi au lăsat gunoi, îngrăşându-l”. Pe valea inferioară a Târnavelor, cuvântul a ajuns să însemne, prin extensiune „poiană”[18].

Venind spre vest, întâlnim cuvântul în vocabularul ciobanilor din Jina-Sibiu, cu înţelesul „locul unde au stat sterpele”, în expresia stăuina sterpelor[19], sau „loc unde au stat vite”[20]. dar un cioban din comuna vecină, Poiana Sibiului, chestionat de noi, nu cunoaşte acest cuvânt ca apelativ, ci numai ca toponim, spunându-ne că prin părţile lor se zice stâna sterpelor, care constă dintr-un ţarc şi o colibă improvizată pentru ciobani.

În Banat, la Glimboca-Caraş-Severin, cuvântul a fost înregistrat sub forma stăulină, având cel puţin înţelesul de „staul”[21]; Costin[22] înregistrează în aceeaşi localitate varianta Mreana în apă lină /merge la stăulină şi glosează stăulină „stavilă”, evident o greşeală, pe baza unei informaţii truncheate a subiectului anchetat; în Câmpia Lugojului am întâlnit cuvântul stăuină în vocabularul activ al locuitorilor din Şanoviţa, Hisiaş, Chizătău, Crivobara, chiar cu înţelesurile 1 şi 2 ale lui stână, iar povestea Iosav Logojâneru, culeasă din Belinţ-Timiş şi înregistrată pe bandă magnetică la catedra de folclor a Facultăţii de Filologie de la Universitatea din Timişoara, începe astfel (spre simplificare, renunţăm la transcrierea fonetică): Îmblasă ficior în lume, să vadă şî s-audă cum să prezântă lumea. Dede dă o stăuină mare dă păcurari, neşte ciobani. Nu încape îndoială că stăuină înseamnă aici „stână” (sensurile 1 şi 2).

            Dintre toate exemplele date până acum se poate deduce să stăuina nu este doar un simplu ţarc, un simplu staul, ci presupune întotdeauna în preajmă existenţa unei stâne, fie ca adăpost pentru păstorii sterpelor sau vitelor, fie ca instalaţie mult mai complicată pentru prepararea şi depozitarea brânzei. Iată şi sensurile din DLR (1994): 1. (Prin nord-vestul Munt., şi prin sudul Transilv.) Loc cu iarbă grasă (unde a fost o stână sau unde au stat oile serpe) * (Regional) saivan (2) * (Regional; în forma stoină) Loc unde dorm noaptea vitele în timpul verii (Breaza – Făgăraş). 2. (Regional) Sălaş  (1) (Săpata de Sus – Piteşti) * Vizuină (Săpata de Sus – Piteşti). 3. (Regional; în forma stoaină, accent necunoscut[23]) Loc plan pe vârful unui munte (Iaşi – Făgăraş). – Lat. *stabulina.

            În toponimie, cuvântul se întâlneşte foarte frecvent. Două localităpţi din Apuseni, una în jud. Alba, cealaltă în jud. Hunedoara, se numesc Stăuini. Tot în jud. Hunedoara, în hotarul satului Valea Ploştii, se află toponimul Stăuini[24]. Un munte situat între satul Mătişeşti-Alba şi Poiana Horea-Cluj, poartă, de asemenea, numele Stăuini. Cel mai mare deal de pe raza comunei Poiana Sibiului se numeşte tot Stăuini[25]. La Jina-Sibiu: Părău Stăuinii[26]. Stăuină este şi numele unor locuri din hotarul satelor Ohaba, Mihalţ, Biia – Alba, iar Stăuin se întâlneşte în microtoponimia Sâncelului-Alba[27]. În Banat, la Brăneşti-Timiş, găsim Izvoru de la Stăiuni, cu explicaţia “Izvor unde stăteau ciobanii cu oile”[28]. V. şi oiconimul Stoina-Gorj. Toponimul Trei Movile la Stăuină a fost înregistrat în Bucovina[29]: Sta-o-i-na (“pe hartă Stavoina”), izlaz şi poiană.

G. Giuglea a demonstrat convingător că stăuină, care nu există în vestul romanităţii şi nici la românii din sudul Dunării, îşi are originea în Transilvania, de unde a trecut peste Carpaţi prin migraţiile păstoreşti[30]. Localizarea apariţiei cuvântului în Transilvania, probabil undeva în Apuseni, este un element foarte important pentru demonstraţiile ce urmează şi trebuie să-l reţinem de pe-acum. Naşterea cuvântului stăuină în vestul ţării este probată de etimologia sa, pentru care Lacea[31] indică lat. *stabulina < stabulum + ina. Etimologia aceasta a fost acceptată de Frăţilă[32]; altădată propunea rom. *staur (< lat. stabulum) + ină[33]. Existenţa formei bănăţene/hunedorene stăulină ne îndreptăţeşte să credem că derivarea s-a produs pe teren românesc, de la staul. Un stabulina nu este atestat în latină, iar dacă nu este absolut obligatoriu să se regăsească într-o formă sau alta în restul romanităţii, atunci ar fi trebuit măcar să lase urme în dialectele româneşti din sudul Dunării. Aflat însă numai la nordul fluviului, e mai firesc să vedem în stăuină/stăulină o creaţie dacoromânească, cu atât mai mult cu cât, prin formă, se putea naşte chiar de la varianta stau a lui staur/staul, întâlnită azi numai în Banat şi Oltenia[34]. De la stau „staul” s-a format, desigur, şi verbul stăhui „a sta în locul obişnuit al cirezii de vite”, atestat în Maramureş (la Gherţa Mare-Satu Mare, dar şi la Valea Seacă-Satu Mare: „Unde taor negru nu stăhuie”[35]), şi nu de la a sta, cum presupune Al. Rosetti[36]. Mai întâi, stau + i a dat *stăui, şi apoi, prin aspiraţia vocalei u la început de silabă, stăhui.

Cu privire la înţelesul cuvântului stăuină, astfel născut, acelaşi Lacea[37] arată că multe derivate cu suf. -ină înseamnă „locul unde se găseşte ceea ce exprimă primitivul”, deci stăuină ar fi la origine „locul unde se află staulul”, precum stupina – „locul unde se află stupii”. Dar unde se află stupii se află şi căsuţa stuparului, cu toate cele necesare stoarcerii mierii, aşa după cum unde se află staulul se găseşte şi adăpostul ciobanilor, prevăzut cu toate instalaţiile pentru prelucrarea laptelui. Cu alte cuvinte, stăuină are, ca aszi în Câmpia Lugojului şi ca la Rucăr prin 1927[38], primele două sensuri ale lui stână. O dezvoltare asemănătoare de sensuri ne oferă şi cuvântul târlă şi mai puţin cunoscutele mutătură[39] şi poloşte[40].

4.2. Dacă evoluţia lui stână din stăuină, sub raport semantic, a fost cu putinţă, s-ar părea însă că din punct de vedere fonetic ea este mai greu de admis. Totuşi, examinarea atentă a faptelor ne poate convinge că nu există nici un fel de impediment fonetic care să se opună acestei evoluţii. Precizăm, din capul locului, că vocalele ă şi u din interiorul cuvântului, nefiind accentuate, au putut fi supuse unor transformări care, în cele din urmă, au dus la dispariţia lor. Mai întâi se va fi produs sinereza acestora, tendinţă generală de evitare a hiatului în vorbirea populară, ca în că-u-ta > cău-ta, lă-u-da > lău-da, lă-u-tar > lău-tar, ră-u-tate > rău-ta-te. Tot aşa, stă-u-i-nă putea deveni uşor stău-i-nă. Ajunsă în această fază, evoluţia diftongului ău poate urma două căi, întocmai ca lat. au în câteva cazuri dialectale[41] sau rom. au[42]:

a) Monoftongarea în o: lat. lit. auricula > lat. pop. oric(u)la (> rom. ureche); lat. lit. cauliculus > colic(u)lus (rom. dial. curechi); rom. lit. bacalaureat faţă de rom. pop. bacaloreat; rom. pop. cău-ta > rom. dial. cota; sau într-un cântec din Banat cules de la Jdioara-Timiş: Frundză verdże, l’emn păl’it, Nu cota că mi-s urât[43]; vezi şi lotaş (< lău-taş) “lăutar”, tot în Banat[44]. În cazul nostru: stoină, variantă întâlnită pe valea inferioară a Târnavelor[45] şi care confirmă forma *stău-i-nă.

            b) Reducerea la ă (resp. la a în latină): lat. lit. auscultare > ascultare; lat. lit. augustus > lat. pop. agustus (vezi şi rom. agust „august” din vechile noastre documente slavo-române[46], sau águst, ágost din vorbirea populară de astăzi); rom. pop. cău-ta > rom. pop. căta, uneori la acelaşi vorbitor: Ce-i de făcut? De plecat pe munte, de le căuta... A doua dzî o vini mă-sa şî l-o cătat pe munte, să vază une-i[47] sau: Ş-acum, cu mişcări iuţi, căta să se ferească de pliscul negru şi tare ca fierul, de căngile încordate care o căutau[48]; băn. nălăţât „nespălat” < *nă-lău-ţât < nă-lă-u-ţî , var. a lui nelăuţi, vb. IV, refl. „ a se murdări”[49]; antrop. Sâmpăleanu < *Sâmpău-lea-nu < Sânpa-ul, numele mai multor localităţi transilvane.

Aşadar, şi *stău-i-nă a putut ajunge la *stă-i-nă. O confirmare indirectă a acestei supoziţii o avem în cuvintele stăina, cunoscut lui Şt. Paşca de la Sângeorz-Băi, cu sensul „a fugi pe furiş, de frică”[50], şi stăit, din câteva toponime bănăţene: Valea Stăitului[51], Drumu Stăitului[52], Faţa Stăitului[53], care presupune un *stău-it < *stă-u-it < vb. stă-u-i, despre care v. supra; cf. şi stăulit „şederea oilor pe un loc anume (pe care îl fertilizează)”[54].

Nici probabilitatea trecerii lui *stăină la stină nu prezintă vreun inconvenient. Transformarea care se va fi produs aici este asimilarea lui ă neaccentuat de către i accentuat: *stăină > *steină > stiină, urmată de contragerea celor doi i: *stină. Fenomenul acesta este destul de des întâlnit în vestul ţării, atât în apelative, cât şi în nume proprii. Mai cunoscut este cazul lui străin, cu variantele strein, striin, strin (vezi întreaga discuţie la Gheţie[55]; pentru alte exemple, vezi supra, articolul nostru O tendinţă fonetică în graiurile din vestul României).

În sfârşit, transformarea lui *stină în stână nu ridică probleme, deoarece trecerea lui i în î după grupul consonantic st- este obişnuită în limba veche, iar astăzi se întâlneşte în Transilvania, Banat, Oltenia, Moldova: stinge > stânge[56]. În graiul bufenilor (oltenilor) din Banat se aude şi stâclă pentru sticlă, după cum cinstî, postî, povestî, prostî, vestî etc. sunt rostiri curente în unele graiuri bănăţene, notate parţial şi de Weigand.

4.3. În cazul perechii lexicale discutate aici, stăuină/stână, ca şi în cel al altor cuvinte cărora li s-a recunoscut etimonul numai cu greu în propriul depozit al limbii române, transformările fonetice fiind mai profunde, conştiinţa legăturii dintre cele două forme a putut să dispară de-a lungul vremii. Se pare că ne aflăm în faţa unei aşa-zise explozii lexicale, o importantă diversificare fonetică şi semantică produsă încă din primele secole de existenţă ale limbii române[57], iar stână, piezând legătura cu familia căreia îi aparţine, ar fi ceea ce s-ar numi un cuvânt rătăcit[58]. Ca o întâmpinare la o posibilă obiecţie că în aceeaşi zonă coexistă stână cu stăuină, când ar fi fost firesc ca primul să-l înlocuiască pe al doilea, dăm un exemplu similar din microtoponimia dintre satele Crivobara şi Lucareţ (Timiş), unde două dealuri se numesc Domba Mare şi Domba Mică, iar altele Dâmbu Căşerului, Dâmbu Novac: deci dâmb coexistă cu dombă în acelaşi areal, deşi primul este o evoluţie din al doilea (< magh. domb).

Acceptându-se ipoteza noastră, cuvântul stână (cu derivatele stânişoară, stânaş) nu ne mai apare izolat în dacoromână, cum ar fi fost dacă etimologia daco-tracă s-ar fi putut adeveri (căci la noi nu găsim, ca în slavă, bogăţia de combinaţii în care a intrat *sta- cu diferite sufixe[59]). El face parte dintr-o bogată familie, aceea a lui staul (staol, staor, stau, staulă, staur, staură, stav[60]) < lat. stab(u)lum, alături de stăhiu, stăină, stăit, stăuină, (stauină, stăoină, stoină, stăulină), stăulaş, stăulişte (staorâşte, stăurişte), stăulit „şederea oilor pe un loc”, astăura[61], stăora[62], stăura, stăurare, stăurat, stăurie, stăuroi[63], la care am mai putea adăuga o mulţime de toponime din România, precum şi un zoonim din Argeş, nume de capră, Stăulica „cea care stă pe lângă staul”[64].

5. Departe de a fi un împrumut, căci românii, ocupându-se în vechime prin excelenţă cu păstoritul şi agricultura, n-au împrumutat termeni păstoreşti importanţi de la popoarele vecine, stână al nostru este cel care a pătruns în limbile cu care româna a venit în atingere[65]. Astfel, împrumuturi din dr. stână sunt: magh. esztena,(-ina, észtena, sztina, isztina[66]; esztena, atestat în 1583 în maghiară, cu bogate sensuri („strungă”; colibă; turmă de oi; un fel de impozit după oi”); pg. 236: „esztena este mai vechi şi cu adaptare mai intensă (cu proteza lui e pentru evitarea grupului consonantic st-) şi sztina, sztana, care sunt forme mai noi, mai puţin răspândite (toate cele trei forme din rom. stână)”; apoi scr. stina[67], ucr. Styna şi Stynisora. Fără a mai vorbi de pătrunderea dr. stână în graiurile unor etnii conlocuitoare: ucr. styna cu varianta styhna, cuvânt cunoscut tuturor graiurilor ucrainene de tip bucovinean şi înregistrat şi în unele graiuri convergente[68] şi hidronimul Stynawa la huţulii de pe valea Moldoviţei; la fel, în graiurile săseşti din Transilvania, apare stinë, iar în unele documente săseşti din Sibiu întâlnim Ztina[69]. Şi albanezul stan, de origine slavă, pare a fi influenţat de sensul dr. stână, ca şi alte cuvinte dialectale sârbocroate, slovene şi slovace[70]; nici Philippide nu admite, precum Gaster, că rom. stână ar proveni din alb. stan, care e un împrumut recent în albaneză: un vechi stan ar fi trebuit să sune azi în albaneză stăr; Puşcariu[71] consideră că evoluţia sl. stanu în sârbeşte la înţelesul de “stână” se datoreşte contactului cu păstorii români).

            6. În concluzie, considerăm că termenul stână provine din mai vechiul stăuină, născut în vestul ţării, adică în regiunile cele mai intens romanizate ale Daciei, din staul (staur, stau) (< lat. stab(u)lum) + -ina. Prin migraţiile păstoreşti, cele două forme ale aceluiaşi cuvânt au fost răspândite şi în alte zone ale României, răzleţindu-se totodată una de alta, iar stână a pătruns chiar la românii din sudul Dunării, precum şi la unele popoare învecinate, mărturisind şi el despre rolul de factor civilizator jucat de români în istorie.

 

Bibliografie: 

Bibliografie generală:

            Binder 1981

Binder, Pavel, Semnificaţia veche a termenului munte pe baza datelor istorice (sec. XVI-XVIII), cu privire specială la Munţii Cibinului, în „Limba Română” nr. 30 - 3/1981, pg. 237-243

            Cica-Mihuţa 1981

Cica, Vasile, Mihuţa, Nichifor, Turcuş, Aurel (ed.), Mult mă-ntreabă inima. Folclor poetic din judeţul Timiş, Timişoara 1981

Costin 1926-1934

Costin, Lucian, Graiul bănăţean (Studii şi cercetări), vol. I (1926) Timişoara, vol. II (1934) Turnu-Severin

            Coteanu 1990

Coteanu, Ion, Atestări de cuvinte româneşti în secolul al VI-lea? în „Limba Română” nr. 39 - 1/1990, pg. 21-23

Coteanu-Sala 1987

Coteanu, Ion, Sala, Marius, Etimologia şi limba română, Bucureşti

            Densusianu 1913

Densusianu, Ovid, Păstoritul la popoarele romanice, Bucureşti

            Densusianu 1924

Densusianu, Ovid, Irano-romanica II, în “Grai şi suflet”, vol. 1, fasc. 2, pg. 235-250

            Frăţilă 1983-1984

Frăţilă, Vasile, Glosar dialectal. Valea inferioară a Târnavelor, în “Anuar de lingvistică şi istorie literară. A. Lingvistică”, Iaşi, A 29, pg. 265-319

            Frăţilă 1970

Frăţilă, Vasile, Vechimea unor toponime din centrul Transilvaniei, în “Limba română“, nr. 3 - 19/1970, pg. 229-238

            Gămulescu 1983

Gămulescu, Dorin, Influenţe româneşti în limbile slave de sud, Bucureşti

            Gheţie 1975

Gheţie, Ion, Baza dialectală a românei literare, Bucureşti

            Giuglea 1944

Giuglea, G., Cheie pentru înţelegerea continuităţii noastre în Dacia prin limbă şi toponimie, în “Geopolitica şi geoistoria” 3/1

            Iacob-Bencei 2009

Iacob-Bencei, Ionel, Traista cu amintiri, Timişoara

            Ioniţă M. 1982

Ioniţă, Maria, Cartea vâlvelor, Cluj-Napoca

            Ioniţă V. 1972

Ioniţă, Vasile, Glosar toponimic. Caraş-Severin, Reşiţa

            Ioniţă V. 1985

Ioniţă, Vasile, Metafore ale graiurilor din Banat, Timişoara

            Király 1978

Király, Francisc, Împrumuturi româneşti în limba maghiară, în “Studii de limbă, literatură şi folclor” IV, Reşiţa, pg. 231-237

            Lacea 1922

Lacea, Constantin, Etimologii III, în Dacoromania – Buletinul Muzeului Limbii Române” II, pg. 623-626

            Mihăilă 1971

Mihăilă, G., Criteriile determinării împrumuturilor slave în limba română, în “Studii şi cercetări lingvistice”, nr. 4/1971

            Mihăilă 1978

Mihăilă, G., Paralele lexicale traco-româno-slave, în “Studii şi cercetări lingvistice”, nr. 24/1978

            Mihuţa-Pistolea 1981

Mihuţa, Nichifor, Pistolea, Vasile, Du-te, dorule,-n pustiu. Cântece de dragoste şi dor, Reşiţa

            Popescu-Sireteanu 1983

Popescu-Sireteanu, Ion, Limbă şi cultură populară, Bucureşti

            Puşcariu 1923

Puşcariu, Sextil, Contribuţii fonologice, în “Dacoromania – Buletinul Muzeului Limbii Române” III, Cluj-Sibiu, pg. 378-397

            Reguş 1971

Reguş, Corneliu, Influenţa limbii române asupra graiurilor ucrainene din RSR, în “Limba română” nr. 2/1971

            Rezuş 1935

Rezuş, Petru, Elemente religioase în folclorul bănăţean, în “Îndrumător bisericesc misionar şi patriotic”, Timişoara

            Rosetti 19731

Rosetti, Al., Dr. jupân, smântână, stăpân, stână şi stâncă, în “Grai şi suflet” nr. 5/1931, fasc. 1, Bucureşti

            Rosetti 1975

Rosetti, Al., Limba descântecelor româneşti, Bucureşti

            Russu 1981

Russu, I.I., Etnogeneza românilor, Bucureşti

            Sadoveanu

Sadoveanu, Mihail, Opere (ediţie de autor), Bucureşti 1954 ş.u.

            Şandru 1987

Şandru, Dumitru, Folclor românesc, Bucureşti

            Şandru-Brânzeu

Şandru, Dumitru, Brânzeu, Felician, Printre ciobanii din Jina, în “Grai şi suflet”, vol. 5 (1932), fasc. 2, pg. 300-352 şi vol. 6 (1933-1934), fasc. 2, pg. 193-247

            Tănase 1967

Tănase, Eugen, Toponimia comunei Poiana Sibiului, în „Analele Universităţii din Timişoara” V, 1967, pg. 9-47

            Ursan-Matei-Bogdănel 1998

Ursan, Vasile, Matei, Pamfil, Bogdănel, Dorin, Toponimia comunei Jina, Sibiu

Nota CSDR: 

Articol publicat în volumul de autor "Sub fascinaţia lingvisticii bănăţene", Editura "Eurostampa", Timişoara 2013 şi redactat pe baza comunicării susţinute la Congresul al IV-lea al Filologilor Români - Timişoara 4-6 iulie 1991

Note: 

[1] Coteanu-Sala 1987, pg. 132

[2] Russu 1981, pg. 388

[3] Binder 1981, pg. 239

[4] FOM I, pg. 459

[5] DDAr pg. 1.118

[6] Densusianu 1913, pg. 10-11

[7] Densusianu 1924, pg. 240

[8] Puşcariu 1923, pg. 383

[9] DR IV, pg. 1157

[10] Giuglea 1944, pg. 23

[11] ALR SN II, harta 400

[12] Cica-Mihuţa 1981, pg. 102 şi 144

[13] Coteanu 1990, pg. 23

[14] Apud Lacea 1922, pg. 624

[15] TDM I 34

[16] TDM II 85

[17] Giuglea 1944, pg. 24-25

[18] Frăţilă 1983-1984, pg. 311

[19] Şandru-Brânzeu 5, pg. 346 şi 352, Şandru-Brânzeu 6, pg. 210 şi 243

[20] Tănase 1967, pg. 20

[21] Rezuş 1935, pg. 107

[22] Costin 1926-1934, vol. I, pg. 186

[23] Cunoscut însă în DI: stoáină

[24] Vezi harta Numele toponimice de pe teritoriul satelor Cinciş şi Valea Ploştii, anexată la Chestionarul toponomastic alcătuit de M. Homorodean, Cluj, 1969.

[25] Tănase 1967, pg. 16 şi 20

[26] Ursan-Matei-Bogdănel 1998, pg. 162

[27] Frăţilă 1970, pg. 237

[28] DTB V, pg. 74

[29] NALR-Mold. şi Buc. Date, pg. 37

[30] Giuglea 1944, pg. 24-25

[31] Lacea 1922, pg. 624-625

[32] Frăţilă 1984-1984, pg. 311

[33] Frăţilă 1970, pg. 237

[34] ALR SN II, harta 392

[35] ADFR I, pg. 105 şi 107

[36] Rosetti 1975, pg. 105

[37] Lacea 1922, pg. 624-625

[38] Lacea 1922, pg. 624

[39] Ioniţă M. 1982, pg. 73

[40] Ioniţă V. 1985, pg. 44

[41] ILR II, pg. 24-25

[42] ALRR-Trans. I, pg. 42: caut şi I harta 43: să caute

[43] Şandru 1987, pg. 111

[44] Mihuţa-Pistolea 1981, pg. 159

[45] Frăţilă 1983-1984, pg. 311

[46] DERS 2

[47] Popescu-Sireteanu 1983, pg. 43

[48] Sadoveanu vol. 6, pg. 73

[49] DLR, sub voce

[50] DLR, sub voce: etimologie necunoscută, deşi apropierea de stăuină se poate face lesne, verbul însemnând mai întâi, probabil, „a se furişa pe lângă stăuină, ca lupul”

[51] Ioniţă 1972, pg. 51

[52] DTB III, pg. 83

[53] DTB IV, pg. 4

[54] DLR, sub voce

[55] Gheţie 1975, pg. 134

[56] Gheţie 1975, pg. 134

[57] Popescu-Sireteanu 1983, pg. 287

[58] Popescu-Sireteanu 1983, pg. 6

[59] Rosetti 1931, pg. 169

[60] ALR I 1972, ALR II 5348, ALR SN II 392

[61] DSB II, sub voce; vezi şi semnalarea noastră din LR 10/1971, nr. 2, pg. 211

[62] Iacob-Bencei 2009: „a aştepta cu insistenţă”

[63] DLR, sub voce

[64] Lacea 1922, pg. 625

[65] Puşcariu 1923, pg. 378, citându-l pe G. Giuglea, fiind de acord cu el; Mihăilă 1971, pg. 362 şi Mihăilă 1978, pg. 66; vezi şi remarca lui Király 1978, pg. 232-233: ”Este un lucru dovedit şi îndeobşte recunoscut că termenii de viaţă păstorească au pătruns din limba română în limbile vecine şi nu invers!”, precum şi afirmaţia lui V. Bogrea cu privire la rolul civilizator al românilor, aşa cum reiese din cuvintele româneşti pătrunse în limbile vecine – DR III, pg. 499.

[66] Russu, pg. 388, vezi şi precizările lui Király 1978, pg. 235

[67] Pentru stina, întâlnit dialectal în sârbocroată, în Voivodina, vezi Gămulescu 1983, pg. 36-37, dar pentru numele toponimic Stanje, vârf la sud de Crna Reka, ngr. Stane, afirmaţia rămâne încă de dovedit.

[68] Reguş 1971, pg. 161

[69] Binder 1981, pg. 239

[70] ILR II, pg. 356; Densusianu 1924, pg. 239-240

[71] Puşcariu 1923, pg. 382

 

Abrevieri: 

ADFR

Otobâcu, Constantin (ed.), Antologie dialectalo-folclorică a României, vol. I+II, Bucureşti 1983

            ALR SN

Petrovici, Emil (coord.), Atlasul Lingvistic Român, serie nouă, Bucureşti

            ALRR-Trans.

Rusu, Grigore, Bidian, Viorel, Loşonţi, Dumitru, Atlasul lingvistic român pe regiuni. Transilvania, vol. I (1992), vol. II (1997)

            An-L

*** Anuar de lingvistică şi istorie literară. A. Lingvistică, Iaşi

            AUT

*** Analele Universităţii din Timişoara, seria Ştiinţe filologice, Timişoara

            DDAr

Tache Papahagi, Dicţionarul dialectului aromân general şi etimologic, Ediţia a doua, Bucureşti 1974

            DERS

Bolocan, Gh. (ed.), Dicţionarul elementelor româneşti din documentele slavo-române 1374-1600, Bucureşti 1975

            DI

*** Dicţionarul invers, Bucureşti 1957

            DLR

*** Dicţionarul limbii române. Serie nouă, Bucureşti 1965-2008

            DR

*** Dacoromania – Buletinul Muzeului Limbii Române I-XI, Cluj-Sibiu, 1921-1948

            DTB

Frăţilă, Vasile, Goicu, Viorica, Sufleţel, Rodica, Dicţionarul toponimic al Banatului, Timişoara, vol. I (1984), vol. II-IV (1986), vol. V (1987), vol. VI (1989), vol. VII (1994)

FOM

***, Folclor din Oltenia şi Muntenia. Texte alese din colecţii inedite, Bucureşti, vol. I+II (1967), vol. III (1968)

            GS

*** Grai şi suflet, Bucureşti

            ILR

Rosetti, Al. (ed. vol. I), Coteanu, I. (ed. vol. II), Istoria limbii române, vol. I (1965), vol. II (1969), Bucureşti

            LR

*** Limba română, Bucureşti, 1970 ş.u.

            NALR-Mold. şi Buc.

Arvinte, Vasile, Dumistrăcel, Stelian, Florea, Ion A., Nuţă, Ion, Turculeţ, Adrian, Noul Atlas lingvistic al României. Moldova şi Bucovina, Bucureşti 1987 ş.u.

            SCL

*** Studii şi cercetări lingvistice, Bucureşti, 1950 ş.u.

            TDM

*** Texte dialectale. Muntenia, Bucureşti I (1973), II (1975)