Vlahii din Peninsula Balcanică în lumina izvoarelor literare bizantine

Începând din 602 – odată cu prăbușirea frontierei dunărene a Imperiului Bizantin – avarii și slavii s-au revărsat în teritoriile bizantine sud-dunărene. Slavii au ocupat întreaga Peninsulă Balcanică până în punctul ei cel mai meridional. Ei au ajuns până în sudul Peloponezului, pe țărmurile şi în insulele Mării Egee şi chiar în Asia Mică. Îndată după instalarea lor temeinică în Balcani, slavii au pus bazele unor formaţiuni politice cu caracter prestatal, denumite Sclavinii în izvoarele bizantine¹, care acopereau teritorii întinse din Grecia, Macedonia şi îndeosebi din vestul şi nordul Peninsulei Balcanice. Sclaviniile erau teritorii pe deplin autonome în care nu se manifesta autoritatea imperială bizantină. Singurele puncte de sprijin ale Imperiului Bizantin în Peninsula Balcanică au rămas Constantinopolul, Thessalonicul, câteva cetăţi de pe coasta Mării Adriatice: Iader (Zadar), Trogurium (Trogir), Spalatum (Split), Ragusa (Dubrovnik), Acruvium (Kotor), Butua (Budva), Scorda (Skadar), Lyssus (Liš) şi Dyrrachium, la care se adaugă câteva insule de-a lungul ţărmului adriatic².

O masivă  bulversare etnică s-a produs în Peninsula Balcanică odată  cu instalarea bulgarilor. În 680, hoarda bulgarilor în frunte cu Asparuch „s-a stabilit în nord-estul Peninsulei Balcanice, undeva în regiunea oraşului Odessos (Varna); de aici, bulgarii şi-au extins treptat dominația în câmpia dintre Dunăre şi Balcani, în vechile provincii Moesia Inferior şi Scythia Minor”³. Momentul instalării bulgarilor în nord-estul Peninsulei Balcanice a coincis cu întemeierea statului bulgar cu capitala la Pliska, condus de către hanul Asparuch (680-702)⁴. Urmaşii lui Asparuch au extins progresiv teritoriul statului bulgar, care în secolul al X-lea cuprindea aproape întreaga Peninsulă Balcanică.

Instalarea slavilor pe teritoriile bizantine sud-dunărene şi expansiunea statului bulgar au pricinuit profunde modificări demografice în Peninsula Balcanică şi au reprezentat o cotitură decisivă în destinul romanităţii sud-dunărene. Populaţie de agricultori seminomazi, slavii s-au aşezat în regiunile de câmpie şi pe văile râurilor⁵. Ei au dizlocat masa populaţiei romanice din provinciile sud-dunărene şi au împins-o spre regiunile muntoase din sudul Peninsulei Balcanice. Romanicii au fost nevoiţi să se stabilească pe versanţii Munţilor Balcani sau au fost purtaţi de valul slav până în Macedonia centrală şi meridională şi în Grecia continentală, la sud de aşa-numita linie Jirecek, care separa, la nivelul Peninsulei Balcanice, regiunile cu populaţie greacă de cele ocupate de populaţia romanizată. O parte a populaţiei romanice s-a refugiat pe coasta dalmată şi în insulele învecinate şi, probabil, în nordul Dunării, în teritoriile abandonate de către slavi. Un caz excepţional îl constituie populaţia romană din Dalmația „care nu a fost dizlocată de către slavi din teritoriile ocupate, ci a păstrat un caracter compact, fiind obligată să plătească tribut Sclaviniilor vecine”⁶. O mare parte a romanicilor sud-dunăreni au rămas în locurile de baştină unde au format adevărate insule de populație latinofonă, fiind asimilați cu timpul de comunităţile slave. Aşadar, majoritatea populației romanice şi-a continuat existenţa în cadrul formaţiunilor politice slave din Serbia, Croația, Macedonia, Grecia continentală şi în statul bulgar, „mai cu seamă după expansiunea acestuia din secolele IX-X”. Doar o mică parte a romanicilor a reuşit să se refugieze în teritoriul controlat efectiv de Bizanț în Balcani, teritoriu limitat în secolele VII-VIII la o îngustă fâşie de coastă, care se întindea de-a lungul ţărmului Mării Egee, de la Constantinopol şi până la capul Malea (situat la extremitatea sudică a Peloponezului)⁷.

Izvoarele scrise din secolele VII-IX nu ne furnizează aproape nici o informaţie cu privire la populaţia romanică cuprinsă în Sclaviniile slavilor şi pe teritoriul primului stat bulgar; această populaţie a revenit în atenţia scriitorilor bizantini de-abia la sfârişitul secolului al X-lea, când ea a început să fie desemnată în sursele bizantine cu etnonimul de vlahi (Bl£coi). La originea etnonimului de vlah se află numele unui trib celtic – Volcae – aflat în sud-estul Galliei, care în secolele IV-III î. Hr. și-a exercitat dominația asupra întregului teritoriu din stânga Rinului. Într-o primă fază, triburile germanice din sud-vestul actualei Germanii care au intrat în contact cu tribul volcilor, au preluat numele acestora și l-au extins sub forma walha asupra tuturor celților de pe teritoriul Galliei. După cucerirea şi romanizarea Galliei, triburile germanice au desemnat prin etnonimul walha populaţia latinofonă din Gallia romană. Cu timpul, acest termen va desemna pe toţi vorbitorii de limbă latină din Imperiul roman. Odată cu migraţia triburilor germanice spre vest, etnonimul walha s-a răspândit în provinciile romane din Occident, fiind atestat sub diferite forme, dintre care menţionăm forma walch/walach, documentată în sudul Germaniei. Ca urmare a contactelor dintre germani şi slavi, termenul în discuţie a fost preluat de către lumea slavă începând cu secolul al IX-lea. Etnonimul walch/walach este atestat pentru prima oară la începutul secolului al X-lea la slavii meridionali sub forma vlah, cu sensul de străin sau neslav de limbă romanică. De la forma vlah a derivat și numele slav al regiunii populate de romanici, Vlaška⁸. Bizantinii, care au intrat în contact cu slavii meridionali în secolele VIII-IX în Macedonia meridională și nordul Greciei, au preluat de la aceştia din urmă termenul vlah sub forma blachos⁹. O dovadă în sprijinul acestei ipoteze o constituie prima menţiune a etnonimului vlah, documentată către mijlocul secolului al IX-lea într-o cronică locală de la mănăstirea athonită Kastamonitou; acest izvor atestă prezenţa vlachorynchinilor (Blacorhc‹noi) – vlahii de pe valea râului Rhynchos (din proximitatea Peninsulei Calcidice) – aliaţi cu tribul slav al sagudaţilor, care au invadat Macedonia, ajungând până la Muntele Athos, în timpul crizei iconoclaste¹⁰.

Fixarea graniţei imperiale pe Dunăre de către împăratul Ioan Tzimiskes (969-976), în urma anexării la Imperiu a teritoriului ţaratului bulgar¹¹, a coincis cu reintrarea sub stăpânirea Bizanţului a populaţiei romanizate din Balcani. În noul context istoric, izvoarele bizantine ne furnizează informaţii consistente despre vlahii sud-dunăreni. Pe baza informaţiilor oferite de izvoarele literare bizantine, ne propunem să studiem organizarea social-politică, militară şi bisericească a vlahilor balcanici, statutul lor juridic şi fiscal în cadrul Imperiului Bizantin, precum şi imaginea vlahilor la scriitorii bizantini din secolele X-XII.

Prima mențiune a vlahilor apare la cronicarul Georgios Kedrenos¹² şi datează din anul 976. Kedrenos ne relatează despre revolta bulgarilor împotriva Bizanţului, care a izbucnit în Macedonia la moartea împăratului Ioan Tzimiskes (ianuarie 976). Cronicarul bizantin ne informează că, la scurt timp după acest eveniment, David, unul dintre conducătorii revoltei, „a murit ucis de niște vlahi călători, între Castoria și Prespa, la așa-numiţii «Stejari frumoşi»”¹³. Vlahii sunt menționaţi în două diplome emise de către împăratul Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976-1025), una din 979/980¹⁴, la care face aluzie un secol mai târziu scriitorul grec Kekaumenos¹⁵, cealaltă din 1020¹⁶. În perioada imediat următoare, informațiile despre vlahii balcanici se înmulțesc simțitor. „Pe măsura afirmării tot mai puternice a vlahilor, pe toate planurile, în viaţa Imperiului Bizantin, sporesc și informaţiile despre aceştia în actele de cancelarie, dar şi cele furnizate de scriitorii bizantini. Acţiunile vlahilor balcanici au fost consemnate fie de către scriitori ocazionali (precum este cazul strategului tessalian Kekaumenos¹⁷) fie de personalităţi literare”¹⁸ (Anna Comnena¹⁹, Ioan Kinnamos²⁰, Theodor Prodromos²¹). La începutul secolului al XIII-lea, vlahii au făcut obiectul lucrării lui Nichita Choniates²², în contextul participării lor la mişcarea de emancipare politică a popoarelor din Balcani de sub autoritatea Constantinopolului.

La sfârșitul secolului al X-lea şi începutul secolului următor, când încep să fie menţionaţi în izvoarele bizantine, vlahii balcanici se împărţeau în trei ramuri distincte: o ramură nordică, care popula versanţii Munţilor Balcani, o ramură apuseană care popula teritoriile Serbiei medievale, ţinuturile bosniece, Croaţia și Dalmaţia şi o ramură sudică, care cuprindea pe vlahii stabiliţi în Albania, Macedonia, Epir, Thessalia şi restul Greciei²³.

Izvoarele bizantine consemnează caracterul patriarhal, precumpănitor pastoral al comunităţilor vlahilor balcanici. În marea lor majoritate, vlahii practicau păstoritul. Ei îşi desfăşurau activitatea pe domeniile imperiale şi mănăstireşti, având obligaţii faţă de stat sau faţă de mănăstiri. Kekaumenos descrie practica transhumanţei păstorilor vlahi din Thessalia. În timpul primăverii, aceştia, însoţiţi de familiile lor, îşi duceau turmele la păscut în munţii Pindului şi Rodopi, iar toamna reveneau pe păşunile din câmpia Thessaliei: „… Şi le-a vorbit şi vlahilor: «Unde vă sunt acum dobitoacele şi nevestele?». Ei au zis: «în munţii Bulgariei». Căci aşa li-e obiceiul, ca dobitoacele şi familiile lor să stea din luna aprilie până în luna septembrie în munții înalţi şi în locuri foarte reci”²⁴. Aşadar, păstorii vlahi din Thessalia practicau transhumanţa „normală”, câmpie-munte-câmpie²⁵.  Fenomenul transhumanţei este definitoriu pentru vlahii balcanici. Ea a fost practicată chiar şi în secolele XIX-XX de către păstorii aromâni din aceeaşi regiune, precum rezultă din descrierile călătorilor şi etnografilor străini care au observat direct acest fenomen şi l-au descris în detaliu²⁶. Practicarea transhumanţei de către vlahi şi deplasarea lor continuă între câmpie şi munte pe itinerarii bine stabilite, a indus-o în eroare pe Anna Comnena care afirma că vlahii duc o viață nomadă²⁷. Prinţesa comnenă a confundat nomadismul cu transhumanța, făcându-i pe unii istorici moderni să le atribuie uneori vlahilor, în mod eronat, nomadismul ca o caracteristică existenţială²⁸.

Vlahii constituie un însemnat factor economic în Balcani. Ei sunt producători de produse lactate şi pânzeturi. La începutul secolului al XII-lea, păstorii vlahi îi aprovizionau cu lapte, brânză şi lână pe călugării de la Muntele Athos²⁹. Produsele vlahilor, în special brânza şi ţesăturile, erau apreciate pe piața constantinopolitană³⁰.

Un document păstrat la mănăstirea athonită Marea Lavră (datat în februarie 1094) ne informează că păstorii vlahi din thema Moglenei (situată la nord-vest de Thessalonic), stabiliţi pe proprietăţile mănăstirii Marea Lavră aveau statutul de şerbi ai mănăstirii (doulop£roikoi). Vlahii puteau să-şi pască turmele pe păşunile mănăstirii, fiind obligaţi faţă de aceasta la plata anuală a păşunatului. În schimb, ei erau scutiţi de dări către stat³¹. Acelaşi statut de şerbi ai mănăstirilor (doulop£roikoi) îl aveau vlahii stabiliţi la Muntele Athos la începutul secolului al XII-lea. Ei aprovizionau Sfântul Munte cu lapte şi pânzeturi, având în schimb dreptul de a-şi paşte turmele pe domeniile mănăstirilor. Vlahii erau dependenţi de patriarh, fiind scutiţi de obligaţii financiare faţă de fiscul imperial. Obligaţiile vlahilor faţă de Biserică decurgeau din concesiunea unor drepturi regaliene de natură fiscală din partea împăratului către patriarhul ecumenic³². Sporirea obligaţiilor fiscale ale vlahilor de către autorităţile bizantine a dus la revoltele acestora din Thessalia (1066) şi Haemus (1185).

O îndeletnicire de bază a unei părţi însemnate a vlahilor a rămas agricultura. Kekaumenos aminteşte de vlahii stabiliţi la câmpie, a căror principală ocupaţie o constituia, fără îndoială, munca câmpului³³.

Câteva familii de vlahi s-au stabilit în oraşe, precum este cazul vlahului Verivoi din Larissa, în a cărui casă a fost pusă la cale revolta vlahilor, bulgarilor şi grecilor din Thessalia (1066)³⁴.

O altă categorie socială a vlahilor era cea a „călătorilor” (Bl£coi Ðd‹tai). Cercetătorii au pus în legătură termenul Ðd‹tai cu cuvântul sârbesc „kjelatori”, care transliterează românescul călători şi desemnează în documentele medievale sârbeşti pe vlahii cărăuşi şi paznici ai drumurilor. Aşadar, termenul românesc „călători” a fost preluat întocmai de către sârbi şi tradus în greacă de către cronicarii bizantini³⁵. Vlahii călători erau obligaţi să presteze toate serviciile în legătură cu păstoritul, să-şi dea caii pentru transporturi şi să îndeplinească serviciul de chirigii. Din hrisoavele sârbeşti emise la sfârşitul secolului al XII-lea aflăm că vlahii chirigii aveau obligaţia să transporte mărfurile regelui şi ale mănăstirilor. Ei transportau produse locale în oraşele de pe coasta dalmată, de unde aduceau în interiorul peninsulei grâne, vin şi mai ales sare³⁶. Pe de altă parte, s-a emis şi ipoteza că vlahii călători menţionaţi în cronica lui Kedrenos³⁷ ar fi asigurat paza căii Via Egnatia, iar incursiunea în zonă a bulgarilor în frunte cu căpetenia lor David i-ar fi obligat să apere cu armele acest important drum care traversa Peninsula Balcanică³⁸.

Onomastica vlahilor balcanici este puternic marcată de simbioza cu slavo-bulgarii. Majoritatea vlahilor menţionaţi în izvoarele bizantine din secolul al XI-lea poartă nume slave. Este cazul lui Verivoi Vlahul şi Slavota al lui Carmalac amintiţi de către Kekaumenos. Acestea sunt considerate primele două nume de români care apar în istorie³⁹. Onomastica vlahilor din Munţii Haemus este puternic influenţată în secolele XII-XIII de către cumani şi bulgari, precum rezultă din expunerea lui Nichita Choniates, unde apar nume ca Asan, Belgun, Ivancu, Dobromir Chrysos, Slav, Boril⁴⁰. Trebuie semnalat faptul că numele de origine străină (slavă, bulgară sau cumană) sunt purtate de persoane aparţinând micii nobilimi vlahe. Adoptarea de către nobilimea vlahă a numelor slave, bulgare sau cumane a fost dictată de modă, de prestigiul social şi, nu în ultimul rând, de fidelitatea faţă de clanurile conducătoare aparţinând acestor grupuri etnice dominante din punct de vedere politic. „Nu este exclus ca împrumuturile onomastice să dea măsura asimilării vârfurilor populaţiei vlahe de către feudalitatea sud-slavă”. În schimb, documentele bizantine de cancelarie menţionează vlahi cu nume româneşti (Radu, Peducel, Stan)⁴¹, care sunt purtate de către persoane aparţinând păturilor de jos ale populației vlahe, ceea ce pare să indice o rezistență în fața împrumuturilor onomastice străine⁴².

Forma de organizare tipică a păstorilor vlahi din Peninsula Balcanică era cătunul. Povestirea referitoare la istoria Muntelui Athos, redactată către anul 1109, de către monahul Ioan Trachaniotes⁴³ ne furnizează prima atestare documentară a cătunului vlah. Călugărul athonit relatează conflictul provocat în sânul comunității sale monahale de stabilirea la Muntele Athos, între anii 1100-1104, a unui grup destul de numeros de păstori vlahi transhumanți, împreună cu familiile şi turmele lor. O parte dintre monahii athoniţi au reacționat împotriva prezenţei femeilor vlahe la Sfântul Munte, deoarece ele tulburau sufletele călugărilor, făcându-i pe aceştia să renunţe la post şi rugăciune şi să se dedea preocupărilor lumeşti. Ei l-au înştiințat pe patriarhul Nicolae al III-lea (1084-1111) cu privire la prezenţa femeilor vlahe şi au trimis o delegaţie la împăratul Alexie I Comnenul, cerând alungarea vlahilor. Însă, majoritatea călugărilor s-au împotrivit alungării vlahilor, dându-şi seama de utilitatea economică a prezenţei acestora în vecinătatea mănăstirilor. Într-una dintre scrisorile schimbate între patriarh şi împărat în scopul stăvilirii scandalului, se consemnează că cele trei sute de familii de vlahi stabilite la Muntele Athos alcătuiau katoÚnai, supuse patriarhului⁴⁴. Un cătun cuprindea între 10 şi 105 familii de vlahi, cel mai adesea în jur de 50. Aşadar, între anii 1100-1104, existau în preajma Muntelui Athos, între trei şi şase cătune de vlahi⁴⁵. „Un inventar al bunurilor Lavrei athonite, datând de la sfârşitul secolului al XII-lea, menţionează o serie de katounai vlahe din Moglena, dăruite mănăstirii de arhontele Nichifor Kephalas”⁴⁶.

O altă formă  de organizare a vlahilor era fălcarea⁴⁷ (din lat. falcaria), care grupa mai multe „familii” pastorale (fumel’i). Fălcarea este întâlnită până în secolul al XIX-lea la aromâni, însă acest termen nu a fost niciodată consemnat într-un act oficial bizantin sau de altă provenienţă. „Fălcarea a fost cunoscută în urma anchetelor etnografice întreprinse pe teren, într-o epocă târzie, când instituţia încă mai exista”. Kekaumenos nu menţionează fălcarea, în schimb evocă deplasarea sezonieră a familiilor vlahe din care erau constituite fălcările, numindu-le prin termenul famil…ai, care poate fi o transcriere a aromânescului fumel’i⁴⁸. Cătunele şi fălcările aveau în fruntea lor căpetenii menţionate în izvoare sub diferite denumiri: celnik¸ primikjur. Kekaumenos menţionează un celnik, în persoana lui Slavota Carmalakes, unul dintre conducătorii revoltei vlahilor din 1066⁴⁹. „Căpeteniile vlahilor aveau atribuţii judiciare şi erau însărcinaţi cu strângerea dărilor faţă de stat şi mănăstiri”⁵⁰.

În cadrul Imperiului Bizantin, comunităţile vlahilor s-au bucurat de autonomie juridică şi fiscală. Cea mai veche atestare a unei organizări aparte a vlahilor este cea menţionată în decretul lui Vasile al II-lea din 979/980, prin care lui Niculiţă din Larissa i se acordă conducerea vlahilor din thema Eladei care includea teritoriul Thessaliei⁵¹. Acest „comandament” constituie nucleul din care s-a dezvoltat „Marea Vlahie” (Meg£lh Blac…a), care era considerată la sfârşitul secolului al XII-lea o toparhie, aşadar o autonomie locală, condusă de un toparh (top£rchj)⁵². Izvoarele medievale menţionează un număr mare de Vlahii în spaţiul balcanic, care erau zone de compactă locuire romanică, organizate în „confederaţii de obşti țărăneşti”. Ele dispuneau de privilegii fiscale şi juridice şi de o relativă autonomie politică⁵³.

Izvoarele bizantine îi atestă pe vlahi ca un valoros element militar. Ele ne furnizează  primele informaţii cu privire la rolul important pe care l-au jucat vlahii ca oşteni în slujba Bizanţului sau a duşmanilor lui. Vlahii îndeplineau serviciul militar, fiind recrutaţi în armata bizantină. Kekaumenos ne informează că Niculiţă din Larissa a fost numit comandant al trupelor recrutate din rândul vlahilor din thema Eladei⁵⁴. În 1091, în timpul războaielor cu pecenegii şi cumanii, Alexie I Comnenul a ordonat înrolarea vlahilor şi bulgarilor în armata bizantină⁵⁵. În 1166, din ordinul împăratului Manuel I Comnenul, generalul Leon Vatatzes i-a atacat pe unguri dinspre Marea Neagră, cu o oaste în care erau înrolaţi „o mare mulţime de vlahi”⁵⁶. În timpul revoltei din Thessalia (1066), vlahii îşi dovedesc din plin calităţile lor militare în luptele purtate împotriva armatei bizantine la fortăreaţa Servia⁵⁷. În timpul răscoalei din 1185 condusă de către Petru şi Asan, vlahii participă alături de cumani şi bulgari la războiul împotriva Bizanţului⁵⁸.

Izvoarele bizantine ne furnizează o serie de informaţii referitoare la organizarea bisericească a vlahilor balcanici. După cucerirea ţaratului bulgar al lui Samuel (1018), împăratul Vasile al II-lea Bulgaroctonul a dat o nouă organizare bisericească teritoriilor anexate Imperiului bizantin. Printr-o diplomă imperială emisă în 1020, basileul a redus Patriarhia bulgară de Ohrida la rangul de arhiepiscopie autocefală subordonată direct împăratului şi nu patriarhului ecumenic⁵⁹. Noua arhiepiscopie cuprindea un vast teritoriu care se întindea de la Dunăre până în Thessalia şi de la lanţul munţilor Rila (situat în sud-vestul Bulgariei actuale) până pe ţărmul Mării Adriatice; hotarele sale coincideau cu cele ale ţaratului bulgar al lui Simeon şi Petru⁶⁰. Alături de cele 31 de episcopii sufragane arhiepiscopiei de Ochrida, hrisovul imperial îi menţionează şi pe vlahii „care sunt răspândiţi în toată Bulgaria”, aflaţi, la rândul lor, sub autoritatea noului arhiepiscop al Ochridei⁶¹. Se cuvine să precizăm faptul că decretul îi are în vedere doar pe românii din thema bizantină a Bulgariei, creată de către Vasile al II-lea pe teritoriul fostului ţarat al lui Samuel. Astfel, împăratul a creat pentru vlahii din vechiul ţarat bulgar un regim privilegiat, deoarece i-a scos de sub jurisdicţia episcopilor locali şi i-a pus sub autoritatea arhiepiscopului Ochridei⁶².

Organizarea bisericească  a românilor din Balcani s-a desăvârşit în secolul al XI-lea. Deoarece plasarea vlahilor sub autoritatea arhiepiscopului Ochridei era necanonică, s-a simţit nevoia creerii unei episcopii proprii pentru aceştia. Astfel, într-o listă episcopală care datează din timpul domniei împăratului Alexios I Comnenul este menţionată, pe locul 23, o episcopie a vlahilor supusă arhiepiscopului de Ochrida⁶³. Într-o altă listă episcopală care datează din secolul al XI-lea se precizează că episcopia vlahilor avea reşedinţa la Vreanoti⁶⁴; această localitate a fost identificată de către cercetători cu oraşul Vranje, situat pe cursul superior al Moravei de sud, pe teritoriul Serbiei de astăzi⁶⁵. La episcopia vlahilor balcanici face referire şi o însemnare pe un manuscris din secolul al XI-lea, păstrat în biblioteca bisericii Sfântul Clement din Ohrida, care ne atestă, la o dată necunoscută, existenţa unui preot al acestei episcopii: „Ioan, preot al preasfintei episcopii a vlahilor”⁶⁶. Preotul Ioan este considerat „primul cleric vlah sud-dunărean cunoscut după numele său”⁶⁷.

Cronicarii bizantini fac numeroase precizări cu privire la originea vlahilor. În secolul al X-lea, împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul consemnează originea latină a locuitorilor Dalmaţiei. El menţionează populaţia romanizată de pe coasta dalmată sub numele de rhomani (`Rwm©noi), deosebind-o în mod clar de rhomei (`Rwma‹oi), cum erau denumiţi cetăţenii Imperiului de către cronicarii bizantini⁶⁸. Se cuvine să precizăm că, începând din secolul al IX-lea, termenul de `Rwma‹oi desemna populaţia de limbă greacă a statului bizantin, pierzându-şi sensul originar de om vorbitor de limbă latină⁶⁹. Menţionarea în izvoare sub numele de romani a populaţiei romanizate din Dalmaţia a fost explicată, luându-se în considerare situaţia sa politică. La începutul secolului al VII-lea, slavii nu au dizlocat populaţia romană din oraşele de pe coasta Dalmaţiei şi de pe insulele din imediata sa vecinătate. În timpul domniei lui Vasile I Macedoneanul (867-886), Bizanțul şi-a întărit autoritatea pe țărmul răsăritean al Mării Adriatice, unde a fost creată thema Dalmaţiei (870) care cuprindea oraşele și insulele dalmate. Însă crearea themei Dalmaţiei nu a însemnat instaurarea deplină a stăpânirii bizantine asupra coastei dalmate, în condiţiile în care oraşele dalmate erau obligate să le plătească tribut slavilor din imediata lor vecinătate. În aceste condiţii se poate vorbi despre existenţa pe coasta dalmată a unui condominium slavo-bizantin, în care romanii dalmatini plăteau tribut triburilor slave vecine, deşi se aflau sub dominația nominală a Constantinopolului⁷⁰. „Sub acest condominium, populaţia romanică din Dalmaţia forma o «Romania» locală de tipul Sclaviniilor balcanice. Acesta este şi motivul pentru care romanii dalmatini sunt menţionaţi în izvoare sub propriul lor nume şi nu sub cel al locuitorilor Imperiului”⁷¹. Pe de altă parte, faptul că Constantin Porphyrogenetul menţionează populaţia romană de pe coasta dalmată sub numele de romani, dovedeşte că el a remarcat incompatibilitatea dintre sensul cuvântului Rhomaios – care în vremea sa definea pe cetăţeanul Imperiului, vorbitor de limbă greacă – şi conţinutul etnic al populaţiei latinofone din Dalmaţia⁷².

În secolul al XI-lea, răscoala vlahilor din Thessalia (1066) a provocat mari neplăceri Bizanțului, stârnind indignarea lui Kekaumenos care afirmă că vlahii sunt urmaşii dacilor şi bessilor care locuiau în ţinuturile de lângă Dunăre şi Sava; aceştia din urmă s-au răzvrătit împotriva romanilor sub conducerea regelui lor Decebal. După ce au fost înfrânţi de către împăratul Traian, strămoşii daci şi bessi ai vlahilor au emigrat în Epir, Macedonia şi Thessalia⁷³. În viziunea lui Kekaumenos, vlahii din Thessalia, Macedonia şi Epir sunt descendenţii dacilor şi bessilor care locuiau odinioară în ţinuturile dunărene, în timpul împăratului Traian. În acest caz, cronicarul bizantin aminteşte de o tradiţie istorică cunoscută în societatea bizantină a epocii sale, „care stabileşte o relaţie directă între vlahii sud-dunăreni şi popoarele «barbare» antice ale dacilor şi bessilor”⁷⁴. Kekaumenos consemnează această tradiţie din două motive: el urmăreşte să-i pună într-o lumină negativă pe vlahi, evocând înclinarea lor naturală către trădare şi răzvrătire şi atitudinea lor ostilă atât faţă de împăraţii romani, cât şi faţă de cei bizantini; pe de altă parte, cronicarul thessaliot, „care are cunoştinţă despre romanitatea vlahilor, le-o contestă, identificându-i cu dacii, pentru a rezerva exclusiv bizantinilor calitatea de moştenitori legitimi ai Romei”⁷⁵. Ostilitatea lui Kekaumenos faţă de vlahi se datorează atât atitudinii lor de nesupunere faţă de autorităţile bizantine, dar mai ales revendicării de către aceştia a titlului de urmaşi ai romanilor. Pe măsura afirmării vlahilor ca o forţă politică ostilă Bizanţului, revendicarea de către aceştia a originii lor romane nu mai putea lăsa indiferent statul bizantin pentru care ei au început să reprezinte o iminentă ameninţare⁷⁶.

Pe linia lui Constantin al VII-lea Porfirogenetul, Ioan Kinnamos consemnează originea latină a vlahilor sud-dunăreni. El afirmă că aceştia sunt descendenţii coloniştilor romani din Italia”⁷⁷.

Nichita Choniates afirmă că misienii sunt una şi aceeaşi populaţie cu vlahii care locuiesc în Munţii Haemus⁷⁸. La origine, termenul „misieni” denumea uniunea tribală tracică, care popula teritoriul dintre Balcani şi Dunăre, iar după cucerirea romană a regiunii, el va desemna populaţia romanizată din provincia imperială Moesia⁷⁹. Raliindu-se unei tradiţii care circula în mediile intelectuale bizantine – care identifica pe misieni cu descendenţii romanizaţi ai vechii uniuni de triburi trace din Balcani – Nichita Choniates îi confundă pe aceştia din urmă cu vlahii balcanici. La Choniates, termenul „misieni” are un înţeles etnic, fiind un dublet savant al etnonimului popular „vlahi”. Ambii termeni definesc pe românii din Haemus. Prin identificarea misienilor cu vlahii, Nichita Choniates eludează tradiţia originii romane a vlahilor din Balcani, atribuindu-le, din raţiuni de ordin politic, o sorginte „barbară”⁸⁰.

Spre deosebire de ceilalţi autori bizantini, Nichita Choniates punctează faptul că vlahii formează o etnie (œqnoj) sau un neam (gšnoj)⁸¹. Ei au o limbă proprie⁸². În virtutea acestui fapt, se poate afirma că vlahii balcanici se constituie într-o naţiune distinctă, alături de celelalte popoare balcanice, posedând o identitate proprie⁸³.

Kekaumenos şi Nichita Choniates au realizat un „portret” al vlahilor, evidenţiind trăsăturile morale ale acestora. Kekaumenos îi prezintă pe vlahi ca un neam de oameni stricat şi necredincios, fără credinţă dreaptă faţă de Dumnezeu şi împărat, faţă de rudă şi prieten; vlahii sunt înşelători şi mincinoşi. Cronicarul bizantin evocă înclinarea naturală a vlahilor către furt, sperjur, felonie şi răzvrătire⁸⁴. Ei sunt priviţi cu suspiciune şi dispreţ, fiind consideraţi vrăjmaşii ordinii bizantine. Nichita Choniates îi asimilează pe vlahi cu barbarii⁸⁵. Vlahul reprezintă imaginea „celuilalt”, a străinului care refuză integrarea în societatea bizantină prin afirmarea propriei identităţi.

În concluzie, restabilirea graniţei imperiale pe linia Dunării de către împăratul Ioan Tzimiskes, în urma anexării la Imperiul bizantin a teritoriului țaratului bulgar, a coincis cu reintrarea populaţiei romanizate din Balcani sub controlul administraţiei imperiale din Constantinopol. „Conştienți de ponderea şi valoarea elementului vlah, romanic, din Peninsula Balcanică, încă din timpul domniei lui Vasile al II-lea bizantinii au promovat o politică adecvată, menită să-i desfacă pe vlahi de legăturile cu lumea slavo-bulgară şi să-i integreze în structurile civile, militare şi religioase ale Imperiului”⁸⁶. Pe linia acestei politici s-a înscris organizarea vlahilor din Thessalia într-o unitate administrativă cu rol militar care a constituit nucleul zonei autonome a „Vlahiei Mari”. La aceasta se adaugă crearea unei episcopii proprii pentru vlahii din fosta Bulgarie, cu reşedinţa la Vranje, aflată sub jurisdicţia arhiepiscopiei de Ochrida. Această măsură a avut drept scop delimitarea vlahilor de bulgari și integrarea lor în sfera de influenţă a Bisericii imperiale din Constantinopol.

Bizanţul a contribuit în mod decisiv la fixarea statutului politic, social, juridic şi a regimului fiscal al vlahilor balcanici. Ei erau constituiţi în comunităţi care beneficiau de o largă autonomie, precum şi de o serie de privilegii juridice şi fiscale. Denumirile comunităţilor şi conducătorilor vlahilor (cătun, fălcare, celnik, primikiur) oglindesc, pe de o parte, vechimea şi originea lor locală, pe de altă parte, îndelungata simbioză a vlahilor cu slavii. În schimbul privilegiilor fiscale, vlahii aveau obligaţii militare faţă de Bizanț. Izvoarele bizantine consemnează înrolarea vlahilor în armata Imperiului.

La sfârșitul secolului al X-lea şi începutul secolului al XI-lea, vlahii sud-dunăreni revin în atenţia scriitorilor bizantini. Interesul acestora pentru vlahi nu este pur ştiinţific, ci se subordonează intereselor economice, politice, militare şi religioase ale statului şi Bisericii bizantine. În general, informaţiile despre vlahi furnizate de cronicarii bizantini sunt obiective. În schimb, în discursul scriitorilor bizantini îşi face loc subiectivismul atunci când aceştia vorbesc despre originea vlahilor balcanici. Deşi erau conştienţi de originea romană a românilor sud-dunăreni, scriitorii bizantini i-au numit pe aceştia vlahi, termen pe care bizantinii l-au împrumutat de la slavii meridionali în secolele VIII-IX. Recurgând la numele etnic de vlahi aplicat doar românilor, bizantinii au urmărit să eludeze romanitatea acestora, exprimată de numele etnic folosit de toţi românii pentru a se desemna pe ei înşişi (Romani). Bizantinii şi-au rezervat doar pentru ei înşişi numele latin de romani care le oferea calitatea de moştenitori legitimi ai vechii Rome. În schimb, ei le aplică românilor numele de vlahi, care marchează înstrăinarea acestora de Imperiu şi decăderea lor în barbarie. În plus, unii scriitori bizantini, precum Kekaumenos şi Nichita Choniates, deşi erau conştienţi de romanitatea vlahilor, le-o contestă, identificându-i pe aceştia cu „dacii”, „bessii” sau „misienii”, pentru a le rezerva exclusiv bizantinilor calitatea de moştenitori legitimi ai vechii Rome. Ei eludează tradiţia originii romane a vlahilor, atribuindu-le din raţiuni de ordin politic o origine barbară. Prin aceasta, Kekaumenos şi Nichita Choniates îşi manifestă în mod făţiş ostilitatea faţă de aspiraţiile de libertate ale vlahilor sud-dunăreni, pentru care ideea originii romane constituia probabil una dintre ideile-forţă ale mişcării lor de emanicipare politică de sub autoritatea Constantinopolului.