Problema sosirii sarmaților iazygi în spațiul dintre Dunăre și Tisa în lumina ultimelor cercetări

Despre pătrunderea sarmaţilor iazygi în spaţiul dintre Dunăre și Tisa au curs râuri de cerneală, subiect aprig dezbătut, dar care încă stârnește controverse[1]. Coroborarea știrilor antice despre sarmaţii iazygi cu studiile moderne au trasat, la modul general, o cronologie relativă a venirii acestui neam barbar în spaţiul dintre Dunăre și Tisa. Discuţiile în jurul problemei venirii iazygilor au declanșat polemici aprinse, în prezent conturându-se câteva ipoteze. Izvoarele antice amintesc că în timpul lui Tiberius, iazygii se desprind din trunchiul sarmatic și se așează între Dunăre și Tisa. În cartea a IV-a a operei lui Plinius, este cuprinsă așezarea geografică a Daciei și a Sarmației[2], cu menţiuni privind numele de triburi sarmatice, dar și a graniţei dintre daci și sarmaţi. Sarmaţii locuiau în zonele de câmpie și de deal, iar dacii în zona de munte, unde au fost împinși de iazygi[3]. În Tacitus, Annales, sarmaţii apar ca aliaţi ai lui Vannius, fiind inclusi ca și trupe de cavalerie[4]. În lucrarea sa, Historiae, Tacitus trasează limitele geografice ale Sarmației[5] și precizează faptul că iazygii se așează între Dunăre și Tisa, probabil în timpul lui Tiberiu (circa 20 p. Chr.)[6], ajungând vecini ai romanilor, știre găsită și la alţi autori antici[7]. Claudius Ptolemaios amintește că „Sarmația europeană se mărginește la miazăzi cu iazygi metanaști din locul în care se termină Munţii Sarmatici și până unde începe muntele Carpatos, a cărui poziţie este: 46˚ – 48˚30’”[8], iar Dacia se învecinează la nord cu Sarmația apuseană, la vest cu „iazygii metanaști, până la râul Tibiscos”[9]. A. Alfödy introduce în discuţie o posibilă venire a sarmaţilor iazygi prin Muntenia și Oltenia, fiind aduși de împăraţii romani, precizând că aceștia se așează în sudul Daciei, ocupând Banatul și Oltenia, încă din secolul I p.Chr.[10]. Ipoteza maghiară este combătută de C. Daicoviciu, care susţinea despre teritoriul dintre Tisa, Mureș și Dunăre, că nu a aparţinut din secolul I d. Chr. sarmaţilor iazygi. Conform ipotezei lui C. Daicoviciu, iazygii au pătruns în vestul Daciei în valuri, iar faptul că sarmaţii se învecinează, în timpul domniei lui Claudius, cu germanii și quazii, indică prezenţa lor în nord în câmpia de lângă Carpaţii Slovaci în jurul anilor 20 p. Chr.[11]. J. Harmatta consideră, pe baza informaţiilor din Ovidius și Strabon, că iazygii menţionaţi în zona pontică migrează spre Câmpia Pannonică, prin Oltenia spre Banat, și nu prin zona Carpaţilor Păduroși și Galiţia, unde autorul nu cunoaște urme sarmatice[12]. J. Harmatta invocă studiile în domeniu ale lui Párducz, care susţine la rândul lui pătrunderea acestora prin sud, prin Oltenia și Banat, nicidecum prin Galiţia și Rutenia carpatică, datorită concentrării descoperirilor sarmatice pe cursul mijlociu al Tisei[13]. Aducerea sarmaţilor s-a făcut, în viziunea sa, prin permisiunea și încurajarea romanilor, care doreau crearea unui „tampon” în faţa războinicilor daci. În locul lor, în sudul Rusiei, pătrund alanii, ce puneau de ceva vreme presiune asupra iazygilor și roxolanilor. Iazygii se așează peste populaţia autohtonă, formată din celţi, pannoni și daci, preluând elemente ale culturii lor materiale[14]. Pe o parte din daci îi vor respinge în zona muntoasă, valul iranian ocupând câmpia, Tisa devenind graniţa dintre daci și iazygi[15]. A. Mócsy sugerează o legătură între acţiunile lui Cn. Cornelius Lentulus și aducerea iazygilor[16]. Reputatul cercetător, citându-l pe J. Harmatta, menţionează o imigraţie treptată, neobservată la început de romani. Dacă Gh. Bichir și I. H. Crișan sunt de părere că iazygii sunt chemaţi de romani din raţiuni politice, în timpul domniei lui Tiberius, o altă este părerea D. Benea, care susţine pătrunderea lentă a iazygilor fără amestec roman[17]. Gh. Bichir susţine pătrunderea sarmaţilor iazygi în Câmpia Panonică în secolul I p. Chr., bazându-se pe informaţiile autorilor antici și pe cercetările arheologice, care demonstrează așezarea iniţială a acestora în partea nordică a Câmpiei Panonice, între Dunăre și Tisa. Istoricul român susţine teza pătrunderii sarmaţilor în spaţiul ungar prin nord, urcând pe Nistru, apoi pe Prut și nu de-a lungul Dunării[18]. Acest fapt este susţinut și de descoperirile de necropole și morminte izolate din Moldova (38), Muntenia (48), Dobrogea (4) și Vestul ţării (Banat-25 și Crișana-19), neexistând vreun mormânt sarmatic în Oltenia și Transilvania, aparţinând secolelor I-II p.Chr.[19]. S. Dumitrașcu și C. H. Opreanu înclină spre ipoteza așezării sarmaţilor de către romani, ca și populaţie tampon între romani și daci, în jurul anilor 20 p. Chr.[20]. V. Bârcă este de părere că pătrunderea iazygilor este dovada unei mutatis mutandis spre vest a sarmaţilor, iar prin analiza vestigiilor iazyge timpurii observă că sosirea lor s-a făcut, cel mai probabil, cu puţin timp înainte de anul 50 p. Chr.[21]. J. Fitz a presupus că staţionarea armatei romane în sectorul de est al Dunării pannonice este legată de așezarea aici a unei populaţii barbare în faţa graniţei romane, sarmaţii iazygi[22]. Istoricul maghiar susţine venirea lor în jurul anului 50 p. Chr., chiar dacă ei apar menţionaţi ca aliaţi ai lui Vannius în sursele literare romane. Ridicarea de fortificaţii romane pe malul nord-estic al Dunării pannonice, este pusă în legătură cu prezenţa iazygă și este datată la mijlocul anilor 40 p. Chr. Așezarea sarmaţilor în zona Tisei Superioare s-a făcut în urma unei migraţii treptate, neînsemnată la început[23]. T. Sulimirski susţine varianta migraţiei iazygilor, din zona gurilor Dunării și Dobrogei, prin nord, în estul Slovaciei și nordul Câmpiei Pannonice. Mișșcarea iazygilor ar fi avut loc în anii 20-30 p. Chr., dar ruta sigură nu se cunoaște. Sulimirski presupune o traversare din Bucovina, prin pasurile nordice ale Carpaţilor spre zona Tisei Superioare, unde supune pe celţi și daci[24]. A. Kokowski concluziona că primul contact între purtătorii culturii Pzeworsk și sarmaţi are loc la mijlocul secolului I p. Chr.[25]. H. Dobrzánska observa că relaţiile dintre sarmaţi și comunităţile Przeworsk trebuiesc reanalizate în lumina noilor descoperiri arheologice, nefiind de acord cu Sulimirski, care vedea o prezenţă sarmatică puternică în Polonia de Jos și Silezia cel mai devreme la începutul secolului al II-lea și pe parcursul celui următor. Autoarea argumentează pe baza descoperirilor de morminte „princiare”, că acestea ar fi aparţinut elitei sarmatice în migraţia, credem noi, a tribului principal iazyg spre Câmpia Ungară, ele putându-se data în ultimul sfert al secolului I[26]. Ulterior, în timpul războaielor marcomanice, sarmaţii penetrează zona Tisei Superioare, iar începând cu finalul secolului II d. Chr., elemente de cultură materială din partea celor două etnii se pot identifica în cadrul descoperirilor aflate în apropierea limes-ului sarmatic. Începând cu secolele IV-V, sarmaţii vor asimila cultura materială a celor cu care vor intra în contact. A. H. Vaday respinge ipotezele pronunţate de A. Alföldy și A. Möcsy, considerând că o aducere a sarmaţilor de către romani, pentru a crea un spaţiu de siguranţă între Pannonia romană și regatul dac, nu își avea rostul într-o perioadă în care puterea statului dac decăzuse[27]. Istoricul maghiar observă o interpretare greșită a termenului de μετανασται, care a fost pus în legătură stabilirea iazygilor de către romani. Epitetul metanastae face de fapt diferenţa între facţiunea iazygă, care migrează spre Câmpia Pannonică, și tribul iazyg principal, care rămâne în zona Dunării de Jos[28]. Mutarea întregului trib a durat o perioadă îndelungată, deoarece în anii 68-69, iazygii, nici regele lor, nici tribul principal nu se stabilise în totalitate în zonă. Iazygii vor juca un rol secundar, de subordonaţi, în sistemul de alianţe al quazilor, când sunt reprezentaţi la negocieri de șefii tribali. A. H. Vaday aduce si un contraargument la ipoteza stabilirii lor de către romani, bazat pe dovezi arheologice: așezarea lor ca și tampon împotriva dacilor, în ţinutul nordic al Câmpiei Pannonice, pe Tisa Superioară, nu își avea rostul strategic, deoarece această zonă nu a fost pusă în pericol de daci, în prima jumătate a secolului I p. Chr.[29]. Studiile maghiare au arătat că iazygii reprezentau o minoritate în perioada secolului I p.Chr., ei depinzând din punct de vedere al culturii materiale de daci și rămășițele celtice. Potrivit lui M. Párducz, se disting arheologic două etape cronologice pentru secolul I: perioada de până la venirea sarmaţilor și perioada de coabitare sarmato – dacică[30]. Stabilirea iazygilor se face în zona Tisei Superioare

peste o populaţie celto-dacică, fenomenul de aculturaţie fiind sesizabil la nivelul culturii materiale, apărând elemente ce nu existau în faza locuirii lor în spaţiul pontic[31]. A. H. Vaday menţionează că în perioada Hadrian – Marcus Aurelius, descoperirile sarmatice sunt atestate în zona Tisei Superioare și Mijlocii, ei extinzându-se spre sudul arealului Tisa – Dunăre abia începând cu secolul III p.Chr.[32]. Alexander Simonenko a analizat migraţia sarmaţilor iazygi prin prisma izvoarelor antice și a cercetărilor din spaţiul pontic. În secolele II-I a. Chr., în spaţiul nord pontic sunt caracteristice mormintele iazyge cu orientare S-N, iar pentru prima jumătate a secolului I p. Chr., în timpul lui Ovidius, cele înconjurate cu șanţ semicircular deschis spre sud (atribuite aceluiași neam), regăsite ulterior în Câmpia Pannonică. Începând cu a doua jumătate a secolului I p. Chr., domină în cadrul înhumărilor cele orientate N-S, tipice roxolanilor. Autorul invocă, pe baza informaţiilor antice, că noii locuitori ai stepei nord-pontice sunt roxolanii, toate izvoarele menţionându-i pe iazygi în câmpia dintre Dunăre si Tisa[33]. Migraţia lor s-a făcut pe Dunăre, Prut, nordul Moldovei, sudul Poloniei, estul Slovaciei și s-au așezat în Alföld, unde se regăsesc similitudini la nivel funerar cu spaţiul pontic din prima jumătate a secolului I, Simonenko atribuind descoperirile neamului iranian al iazygilor[34].

Cel mai nou studiu privitor la venirea sarmaţilor în spaţiul dintre Dunăre si Tisa este cel al lui E. Istvánovits și V. Kulcsár, care reanalizează critic teoriile enunţate până în prezent[35]. Teoria pătrunderii sarmaţilor în mai multe valuri, până în epoca lui Traian, a Andreei Vaday, este acceptată de cele două autoare maghiare[36]. Este acceptată ipoteza lui J. Fitz despre menţionarea sarmaţilor în jurul anului 50 p. Chr. Interpretarea surselor literare antice[37] a dus la concluzia că, în timpul expediţiei lui Marcus Vinicius împotriva unor barbari, sarmaţii nu pătrunseseră în bazinul Tisei Superioare. Generalul roman luptă împotriva marcomanilor, iar până la etapa temporală reprezentată de regnum Vannianum, populaţiile germanice sunt slăbite de luptele cu Imperiul Roman. Așadar, pătrunderea sarmaţilor a fost posibilă pe fondul slăbirii puterii germanicilor din apropierea graniţei romane. Începând cu anii 50 p. Chr., menţionarea în izvoarele antice a iazygilor ca vecini ai Pannoniei romane, devine o tradiţie. E. Istvánovits și G. Kulcsár sunt de părere că, dintre cele patru valuri sarmatice din secolul I p. Chr. identificate de A. H. Vaday[38], cel mai important este al treilea val – iazyges metanastes, iar ultimul val fiind cel care sosește în jurul anilor 68-69 p.Chr.[39]. Analiza teoriilor mai vechi au dus la concluzia că niciuna din variantele enunţate nu sunt absolut sigure, existând numeroase semne de întrebare[40]. M. Párducz distinge trei perioade care se încadrează fiecare între evenimente mai importante și sunt caracterizate prin modificări în inventarul arheologic. După istoricul maghiar civilizaţia sarmată din spaţiul cuprins între Dunăre – Tisa și Mureș, cunoaște trei etape: a) din 20 p. Ch. până la sfârșitul războaielor marcomanice, când sunt reluate relaţiile cu roxolanii; b) 180-270 p. Ch., când în arealul Dunăre-Tisa-Mureș pătrunde un nou val sarmatic iazyg, la sfârșitul perioadei pătrund roxolanii, fapt atestat de înmormântările în tumuli; c) 270-375, când în spaţiul studiat pătrund hunii[41]. Periodizarea epocii sarmatice târzii a lui M. Párducz este extinsă de A. H. Vaday, stabilind ca limită inferioară perioada din preajma părăsirii provinciei Dacia, când în Câmpia Tisei a apărut un nou val de roxolani, ce au migrat din răsărit, până în vremea stăpânirii hunice – prima jumătate a secolului al V-lea[42]. Aceasta menţionează știrea lui Iordanes, când sarmaţii sunt amintiţi în cadrul coaliţiei conduse de regele gepid Kunimund împotriva ostrogoţilor în anul 469. Sarmaţii încă locuiau în zona de sud a câmpiei dintre Dunăre și Tisa. Vaday e de părere că, în ultima treime a secolului al III-lea și în tot secolul al IV –lea, se poate observa și din punct de vedere arheologic o densitate de locuire în Câmpia Tisei, iar în ultima treime a secolului al IV-lea, încă existând „regate” sarmatice[43].

Oricare ar fi momentul exact al asezării iazygilor sau colonizării lor de către romani, a dus la luarea de măsuri din partea ultimilor în faţa noilor condiţii politico-militare din nordul Câmpiei Pannonice. O prezenţă masivă a sarmaţilor iazygi nu putea să existe fără permisiunea

conducerii romane, mai ales că un popor de războinici călăreţi, despre care nu știau mare lucru, nu era de dorit[44]. Totuși rămân semne de întrebare legate de sosirea valului migrator sarmatic în zonă, ei dovedindu-se în timp adversari periculoși ai Imperiului Roman. Din momentul așezării lor în zona Tisei Superioare, iazygii s-au extins pe direcţia sud și est-vest. Extinderea lor pe direcţia est-vest și sud s-a făcut treptat, fapt ce ar coincide cu primele două perioade ale lui Párducz. Nu vom intra în amănunte privitoare la extinderea stăpânirii lor, ipotezele sunt deja cunoscute. C. H. Opreanu susţine ideea așezării iazygilor, într-o primă fază, în partea nordică a Câmpiei Ungare, în secolul I d. Chr. și începutul secolului II, fapt dovedit și de descoperirile arheologice atribuite populaţiei sarmatice, ce sunt concentrate în partea de nord-est a Câmpiei Ungare. După Coriolan Opreanu, în vremea lui Traian, iazygii nu locuiau la sud de linia Partiscum-Lugio. Conform lui Sever Dumitrașcu, cea mai timpurie descoperire sarmatică de pe teritoriul României, este mormântul de la Vărșand (jud. Arad), celelalte nouă descoperiri arădene și bihorene, fiind datate în secolele II-III[45] . Opreanu ia în discuţie istoria politică și militară a sarmaţilor iazygi, cărora refacerea puterii regatului dac în secolul I d. Chr. le-a stabilit limita vestică pe Tisa[46]. Dintre populaţiile migratoare care își fac apariţia în spaţiul bănăţean primii vor fi sarmaţii iazygi, la începutul secolului al IV-lea. Infiltrări iazyge sporadice sunt semnalate anterior în secolele II-III, în colţul de nord-est al Banatului. După 275, aria descoperirilor de factură sarmată cuprinde câmpia joasă de la sud de Mureș, spre sud-vest, înspre Banatul sârbesc. Nu există însă o atestare a acestei populaţii în zona de relief piemontană sau montană bănăţeană[47]. A. Alföldy considera că zona Vršac – Timișoara aparţinea iazygilor de la sfârșitul sec. I – începutul sec. II p.Chr.[48]. S. Barački și D. Batistić – Popadić opinează pentru zona bănăţeană o convieţuire daco-sarmatică[49]. C. Daicoviciu susţinea o prezenţă sarmatică la est de Tisa în a doua jumătate a secolului III, în disputa sa cu M. Párducz și A. Alföldy privitoare la identificare teritoriului menţionat de Cassius Dio[50]. Regretatul Fl. Medeleţ considera descoperirile sarmate ca fiind databile după retragerea aureliană[51]. Descoperirile iazyge din Câmpia de Vest, încadrate cronologic în secolele II-III, sunt interpretate de E. Dörner ca dovezi ale incursiunilor războinice din perioada Traian – Hadrian și Marcus Aurelius. Istoricul arădean este de părere că o prezenţă masivă sarmatică nu se confirmă la sud de Mureș înainte de anul 271/275[52]. În problematica locuirii din Banatul antic, se constată o prezenţă sarmatică neglijabilă în perioada provinciei Dacia, iar puţinele descoperiri barbare se grupează în colţul nord-vestic al Banatului[53]. D. Benea consideră că pătrunderea sarmatică are loc la sfârșitul secolului III p. Chr., alogenii iranieni fiind prezenţi în vestul bănăţean alături de populaţia daco-romană[54]. În Câmpia Aradului, acești barbari pătrund încă din timpul provinciei, probabil după războaiele marcomanice, când unele grupuri vor coborî și la sud de Mureș[55]. D. Tănase și M. Mare constată, în dezbaterea privitoare la pătrunderea sarmatică în Banat, că infiltrări sporadice se înregistrează de la sfârșitul secolului II – mijlocul secolului III, iar despre o prezenţă sarmatică semnificativă poate fi vorba înainte de secolul III p. Chr.[56]. Considerăm că pătrunderea iazygilor s-a făcut lent, prin Polonia si Slovacia, stabilindu-se în zona Tisei Superioare, în jurul anului 50 p. Chr. și până la sfârsitul secolului I, vor sosi în valuri succesive. Nu vedem un amestec roman în așezarea lor, deoarece o zonă-tampon între Pannonia și statul dac nu își avea rostul strategic în vecinătatea cotului pannonic al Dunării. Primii iazygi sosiţi în arealul dintre Dunăre și Tisa reprezentau o posibilă avangardă a tribului principal, fapt ce ar explica rolul lor secundar în regnum Vannianum, dar și inventarul sărac al primelor descoperiri funerare iazyge. Sosirea în număr mare spre sfârșitul secolului I și creșterea puterii regatului lui Decebal, apoi transformarea Daciei în provincie romană și flancarea dinspre est, vest și sud a „pungii iazyge”, va genera o serie de stări conflictuale între iazygi și Imperiul Roman. Pătrunderea lor spre sud este relativ lentă și atestată la nivel arheologic. Descoperirile atribuite sarmaţilor iazygi din arealul Dunăre – Tisa – Mureș, databile la începutul secolului II și până spre sfârșitul lui reprezintă doar dovezi ale incursiunilor militare sarmatice, abia după războaiele marcomanice înregistrându-se infiltrări ale păturii iraniene, în Crișana și Câmpia arădeană, izolate în Banat.