Gelu Florea - Dava et Oppidum. Débuts de la genèse urbaine en Europeau deuxième âge du Fer

Volumul, apărut într-o excelentă ţinută grafică, este rezultatul mai multor stadii de cercetare efectuate de autor la Paris, devenite posibile datorită unei burse Andrew Mellon girate de Maison des Sciences de l’Homme. După cum ne mărturiseşte autorul în prefaţă (p. 7-8), ideea de a redacta această lucrare i-a venit ca urmare a constatării unor similitudini funcţionale între aglomerările de locuire dezvoltate în spaţiul celtic şi cel dacic, abordarea unei astfel de teme fiind de natură să evidenţieze asemănările şi diferenţiele apărute în cadrul unui fenomen mai larg de centralizare şi concentrarea structurilor habitaţionale, caracteristic Europei temperate de la finele celei de-a doua epoci a fierului. Prin urmare, lucrarea asupra căreia stăruim, redactată în limba franceză, este dedicată realităţilor Daciei preromane, o întreprindere similară viitoare, mult mai vastă, scrisă în limba română, fiind axată pe situaţia din lumea celtică. Autorul, profesor la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, conducător al şantierului arheologic de la Grădiştea de Munte (Sarmizegetusa Regia), este, astăzi, una dintre vocile autorizate pe problematica celei de-a doua epoci a fierului, numeroasele sale studii deschizând noi perspective teoretice şi interpretative în arheologia dedicată intervalului istoric amintit[1]; lucrarea de faţă se înscrie în acelaşi tipar. Ea a fost structurată în trei părţi, fiecare dintre ele cuprinzând mai multe subcapitole. La acestea se adaugă un tabel cu date istorice (p. 177-179), abrevieri (p. 179-181), o bibliografie selectivă (p. 181-185), titlurile figurilor (p. 185-187), un binevenit index de nume (p. 187-191) şi 18 fotografii şi hărţi de foarte bună calitate grafică. Prima secţiune, Les Antécédents (p. 9-47), este dedicată atât lămuririi unor probleme de terminologie cât şi discutării unor situaţii din Dacia anterioare perioadei regatului.

Astfel, în primul subcapitol (p. 11-15), autorul discută succint o serie de probleme specifice fenomenului urbanogenezei, marcat, în opinia sa, de apariţia unor noi tipuri de solidarităţi şi de mesaje ideologice, dar şi de o serie de mecanisme economice specifice, care vor duce în cele din urma la apariţia unei „conştiinţe istorice”. Europa temperată, populată de seminţii aflate încă în protoistorie, este, la rândul ei, supusă la finalul celei de-a doua epoci a fierului unui astfel de proces de urbanogeneză, deşi nu este limpede dacă acest fapt s-a petrecut ca urmare a unor evoluţii locale sau a fost generat de influenţele venite din lumea mediteraneană (p. 12). Dacă pentru arealul celtic, îndeosebi pentru Gallia, astfel de centre sunt cunoscute sub numele de oppidum, în ceea ce priveşte Dacia secolelor I î.H. – I d.H., după cum bine remarcă autorul, terminologia uzitată este destul de confuză, fapt datorat unei preocupări superficiale a istoriografiei româneşti pentru aspectele de ordin teoretic (p. 13).Următorul subcapitol, La Terminologie (p. 15-18), îşi propune să lămurească semnificaţia termenilor oppidum şi dava. Astfel, oppidum, utilizat inconsecvent de autorii antici pentru a denumi o serie de centre din lumea celtică, a ajuns să devină o convenţie arheologică ce desemnează o aglomerare umană permanentă, fortificată, cu funcţii multiple, de ordin politic, militar, economic şi religios, acoperind o suprafaţă de mari dimensiuni(de ordinul a zeci de hectare). În schimb, situaţia termenului dava este,după cum arată autorul, una ceva mai complicată. La origine, un sufix din limba dacică frecvent în denumirile unor localităţi atestate în diverse izvoare literare sau epigrafice, a fost transformat, convenţional, de istoriografia românească într-un substantiv comun, care, cum arată Gelu Florea, a căpătat sensuri şi valenţe destul de diferite de la un autor la altul. În final, se subliniază că, date fiind asemănările dar şi deosebirile existente între aglomerările de locuire din mediul dacic şi cel celtic, sunt necesare abordări mult mai prudente din punct de vedere metodologic, care să ţină cont şi deaspecte diacronice sau regionale (p. 18). Era de dorit ca, alături de aceste clarificări terminologice bine argumentate şi extrem de utile, să fi fost definite şi alte noţiuni, precum „urban”, „rural”, „protourban”, „fortificaţie” ş.a. Următorul subcapitol (p. 19-23) discută, sub aspect teoretic, relaţiile comunităţilor cu teritoriul în perioada protoistorică. În opinia autorului, maniera de ocupare a unui spaţiu şi de utilizare a resurselor sale reflectă atât  relaţiile de ordin social, cât şi cele de ordin politico-militar. În acest sens, se arată că marile fortificaţii din epoca fierului nu au avut doar un simplu rol militar, ci şi o serie de funcţii simbolice care indicau prestigiul comunităţii şi al elitelor sale. La fel, tumulii sunt purtători ai unor funcţii simbolice, prezenţa lor marcând valorizarea spirituală a unui teritoriu (p. 21). Intitulat Les Antécédents. Les forteresses du premier âge du fer en Dacie (p. 23-27), următorul subcapitol prezintă realităţile din prima epocă a fierului de pe teritoriul etnic numit Dacia. Autorul începe cu o foarte scurtă prezentare a fortificaţiei de la Teleac (jud. Alba), discutând ulterior, întro manieră similară, o serie de probleme specifice perioadei atât pentru zona intracarpatică, cât şi pentru cea a Munţilor Alpi. Subcapitolul Centres de pouvoir au début du deuxième âge du fer (p. 27-31) este o foarte scurtă discuţie teoretică asupra realităţilor secolelor VI-III î.H., pentru ca în subcapitolul următor să abordeze prezenţa celţilor în spaţiul intracarpatic (p. 31-36), cu accent pe formele de habitat locale şi pe cele „celto-dacice” atestate în secolele IV-II î.H. Cele câteva studii de caz relevă complexitatea realităţilor sociale şi demografice ale perioadei, caracterizată de absenţa fortificaţiilor şi de existenţa unor aşezări rurale dispersate, arătând, în opinia autorului, un model de habitat specific unui teritoriu colonizat. Următoarele trei subcapitole, Le profil et les functions des centres de pouvoir de l’espace extra-carpathique (p. 37-43), Les relations entre lescentres fortifiés et les habitats ouverts (p. 43-47) şi Les hiérarchies sociales (p. 47-55), abordează la modul general o serie de aspecte specifice spaţiuluiextracarpatic în secolele V-II î.H. Prezenţa în număr mare a artefactelor de import ar sugera existenţa unor elite puternice, stabilite în fortificaţii de dimensiuni apreciabile, cu funcţii multiple (economice, politice şi militare)(n-ar fi fost utilă, în acest context, menţionarea centurii de fortificaţii de pe Nistru?). Unele centre din această perioadă, precum cele de la Butuceni sau Căscioarele-punctul D’aia parte, par să fi avut şi funcţii religioase (p. 40-41). La rândul ei, o parte a elitei, influenţată de modelele vremii, se prea poate să fi fost implicată în efectuarea unor ritualuri de cult (p. 41). Analiza pe care ne-o prezintă autorul este una, fără îndoială, reuşită, fascinantă şi convingătoare. Credem că, în contextul analizei ierarhiilor sociale, ar fi fost binevenită o discuţie, fie ea cât de sumară, a informaţiilor literare anticecare fac referire la structura societăţii geto-dacice. Intitulată Entre rural et urbain – un équilibre fragile.

Les agglomé-rations complexes de la fin du deuxiéme âge du fer (p. 55-103), parte a adoua a volumului este dedicată discutării realităţilor Daciei secolelor I î.H.– I d.H. Într-un periplu mai mult decât interesant, întins pe zece subcapitole, Gelu Florea poartă cititorul prin diverse zone ale Daciei preromane, analizând o serie de contexte regionale, respectiv cel din Muntenia, Moldova,sudul, estul şi nordul Transilvaniei. Aşezarea geografică, vecinătatea cu focarele de civilizaţie de pe ţărmurile pontice şi rutele comerciale aferente au influenţat, fără îndoială, în maniere aparte, evoluţia aşezărilor din regiunileavute în vedere. În acest context, un interesant caz este cel al davei de la Popeşti (p. 59-67), analizat minuţios de autor pe baza surselor bibliografice existente, unde se constată câteva fenomene foarte interesante: compartimentarea structurilor habitaţionale, care sugerează existenţa unui spaţiu ş ia unor ierarhii sociale bine organizate; edificii cu plan complex şi inventar bogat, probând un grad ridicat de prosperitate; necropolă tumulară şi inventar militar, care trimit la existenţa unor constelaţii de şefi locali, rezidenţi în diverse centre fortificate (p. 64-66); absenţa necropolelor populaţiei de rând, datorată, probabil, unui stadiu al cercetării. Un alt caz aparteeste cel al davelor din zona Siretului Inferior (p. 75- 89), în special cele de lade la Brad şi Poiana. În ciuda aspectului lor deosebit şi a existenţei unei ierarhizări clare a spaţiului, autorul conchide că nu putem vorbi nici în aceste cazuri de aşezări având caracter urban (p. 87). Spaţiul transilvan relevă o situaţie distinctă, plastic exprimată de autor în sintagma Des seigneurs et des „chateaux forts” (p. 89-93). Dacă centre precum cel de la Piatra Craivii conţin şi un spaţiu civil, fortificaţii precum cea de la Căpâlna reprezintă exclusiv centre militare şi aristocratice,destinate în primul rând legitimării autorităţii politice şi religioase. Un alt tip de habitat, în afara acestor cetăţi, este reprezentat de aşa-numitele aşezări fortificate, definite de autor drept mici aglomerări constituite în jurul principalelor căi de comerţ, având rolul de a le controla (p. 95-99).

Ultima parte a volumului, Sarmizegetusa Regia. Un certain modèle urbain (p. 107-169), este dedicată exclusiv discutării realităţilor arheologicedin zona Munţilor Orăştiei. După o scurtă introducere geografică, autorul prezintă cele trei ipoteze curente cu privire la geneza centrului de putere din acel areal – transferul de autoritate de la sud de Carpaţi, rezultatul unor evoluţii locale sau urmarea sosirii în zona a războinicilor grupului Padea-Pa-nagyurskij Kolonii –, fără a se ralia însă vreuneia dintre aceste opinii (p.112-113). Geneza nucleului de locuire din Munţii Orăştiei este pusă în directă legătură cu apariţia centrului religios de la Sarmizegetusa Regia, unde nu se cunosc urme de locuire anterioare secolului I î.H. Această parte a lucrării este, fără îndoială, extrem de interesantă; poate că utilizarea unor hărţi mai detaliate ar fi permis o mai bună înţelegere a situaţiei aşezărilor şi fortificaţiilor din zona capitalei regatului dac. Totuşi, ce este o dava? În partea finală a cărţii (p. 169-177), autorul ne asigură că, în nici un caz, o dava nu este acelaşi lucru cu un oppidum. Dacă sensul antic pare să fi fost cel de localitate, sensul arheologic, modern pare a desemna o structură complexă de locuire. Situaţile întâlnite de la caz la caz prezintă un tablou relativ divers, dar funcţiile politice, militare, economice şi religioase par a fi indispensabile, davele fiind, în raport cu lumea aşezărilor rurale, exponentele unei lumi mai bogate, dezvoltate şi cosmopolite. Comparativ cu oppida, davele reprezintă aşezări ce acoperă o suprafaţă incomparabil mai restrânsă, dar se constată şi existenţa unor paralelisme evidente între acestea şi oppida din Europa Centrală. Pe ansamblu, lucrarea se prezintă ca o realizare de certă valoare, care va deschide noi discuţii şi direcţii de investigare în istoriografia românească a celei de-a doua epoci a fierului. Scrisă într-o manieră elegantă, fundamentată pe o bibliografie vastă şi conectată la abordările recente din Occident, Dava et oppidum este extrem de utilă şi specialiştilor din străinatate, care doresc să se documenteze cu privire la realităţile socio-culturale aleDaciei preromane. Totodată, dată fiind maniera extrem de cursivă în care afost redactat, lipsit de excese tehniciste, volumul poate fi mai mult decât utilpublicului larg din România, care, după cum bine se ştie, manifestă în ultima perioadă un interes din ce în ce mai mare pentru civilizaţia dacică. Indiscutabil, lucrarea reprezintă una dintre cele mai interesante şi mai valoroase realizări ale istoriografiei din ultimii ani.