Sărbători dionysiace în cetăţile greceşti din Pontul Stâng

Încă de la întemeierea cetăţilor greceşti religia pătrunde în toate formele vieţii lor oficiale şi private. Această situaţie este general valabilă atât pentru marile cetăţi din Grecia continentală şi Asia Mică, cât şi pentru celelalte aşezări întemeiate pretutindeni în lumea greacă; printre acestea din urmă se numără şi coloniile greceşti din Pontul Stâng[1], ctitorii ale Miletului, Megarei şi Heracleei Pontice. În cetăţile greceşti din Pontul Stâng inscripţiile documentează sărbătorile organizate în cinstea divinităţilor adorate aici. La loc de mare cinste se află sărbătorile dionysiace; acest fapt se explică prin larga răspândire a cultului lui Dionysos în cetăţile vest-pontice, probabil încă de la întemeierea lor. Documentele epigrafice, numismatice şi arheologice atestă din plin existenţa unui cult public şi a unui cult tainic al fiului Semelei în epoca elenistică şi mai ales în primele veacuri ale erei noastre (secolele I-III p. Chr.). Cultul dionysiac public este bine atestat în primul rând prin multitudinea epiclezelor pe care le poartă Dionysos în dedicaţiile care îi sunt consacrate[2]; în plus, în aproape toate cetăţile vest-pontice se constată existenţa unui sacerdoţiu public regulat[3] şi a unor temple sau sanctuare închinate zeului vinului[4]. Cultul tainic al fiului Semelei este practicat în sânul unor «cercuri» dionysiace menţionate în inscripţii sub denumirea de θιάσος sau σπεῖρα.

Sursele pe care se întemeiază documentarea noastră sunt de factură epigrafică şi literară; la acestea se adaugă şi câteva documente arheologice. Încă de la început se cuvine să precizăm că informaţiile pe care ni le oferă sursele noastre despre manifestările culturale dionysiace în Pontul Stâng sunt în majoritatea cazurilor lacunare. De aceea, în cele mai multe situaţii, am presupus existenţa sărbătorilor dionysiace în cetăţile vest-pontice pornind de la atestarea lunilor corespunzătoare în calendarele acestora din urmă, deoarece este un fapt verificat că numele fiecărei luni calendaristice a derivat din denumirea sărbătorii desfăşurate în luna respectivă, de vreme ce la origine calendarul grecesc reprezenta un ansamblu de date rituale[5]. Totodată, trebuie să precizăm că reconstituirea desfăşurării sărbătorilor dionysiace din Pontul Stâng s-a realizat pe baza analogiilor cu sărbători similare bine documentate la Athena, în alte cetăţi din bazinul Pontului Euxin sau din Asia Mică. Studierea sărbătorilor dionysiace organizate în cetăţile vest-pontice este cu atât mai importantă cu cât de aceste ceremonii s-au legat întotdeauna evenimentele cele mai semnificative ale grecilor din Pontul Stâng, de la dansuri la procesiuni şi spectacole de teatru, de la banchetul în comun la concursurile muzicale. În timpul iernii se desfăşurau la Olbia Λήναια[6] „sărbătorile tescuitorilor” care aveau rituri legate de caracterul chtonian al lui Dionysos. În acest sens pledează menţionarea timpurie (aproximativ 450 a. Chr.) a lunii Ληνεών (ianuarie-februarie), alături de celelalte luni ale calendarului olbian, pe un graffiti scris în spirală pe suprafaţa mediană a fundului unui vas dedicat ca ofrandă lui Apollo[7]. Cu această ocazie avea loc obişnuita procesiune în cinstea zeului, însoţită de sacrificii; la sfârşit se desfăşurau reprezentaţii dramatice: tragedii, comedii, concursuri dithyrambice[8].

În cetăţile milesiene din Pontul Stâng erau celebrate probabil în timpul primăverii Ἀνθεστήρια, cele mai vechi sărbători dionysiace urbane[9]. Celebrarea Anthesteriilor poate fi dedusă la Olbia, Histria, Odessos, Apollonia pornind de la atestarea lunii Ἀνθεστηριών (februarie-martie) în calendarele acestor cetăţi[10]. Cea mai veche atestare a sărbătorii Anthesteriilor o avem la Olbia şi asta înainte de începutul epocii elenistice (prima jumătate a secolului al V-lea a. Chr.)[11]. În ceea ce priveşte data de organizare a acestei sărbători, documentele epigrafice ne permit să stabilim o coincidenţă între Milet şi coloniile sale vest-pontice; ea era celebrată în zilele de 12 şi 13 ale lunii Anthesterion la Milet şi Histria[12]; în această din urmă cetate prima zi de celebrare a Anthesteriilor coincide cu sărbătoarea zilei eponime (ἡμέρα ἐπώνυμος), favoare pe care triburile histriene i-au acordat-o binefăcătorului lor Meniskos[13]. Adunarea triburilor histriene a hotărât ca ziua de 12 a lunii Anthesterion să fie consacrată în fiecare an cinstirii lui Meniskos care şi-a manifestat neîntrerupt mărinimia sa faţă de cetăţeni: „δεδόχθαι ταῖς ϕυλαῖς … ἄγε[ιν] δ[ὲ] αὐτοῦ καὶ ἡμέραν καθ’ ἕκασ[τ]ο[ν] ἐνια[υ]τό[ν] μηνὸς Ἀνθεστηριῶνος [δ]ωδεκά[τ]η[ν]”, („Triburile să decidă … ca, în fiecare an, ziua a doisprezecea a lunii Anthesterion să fie închinată cinstirii lui”)[14]. La aceeaşi dată se sărbătoreau Anthesteriile şi la Athena[15].

Desfăşurată pe durata a trei zile (11–13 ale lunii Anthesterion), Anthesteria, „sărbătoarea florilor”, era în acelaşi timp o sărbătoare a naturii care renaşte dar şi a vinului fermentat în butoaie. În cursul primei zile se desfăşura ceremonia de „deschidere a butoaielor”, (Πιθοιγία) unde se păstra vinul care urma să-i fie adus ca ofrandă lui Dionysos. A doua zi, numită şi „ziua pocalelor” (Χοές) marchează intrarea solemnă a lui Dionysos în cetate; acest moment este simbolizat la Athena de celebrarea nunţii sacre a zeului cu soţia arhontelui-rege (hierogamia)[16], după care se organiza un banchet cu ocazia căruia comesenii se întreceau la băutul vinului nou. se deschideau vasele unde se păstra vinul. A treia zi se desfăşura „sărbătoarea marmitelor” (Χύθραι); ea îşi datora numele unui tip de vase de pământ utilizate la fierberea legumelor ce urmau să fie oferite drept ofrandă lui Hermes şi Dionysos. Această ultimă zi avea un caracter funebru, ritualurile săvârşite acum având legătură cu cultul morţilor. Lui Hermes, venerat într-o formă specifică de zeitate infernală şi sufletelor celor morţi li se aduceau ca ofrande grâu şi legume fierte în oale mari. Pe de altă parte, sărbătoarea Chytrelor comemora uciderea lui Dionysos Zagreus de către titani, raportându-se în acest fel la teologia orfică[17]. Acum îi erau oferite zeului numeroase sacrificii, după care aveau loc concursuri între actorii comici, învingătorii fiind desemnaţi să participle la reprezentaţiile dramatice organizate cu ocazia Marilor Dionisii[18]. Din păcate, inscripţiile nu ne oferă detalii cu privire la desfăşurarea Anthesteriilor în Pontul Stâng. În acest sens dispunem doar de o informaţie singulară de la Olbia care atestă în mod direct „sărbătoarea marmitelor” (Χύτραι), celebrată în a treia zi a Anthesteriilor[19].

Cele mai răspândite dintre sărbătorile dionysiace erau Marile Dionysii (Διονύσια τὰ μεγάλα), care aveau loc la începutul primăverii. În toate poleis-urile vest-pontice Dionysiile sunt documentate aproape exclusiv prin decrete onorifice datând din epoca elenistică în care se menţionează lăcaşul teatrului şi spectacolele dramatice. Marile Dionysii au fost instituite iniţial la Athena de către Pisistrate (începutul secolului al VI-lea a. Chr.) care astfel a urmărit să opună Panatheneelor de tradiţie aristocratică, o sărbătoare de factură populară. Din aceste sărbători s-au născut la Athena primele forme de reprezentaţii teatrale. Înainte de 530 a. Chr. îi este atribuită unui anume Tespis prima reprezentare de tragedie, urmând ca, doar cu câţiva ani înainte de războaiele persane să fie jucate pe scenă şi comedii[20]. Acum se desfăşura o procesiune care celebra epifania zeului şi aveau loc sacrificii urmate de aşezarea statuii lui Dionysos Eleuthereus în teatru, unde patrona timp de trei zile reprezentaţiile de tragedie, comedie şi concursurile dithyrambice[21]. Extinderea cultului dionysiac în întreaga lume greacă, începând din epoca elenistică (a doua jumătate a secolului al IV-lea a. Chr), a atras după sine răspândirea sărbătorilor bachice şi multiplicarea teatrelor. De vreme ce Dionysos era zeul care „patrona” tragedia, sărbătorile dionysiace ce îi erau închinate pretutindeni erau însoţite de spectacole de dramă care aveau loc în localul teatrului. Mai bine zis, vitalitatea teatrului în epoca elenistică se datorează în primul rând marii popularităţi şi largii răspândiri a cultului „zeului vinului”, de care sunt legate la început manifestările teatrale.

Aşa se întâmplă şi în cetăţile vest-pontice de unde avem menţiuni cu privire la existenţa unor teatre. Cea mai timpurie atestare a unui astfel de edificiu o avem de la Olbia într-o inscripţie din secolul al IV-lea a. Chr.. Documentul menţionează cinstirile oferite de către cetate unui binefăcător cu ocazia Dionysiilor desfăşurate în localul teatrului: „… δεδόχθαι τῶι δήμωι ἐπα[ινέσαι] Καλλίνικον Εὐξέν[ου] / ἀρετῆς ἕνεκεν καὶ εὐεργεσίας τῆς εἰς τὸ[ν δ]ῆμον καὶ στεϕανωθῆνα[ι] / αὐτὸν ρυσοῖς χιλίοις καὶ ἀνδριάντι, τὸν δ[ὲ] στέϕανον ἀναγορευθῆναι / τοῖς Διονυσίοις ἐν τῶι θεάτρωι”, („… poporul a hotărât să fie lăudat Kallinichos fiul lui Euxenos, pentru vitejia şi binefacerile sale faţă de popor şi să fie răsplătit cu numeroase cununi de aur şi cu o statuie, iar recompensa să fie anunţată în timpul desfăşurării sărbătorilor lui Dionysos în teatru”)[22]. Din păcate, clădirea teatrului nu a fost identificată pe teren, fiind posibil să fie distrusă în întregime. Însă fără îndoială, reprezentaţiile de tragedie erau deja cunoscute la Olbia din prima jumătate a secolului al V-lea a. Chr.; ele ar putea fi puse în legătură cu serbările în cinstea lui Dionysos despre care ne relatează Herodot[23]. Se pare că în localul teatrului olbian au fost puse în scenă şi numeroase comedii care au avut o puternică influenţă asupra versurilor neînsemnate compuse de către poeţii localnici la ospeţe vesele[24]. Însă nu ne putem pronunţa în mod decisiv dacă aceste reprezentaţii de comedie aveau legătură şi cu serbările dionysiace.

La Histria, localul teatrului este atestat la începutul secolului al III-lea a. Chr, în decretul emis în cinstea solilor trimişi la Zalmodegikos; ca răsplată pentru serviciile aduse obştii, se hotărăşte încununarea cu coroane de aur a solilor şi urmaşilor lor, în cadrul spectacolelor anuale de dramă ce au loc în teatru: „… καὶ στεϕανοῦσθαι αὐτοὺς καὶ ἐκγόνους ἐμ πᾶσι τοῖς θεάτροις χρυσῶι στεϕάνωι δι’ ἀνδραγαθίαν καὶ εὔνοιαν τὴν εἰ[ς] τὸν δῆμον”, („… să fie încununaţi ei şi urmaşii lor, cu cunună de aur, la toate spectacolele de teatru, pentru bărbăţia şi râvna lor faţă de popor”)[25]. Alte două inscripţii pomenesc, la rândul lor, teatrul histrian[26]; din nefericire, edificiul său nu a fost până acum localizat prin săpături arheologice, cu toate că jilţuri de piatră din componenţa construcţiei sale, au fost încastrate în zidul de incintă posterior distrugerii gotice din 248 p. Chr., la poarta cea mare a cetăţii[27].

La Tomis, o inscripţie fragmentară menţionează clădirea teatrului: „ἡ πόλις… ἐστ]εϕάνωσεν ἐν τῶ[ι θεάτρωι”[28]. Fără îndoială că localul teatrului găzduia desfăşurarea reprezentaţiilor dramatice jucate de diverse trupe de actori, fie cu prilejul Dionysiilor sau a altor sărbători, de vreme ce un colegiu de actori dramatici, (θυμελικὴ σύνοδος) este atestat în cetate[29]. De altfel, bănci din componenţa teatrului tomitan au fost identificate ca spolii încastrate în incinta de lângă poarta cetăţii romano-bizantine[30].

La Callatis menţionarea teatrului se face în acelaşi context ca şi în celelalte cetăţi vest-pontice. Pe de o parte, el găzduieşte spectacolele dramatice organizate cu prilejul sărbătorii de întâmpinare a lui Dionysos: „στεϕανῶσαι δὲ αὐτὸν το[ῖς] [Διονυ]σίοις τοῖς ξενικοῖς ἐν τῶι θεάτρωι”[31]; pe de altă parte, localul teatrului reprezintă locul de întâlnire al thiasos-ului callatian cu dionysismul public, de vreme ce acesta are o contribuţie importantă la organizarea sărbătorilor publice. Inscripţiile de la Mesambria atestă localul teatrului, unde, cu ocazia Dionysiilor, principele trac Sadalas este cinstit printr-un decret onorific, în calitate de everget al oraşului: „… στεϕανῶσαι δὲ αὐτὸν χρυσ[έωι] / στεϕάνωι εὐε[ρ]γέταν ἐόντα τᾶς πόλιος / Διονυσίοις ἐν τῶι θεάτρωι· δεδόσθαι δὲ αὐτῶι / καὶ ἐκγόνοις πολιτείαν καὶ προξενίαν / καὶ προεδρίαν ἐν τοῖς ἀγῶσιν…”, („… acesta [Sadalas] să fie încununat cu cunună de aur, în calitate de binefăcător al cetăţii, la sărbătoarea Dionysiilor în teatru; să-i fie acordată lui şi urmaşilor săi cetăţenia şi calitatea de proxen şi un loc de onoare la concursuri…”)[32].

Dionysiile constituiau una din principalele ocazii solemne cînd cetăţile din Pontul Stâng proclamau meritele binefăcătorilor lor prin decretele onorifice emise de către Sfatul şi Adunarea Poporului. La documentele citate mai sus se adaugă un decret emis la Apollonia în cinstea generalului histrian Hegesagoras fiul lui Monimos, care proclamă onorurile acordate acestuia de către cetate cu ocazia Dionysiilor, pentru ajutorul acordat apolloniaţilor în războiul împotriva  Mesambriei: „στεϕανῶσαι δὲ καὶ Ἡγησαγόρας Μονίμου χρύσωι στεϕάνωι ἐν τοῖς Διονυσίοις”[33]. Prin urmare, în coloniile vest-pontice există o strânsă legătură între teatru şi cultul dionysiac public.

Prin faptul că găzduieşte serbările citadine ale Dionysiilor, care erau pentru cetate o ocazie de a-şi da o dimensiune spectaculară şi de a se arăta înaintea aliaţilor şi a cetăţilor vecine, teatrul îşi defineşte caracterul său public şi în această regiune îndepărtată a lumii elene. La Callatis, erau organizate în luna Λύκειος, (cu certitudine în timpul primăverii)[34], Διονύσια τὰ ξενικά, a căror particularitate consta în rituri care celebrau ospătarea zeului la un banchet sacru (ξενισμόν)[35]. Invitarea de către credincioşi a zeilor la banchete organizate în cinstea lor este atestată pretutindeni în lumea greacă. Acţiunea de a organiza asemenea banchete solemne este indicată de multe ori în inscripţii prin sintagma ξενισμός ποιεῖν[36]. În numeroase cetăţi greceşti sărbătoarea ospătării unui zeu poartă numele de θεοξένια. Cu această ocazie se organizau mese festive la care participau numeroşi credincioşi, iar bucatele erau arse şi oferite în chip de jertfă divinităţilor poftite la ospăţ. Astfel de festivităţi periodice sunt atestate la Paros, Tenos, Akragas, Delfi sau Pellene în Achaia[37]. Caracterul public al sărbătorii de întâmpinare a lui Dionysos rezultă limpede din împrejurarea că într-o anume zi a ceremoniilor se proceda la încununarea binefăcătorilor cetăţii în lăcaşul teatrului callatian: „στεϕανῶσαι δὲ αὐτὸν το[ῖς] [Διονυ]σίοις τοῖς ξενικοῖς ἐν τῶι θεάτρωι”[38]; fireşte că teatrul găzduia şi spectacolele dramatice organizate cu acest prilej.

După cum era de aşteptat, majoritatea sărbătorilor dionysiace atestate în Pontul Stâng au un caracter public. Documentele epigrafice nu ne oferă informaţii detaliate despre sărbătorile specifice asociaţiilor dionysiace care au legătură cu cultul tainic al fiului Semelei. Desfăşurarea unor astfel de festivităţi poate fi presupusă la Olbia în secolul al V-lea a. Chr. Din relatarea lui Herodot aflăm despre existenţa în cetatea de pe malul Bugului a misterelor dionysiace practicate în sânul thiasos-ului bachic local din care făcea parte şi regele scit Skyles[39]. Iniţierea în misterele lui Dionysos presupunea organizarea unor serbări cu caracter orgiastic şi mistic la care se pare că nu lua parte toată populaţia ci numai membrii iniţiaţi ai thiasos-ului olbian; de vreme ce în această comunitate a fost primit şi regele scit Skyles, se poate presupune că ea era formată mai ales din fruntaşii aristocraţiei olbiene[40]. Sărbători specifice unor asociaţii dionysiace sunt atestate la Callatis şi asta pentru că aici există un thiasos foarte activ (βακχικός θιάσος) care – situaţie foarte rar întâlnită în epoca elenistică –, are un pronunţat caracter public. Thiasos-ul callatian a emis mai multe decrete începând din secolul al III-lea şi până spre începutul erei creştine; decretele sale sunt concepute după formularul decretelor Sfatului şi ale Adunării poporului callatian şi acordă onoruri specifice thiasos-ului binefăcătorilor cetăţii care au fost declaraţi déjà εὐεργέται sau κτίσται τᾶς πόλιος de către autorităţile publice[41].

În două decrete emise de thiasos-ul callatian sunt menţionate sărbătorile trieterice celebrate în luna Dionysios, cu ocazia cărora se proclamă între altele, coroanele acordate de către thiasos-ul unor binefăcători ai cetăţii[42]. Alte sărbători specifice thiasos-ului sunt menţionate în regulamentul sacru din secolul al II-lea a. Chr., emis de aceeaşi asociaţie; aici aflăm detalii despre sacrificiile care se săvârşeau cu această ocazie. Astfel, în a douăsprezecea zi a lunii Dionysios i se sacrifica lui Dionysos o capră, a cărei piele, cap şi picioare erau depuse în sanctuarul numit Δασυλλιεῖον[43]. Scopul acestui ritual era reconstituirea animalului sacrificat în circumstanţele unei aşa numite „comedii a inocenţei”, în timpul căreia, persoana care a sacrificat animalul se străduia să-i redea victimei sale un aspect asemănător cu cel pe care animalul sacrificat l-a avut pe când era viu şi să-l ofere sub această formă zeilor[44]. Acelaşi regulament sacru prescria să se sacrifice în cinstea lui Dionysos un ţap, şi asta la o dată neprecizată, însă ulterioară zilei de 12 a lunii Dionysios[45]; sacrificiul ţapului este posibil să fi avut loc cu ocazia sărbătorilor locale Agrionia[46].

Aşadar, thiasos-ul callatian a avut o contribuţie importantă la reuşita sărbătorilor dionysiace publice la care putea participa orice adorator al lui Dionysos din cetate; în acelaşi timp, el organiza propriile sale sărbători la care luau parte doar membrii săi. Aportul thiasos-ului la organizarea sărbătorilor publice nu prea avea de-a face cu propriile sale întruniri. Fără îndoială că unele  dintre sărbătorile specifice thiasos-ului se desfăşurau în localul teatrului callatian care a devenit pe această cale locul de întâlnire al thiasos-ului cu dionysismul public, pe când ceremoniile care cuprindeau mistere se derulau fie în exteriorul cetăţii, fie în interiorul sanctuarelor care imitau în mod intenţionat „grota” mitică[47]. În sprijinul unei astfel de ipoteze pot fi aduse datele oferite de inscripţii cu privire la edificiile de cult consacrate lui Dionysos. Ritualurile religioase celebrate de către membrii thiasos-ului callatian în cinstea lui Dionysos în ziua de 12 a lunii Dionysios aveau loc în sanctuarul public al lui Dionysos – Dasyllios (Δασύλλεῖον)-, situat în exteriorul oraşului[48]. Un alt decret emis de acelaşi thiasos menţionează un templu înălţat în urma unei subscripţii spre sfârşitul secolului al III-lea a. Chr.[49], care, odată înzestrat cu o incintă în epoca lui Tiberius[50] a devenit un sanctuar (ἱερόν), fiind locul unde erau expuse şi decretele thiasos-ului[51]; acest templu este desemnat într-o altă inscripţie ca μυχός[52] şi pare să imite o grotă dionysiacă pregătită să adăpostească ceremoniile însoţite de mistere[53].

Cu ocazia sărbătorilor dionysiace nu lipseau din program dansurile sacre şi concursurile muzicale. Dansul era o componentă esenţială a spectacolelor de tragedie şi a ceremoniilor religioase. Inscripţiile atestă pretutindeni în lumea greacă desfăşurarea sărbătorilor bienale în cinstea lui Dionysos (τριετηρίδες), care reprezentau un bun prilej pentru executarea dansurilor dionysiace ritmate de sunetul instrumentelor de percuţie. O inscripţie din Pergam îi menţionează pe χορεύσαντες βούκολοι, o grupă de dansatori aparţinând asociaţiei „bouarilor” dionysiaci (βούκολοι), care participă la sărbătorile bienale în cinstea lui Dionysos[54]. Principala lor îndatorire era probabil să danseze la festivalurile bienale ale zeului alături de menade. Dionysius Periegetul aminteşte de dansurile corale dionysiace ale femeilor din Efes[55]. Lucian din Samosata vorbeşte despre pasiunea grecilor din Pont şi Ionia pentru dans: „Ἡ μέν γε Βακχικὴ ὄρχησις ἐν Ἰωνίᾳ μάλιστα καὶ ἐν Πόντῳ σπουδαζομένη, καίτοι σατυρικὴ οὖσα, οὕτω κεχείρωνται τοὺς ἀνθρώπους τοὺς ἐκεῖ, ὥστε κατὰ τὸν τεταγμένον ἕκαστοι καιρὸν ἁπάντων ἐπιλαθόμενοι τῶν ἄλλων, κάθηνται δι’ ἡμέρας Τιτᾶνας καὶ Κορύβαντας καὶ Σατύρους καὶ Βουκόλους ὁρῶντες. Καὶ ὀρχοῦνταί γε ταῦτα οἱ εὐγενέστατοι καὶ πρωτεύοντες ἐν ἑκάστῆ τῶν πόλεων οὐχ ὅπως αἰδούμενοι, ἀλλὰ καὶ μέγα ϕρονοῦντες ἐπὶ τῳ πράγματι μᾶλλον ἤπερ ἐπ’ εὐγενείαις καὶ λειτουργίαις καὶ ἀξιώμασι προγονῖκοις ”, („Dansul bacchic este foarte gustat îndeosebi în Ionia şi în Pont, deşi este un dans satiric. Într-atât i-a subjugat el pe oamenii de acolo, încât la vremea rânduită pentru aşa ceva toţi uită de orice altă grijă şi stau jos zile întregi, privind la titani, coribanţi, satiri şi păstori. Şi execută aceste dansuri oamenii cei mai de neam şi fruntaşii din fiecare cetate; ei nu numai că nu se ruşinează, dar se şi mândresc cu isprava asta mai mult decât s-ar mândri cu neamul lor ales, cu dregătoriile ori cu vrednicia strămoşilor.”)[56]. Dansurile pe care le menţionează Lucian, erau vrednic executate în cadrul unor ceremonii religioase şi constituiau o atracţie generală, la ele participând chiar şi fruntaşii cetăţilor. Fără îndoială că era vorba de dansuri pantomimice foarte apreciate în epocă[57]. Aşadar putem presupune că dansurile, muzica şi pantomima erau nelipsite din programul sărbătorilor dionysiace în Pontul Stâng, la fel ca în întreaga lume greacă.

Sărbătorile dionysiace organizate în Pontul Stâng cuprindeau în programul lor întreceri muzicale, având în vedere rolul muzicii în cadrul ritualurilor dionysiace[58]; asta ne lasă să înţelegem mai multe inscripţii histriene care atestă existenţa unor grupări corale care-şi proclamau implicit legătura cu cultul lui Dionysos; este vorba despre cântăreţii de imnuri în general religioase, ὑμνῳδοί, organizaţi în asociaţii, care asigurau asistenţă corală la sărbătorile în cinstea zeului şi în acelaşi timp se întreceau în cadrul concursurilor muzicale şi poetice organizate cu această ocazie în cetate[59]. Despre o grupare corală a hymnozilor dionysiaci (ὑμνῳδοὶ νεώτεροι) ne informează şi o inscripţie de la Dionysopolis[60]. Concursurile constituiau un prilej de întrecere între asociaţiile de hymnozi aparţinând diferitelor speirai dionysiace. Activitatea acestor asociaţii corale, depăşea în acest caz domeniul religios, constituind o adevărată manifestare culturală. Asemenea manifestări cunoaştem la Histria în cursul secolului al II-lea şi la începutul secolului al III-lea p. Chr.. Un album agonistic datat în secolul al IIlea p. Chr., ne-a păstrat numele învingătorilor la un „concurs sacru” de muzică dionysiacă organizat în cetate: „νικήσαντες ἐπὶ ἀγωνοθέτου… τὸν ἱε[ρὸ]ν ἀγῶνα”[61]. În acelaşi sens se poate invoca mărturia unui alt document histrian, şi anume un fragment dintr-un vas de calcar de mari proporţii ce trebuie să fi fost oferit ca premiu tot unei echipe de hymnozi biruitoare la un concurs de cant dionysiac. Acest fapt rezultă din decorul sculptat pe gâtul vasului – curpeni de iederă împodobiţi cu frunze şi corymbi stilizaţi – şi din inscripţia gravată pe buză: „… ἱερονείκαις κ[αὶ…] / … οὐ γραμματεύον[τος]”[62]. Un al treilea document histrian, de această dată de la începutul secolului al III-lea p. Chr., pomeneşte victoria unei echipe de cântăreţi de imnuri la un concurs despre care putem afirma cu certitudine că a fost organizat cu ocazia unei sărbători în cinstea zeului vinului[63].

Inscripţiile ne oferă numele instructorilor artistici care s-au ocupat cu pregătirea hymnozilor şi care au avut o contribuţie decisivă la biruinţele dobândite de către diferitele grupări corale în timpul desfăşurării agonelor[64]; numele instructorilor artistici (μεσόχορος, χοροστάτης, μουσάρχος), figurează la loc de cinste în dedicaţii, alături de numele demnitarilor grupării (προστάται) şi al coriştilor care au participat la întrecere (συναγωνισάμενοι)[65]. Aşa cum lasă să se bănuiască etimologia şi cum dovedeşte un pasaj din Pliniu cel Tânăr în legătură cu lecturile literare din vremea lui[66], μεσόχορος are sensul probabil, de conducător al corului, dirijor sau director muzical al unei echipe de cântăreţi, la fel ca şi χοροστάτης. În opoziţie cu aceştia, μούσαρχος pare să indice pe instructorul poetic al grupării în ciuda faptului că termenul nu se întâlneşte în nici un text literar sau epigrafic[67]. Este uşor de presupus că în asociaţiile de tipul celei ce ne reţine atenţia, alături de maestrul de cânt propriu-zis, au trebuit să existe autori ai textelor cântate. Se putea întâmpla în multe cazuri ca funcţiile de conducător al corului şi instructor poetic să fie deţinute de către una şi aceeaşi persoană. În alte cetăţi instructorul poetic care alcătuieşte textele cântate de către cor este menţionat cu numele de ῥαψοιδός Θεοῦ Ἀδριανοῦ într-o inscripţie din Nyssa sau μουσικὸς καὶ μελῶν ποιητής, în cazul imnografului şi dascălului de liră Amphicles onorat de către delieni printr-un decret[68]. Inscripţiile care comemorează victoria grupărilor corale dionysiace de la Histria menţionează de două ori demnitatea de ἀγωνοθέτης[69]. În aceste cazuri avem de-a face cu demnitari însărcinaţi cu organizarea întrecerilor la care luau parte propriile lor asociaţii[70].

Având în vedere marea popularitate de care se bucură cultul lui Dionysos la Histria, putem trage concluzia că cele mai numeroase întreceri sacre desfăşurate aici în primele veacuri ale erei noastre erau întreceri dionysiace. O dovadă în plus în acest sens, o constituie numărul mare de grupări corale dionysiace atestate în cetate, mai numeroase decât în oricare alt oraş vest-pontic. Prin urmare, la Histria se prefigurează o strânsă relaţie între cultul lui Dionysos şi concursurile organizate în cetate, prin participarea constantă la aceste întreceri a grupărilor de hymnozi, majoritatea afiliate la asociaţiile dionysiace atestate din plin în oraş, spre sfârşitul secolului al II-lea şi începutul secolului al III-lea p. Chr.. Sărbătorile speciale în cinstea lui Dionysos organizate la Callatis (τὰ Διονύσια ξενικά – sărbătorile de întâmpinare a lui Dionysos), erau însoţite fără îndoială de concursuri la care participau localnicii, deşi inscripţiile nu le menţionează explicit; astfel de întreceri pot fi deduse prin analogiile cu festivităţi similare organizate în cinstea diferitelor divinităţi ale cetăţii, atestate pretutindeni în lumea greacă. De exemplu la Delphi, deprinderea de „a invita” pe Apollon la banchetul sacru se repeta anual, comportând şi un program muzical executat sub conducerea unui χοροδιδάσκαλος. Într-un cadru identic şi tot în cinstea lui Apollon se celebrau Theoxeniile la Pelene, în Achaia, prilej cu care localnicii participau la concursuri înzestrate cu premii în bani[71]. Concursuri similare, probabil cu caracter muzical, se desfăşurau cu ocazia Dionysiilor şi la Mesambria, precum rezultă din decretul de cinstire a regelui trac Sadalas, care primeşte cu această ocazie onoruri specifice unui binefăcător al cetăţii[72].

În urma analizei materialui epigrafic pe care l-am avut la dispoziţie putem afirma că, pe bună dreptate, lui Dionysos îi erau închinate în Pontul Stâng cele mai multe şi mai strălucitoare sărbători. Unele dintre aceste sărbători erau celebrate de întreaga comunitate, altele erau proprii asociaţiilor de închinători ai zeului, fiindu-le rezervate doar celor iniţiaţi. La fel ca pretutindeni în lumea greacă, sărbătorile dionysiace din cetăţile vest-pontice erau însoţite de sacrificii, banchete, spectacole de tragedie şi comedie şi concursuri cu caracter muzical. În cetăţile vest-pontice ioniene sunt relativ bine documentate sărbătorile dionysiace urbane (Leneele, Anthesteriile, Marile Dionysii); Leneele şi Anthesteriile se celebrau la Olbia începând din prima jumătate a secolului al V-lea a. Chr.. Marile Dionysii însoţite de reprezentaţii dramatice desfăşurate în localul teatrului sunt atestate deja în secolul al IV-lea a. Chr. la Olbia şi în secolele III-II a. Chr. la Histria, Tomis, Mesambria. Sărbătorile dionysiace se vor bucura de o mare popularitate în primele două secole ale erei noastre. Inscripţiile documentează în această perioadă activitatea susţinută a unor grupări corale aparţinând unor speirai cu caracter dionysiac care participă la întrecerile muzicale organizate în cinstea zeului vinului cu ocazia diferitelor sărbători publice sau private. Se poate presupune că în epoca romană sărbătorile dionysiace publice vor fi la fel de strălucitoare ca în perioada autonomiei cetăţilor vest-pontice şi asta în condiţiile încurajării oficiale a cultului dionysiac de către împăraţii din dinastiile Antoninilor şi Severilor. După cum era de aşteptat, documentele epigrafice nu ne furnizează informaţii despre sărbătorile specifice thiasos-urilor dionysiace (exceptând Callatis) şi asta din motive lesne de înţeles, dacă ne gândim că aceste sărbători se adresau doar membrilor iniţiaţi în cultul tainic al fiului Semelei. Într-un cuvânt, sărbătorile dionysiace celebrate în cetăţile greceşti din Pontul stâng în mijlocul bucuriei generale se numărau printre cele mai însemnate ale anului religios. Ele fac dovada marii popularităţi de care se bucură Dionysos în această regiune marginală lumii greceşti.